Disclaimer: asta nu este un post vesel, umoristic, giumbuslucar.
Dar este ceva ce mi se intampla, asa ca trebuie sa scriu. Tomato cu scufita, tu, mai ales, te rog sa nu citesti. Stiu eu ce stiu.
Am o matusa grasa. Cred ca toata lumea are. Da, dar a mea nu e doar o matusa grasa, ci si una tare misto. E matusa cu mult umor, e o matusa careia ii bubuie capul de desteptaciune.
Ce mai tura-vura. E o matusa pentru care sunt dispusa sa fac tot felul de lucruri. Si asta o face asa de speciala. Incat sa intre si pe blog, unde poate sa devina personaj principal.
Pentru ca ea mai are o functie. Cand am o dilema legata de oameni sau situatii limita, tot la ea ma duc. Sa-mi spune ce crede ca trebuie sa intreprind. Moment in care o numesc oracolul din balta alba. Dar despre asta alta data.
Matusa asta cam pleaca in canada, des de fapt. Si cand pleaca, ma lasa pe mine sa fac niste drumuri pe care in ruptul capului nu le-as face pentru mine. Dar pentru ea trebuie, ca nu are cine.
Si unul din ele duce la o policlinica din titan, unde ma ducea mama cand eram mica si faceam febra. Probabil de la ce-mi trecea prin cap si nu puteam da buzna pe blog, sa zic, ca acum.
Odata intrata, merg la etajul 6. Urc pe scari si pana la etajul 4 e forfota, sunt oameni, doctori, copii, vanzoleala. Etajul 5 este pustiu si e mereu intuneric bezna.
Etajul 6 vine cu lumina palpaita. Dar cu zero forfota si zero cuvinte. Etajul 6 pare nelocuit, desi luminile sunt aprinse, deci cineva e acasa. Aici e sectia oncologie.
Eu intru mereu cu cercei in forta de inimoara sau de mar sau de cireasa. Si cu unghiile rosii. Si grabita, merg repede. Si am mereu niste foi scrise de mana pe care ma uit ca sa inteleg ce am de facut. Si o carte la subrat, ca stiu ca e de asteptat.
Oamenii langa care ma opresc sunt multi si nu poarta nimic rosu sau verde sau galben sau albastru. Nimeni nu vorbeste cu un coleg de scaun, ca la alte discipline, orl, de exemplu. Nimeni nu citeste nimic.
Stau cu fete de piatra si doar se uita la usa aia care se deschide atat de greu. Asta dupa ce m-au studiat pe mine, care sunt picata ca de pe alta planeta, planeta uite-cum-crapa-altii-de-sanatate, fara prea mare interes. Fara niciun sentiment.
Stiti cum iti faci planuri mereu cand mergi la doctor, care de obicei ti-e pila, nu un necunoscut. Incerci, fara sa deranjezi rau pe nimeni, sa dai cumva de stire doctorului pitit dupa usa ca esti aici, ai ajuns, sa faca ceva.
La un moment dat te apuca un pic de panica si iti vine sa tragi de halat pe doamna asistenta care se vede treaba ca are acces la el, dar nu te cunoaste. Si sa-i suieri cate ceva in ureche. Va rog sa-i spuneti, am venit, sunt aici.
La etajul 6 in policlinica titan, nu am nici cel mai mic gand sa fac asta. Fetzele oamenilor ajunsi in valea plangerii ma opresc. Sunt foarte bolnavi si se vede rau. Aproape ca mi-e rusine ca vin de pe cealalta planeta. Si as vrea sa nu ma vada.
Dar stau acolo in picioare, ca nu vreau sa le ocup tocmai eu locurile, eu sanatoasa. Si astept, dupa ce reusesc sa susotesc asistentei ca vin in numele matusii grase. Sa mi se dea o foaie.
Pe care trebuie sa recunosc ca, odata ce o primesc, plec ca si cum am un ardei iute infipt in fund. Pentru ca nu mai suport presiunea din jur. Si linistea de cremene. Si pentru ca mi se strange inima pentru ei. Dar si de groaza sa-i mai vad.
miercuri, 7 ianuarie 2009
excursie in valea plangerii
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
15 comentarii:
Serizo, in ciuda unor momente de confuzie, ai capu, dar si inima, la locul lor. Si, bonus extraordinar - condeiul!!!!
Hai sa traiesti!
Si salutari lu tanti. In Canda sau Balta Alba. Nu-mi amintesc sa fi citit despre cineva o descriere a personajului atit de oblica/eterata si totusi atit de semnificativa. Conitza e tare!
Doar nu credeai ca tin cont de avertizare. :)
E trist ce se intampla in spitale, am vazut atatea sentimente amestecate cu durerea pe coridoarele urat mirositoare, incat e un adevarat razboi al mintii sa rezisti unui astfel de decor. Sa n-o iei razna si sa nu te simti vinovat ca esti sanatos...
Vreau sa cred ca meritam mai mult, ca oameni. In rest, 'HOPE'.
Vera, abia astept sa o cunosti pe mama de cireasa, sa vezi ce misto e. Iar matusa asta, si ea e ff tare, dar e mai greu de digerat, asa. Pe langa ca e grasa, ii si sare mustarul uite de tot. Dar fara ea, viata mea ar fi fost complet altfel. Cum sa nu-i fac o oda?!
@Tomata: mi-a fost sincer rusine de mine si de ce simt acolo. Amalgamul asta de sentimente, mila plus dorinta de a fugi cat mai departe, m-a incurcat. Si da, speram sa tii cont de avertisment. N-am uitat cat ti-a displacut lolek si bolek.
@pozek: asa sa fie, eu sunt optimista si cred in bine, in general
Stiu ce-ai simtit si simti in continuare probabil. Stii, eu am stat cu sora mea la spital cat a operat-o de cancer, la Fundeni, si am vazut de toate. Am reusit sa ma intaresc, sa... dar nu mai intru in detalii. M-a impresionat f. rau cand, intr-o seara in care bananaiam prin spital pe-acolo, mi s-a propus sa fac o mamografie gratis ca testau nus'ce aparat de noua generatie si aveau nevoie de pacienti care la ora aia nu prea erau pe holuri. Dar eu eram , ca fumam. In statul meu pe-acolo, am vazut o tipa cam de 40 de ani, misto, parca o vad, bruneta, cuconita, eleganta si in pijama. Ca ea era internata in ziua aia. Si am facut vreo 5 persoane mamografia. Mi-a iestit bine Slava Cerului! Tipa asta facuse deja chestia. Doctorita imi spune: Esti bine! Da' o vezi pe tipa aia brunteta? Este intr-un stadiu...
N-am sa uit niciodata. Si uneori ma intreb ce-o mai face tipa misto.
Anomimo atat de cunoscuta mie, cred ca trebuie sa fii de stanca sa nu te impresioneze ingrozitor asa ceva. O fi adevarat ca spiritul invinge boala si ca daca esti mai vesel si mai optimist si mai increzator si nu te lasi prada disperarii, invingi mai bine toate bolile, dar in special pe asta?
nu e adevarat
Andreia
Hm, nasol atunci, ce sa mai zic:-(
Un articol exceptional, cireaso dilie ! Sa stii ca te citesc zilnic, dar nu mai comentez pentru ca de vreo 2 ori cred ca au intrat vorbele mele la spam si nu le-ai putut modera. poate acum am noroc ! :)
Te-am citit de la prima ora. Dar nu am putut spune nimic. Mi s-a pus un nod in gat si nu mi-a trecut pana acum, cand mi-au dat lacrimile si parca nu mai e asa de rau. Dar ca sa vin cu o raza de speranta, eu cunosc cazul in care un optimism nebun, o dorinta ireala de a trai normal, de a nu fi tratat ca un bolnav, de a nu fi ocolit "ca nu stiu ce sa-i spun", l-au facut pe un prieten tare drag mie sa-i uimeasca pe doctori cu rezultatele pozitive, cu regresia. Si da, traieste normal si frumos cu sotia si baietelul lor, cu jobul solicitant dar care-i place, cu cafele cu prietenii, vrea sa-si construiasca la vara casa, sa-si puna eoliana in curte, sa-si ia catel blanos. In ciuda tratamentului oribil, a starilor de rau de dupa, a oamenilor care "nu stiu ce sa-i spun".
FYT, chiar nu stiu ce s-a intamplat, eu imi verific si spam-ul, dar nu am vazut comentariile tale. O sa ma mai uit inca o data, atent.
Si merci ca ramai supportive, ca de obicei.
@LiaLia: mda, tare perversa boala asta. Dar si eu stiu un caz de castigator cu ceva care parea total pierdut, si cred ca tot din pricina psihicului.
eu am pierdut pe cineva drag din cauza bolii asteia, e cumplita, cea mai neiertatoare dintre boli. si nu mi'as fi imaginat niciodata ca este chiar asa daca nu as fi vazut cu ochii mei...
Da, e oribil, nici nu stii cum sa te pui cu ea, e ca o sentinta de film de groaza:-(
E dureros ceea ce ai scris,e dureros cind moare cineva drag de o asemenea boala si nimeni si nimic nu te mai poate ajuta.E dureros cind nu poti accepta adevarul si mai speri la o minune,si cind nefericirea se intimpla blamezi pe toti si toate.Si doare tare.
Da, mamica de s, oamenii aia arata ca si cum sunt morti deja. De fapt asta doare cel mai tare.
Trimiteți un comentariu