cireasa si placinta primordiala

A venit vremea. S-a cutremurat pamantul. S-a incretit cerul. Marea a luat o nuanta de violet. Lume, lume! Cireasa a facut prima ei placinta.

Ca un facut, acest miracol n-a fost zamislit intr-o bucatarie neaosa. Ci la indemnul si sub atenta supraveghere a lui Nihal. Prietena ce isi are salas dimpreuna cu ceilalti 12 milioane de localnici. In Istanbul, acest oras cat China.

Am luat o pensulica, am inmuiat-o in ulei. Apoi am pictat cu ea fundul tavii. Pana am facut-o sa straluce oglinda. Am luat apoi o foaie lunga cat o zi de post. Am presarat pe dansa patrunjel si branza produsa de oi turce.

Am invelit ca un cocon. Am masat branza prin invelisul de coca. Sa o determin cu vorba buna. Sa se raspandeasca in cele 4 vanturi, egal prin tava. O buna gospodina stie ca nu e bine. Sa avem filoane de umplutura undeva. Si uscaciune altundeva.

Intr-un castronel galben. Am amestecat galbenusul unui ou. Imprietenit frate de cruce inainte cu 3 linguri de iaurt rezultat din vaci turce. Am inmuiat pensulica. Am intins maglavaisul pe toata magnitudinea placintei. Muah.

Am bagat la cuptior. Nihal m-a lasat strajer si a purces la un dus. Rugandu-ma sa o scot cand se face rosietica. Si cand fac asta, sa apas o claputa turca. Sa fim siguri ca masinaria s-o fost oprit. Zis si facut. Las' pe cireasa.

Au trecut doar 12 minute. Si cuptiorul a inceput sa raspandeasca miroase. Ce ar fi determinat un bun crestin sa treaca degraba la scientologie. Doar cu promisiunea ca primeste o bucata suficienta din placinta asta.

Sigur ca mi-a plesnit, de atata mandrie. Inima cu un pleosc puternic in pieptul mic dar totusi mare, de cireasa. Am tropait cu emotie pe langa cuptior pana am vazut crusta. Am inteles ca acum e acum.

Am apasat claputa. Am scos placinta. Am bagat-o apoi la loc, din greseala un etaj mai sus. Si am lasat, mandra de asa intamplare, totul cum era, usa deschisa. M-am refugiat mandra sa-mi pictez unghiile in sufragerie.

Primele pacanituri nu m-au descurajat chiar tare. Cand insa ele s-au intetit. Si din bucataria turca a inceput sa se iveasca fum negru. Ca si cum intreg Leventul era in flacari. Am lasat unghiile si m-am inturnat in bucatarie, pentru consultari.

Cuptiorul, desi cu usa deschisa, ardea de zor placinta mea primordiala. Vazand asa, am tarait-o pe Nihal cu forta din baie, de par. Desi ea se impotrivea, va dati seama. Si am pus-o sa ma salveze.

Ceva era gresit. Placinta aureus se schimbase la fata. Era neagra de furie si in cerul gurii. Si umflata pe alocuri de atata indignare. Mirosul emanat de ea si lacasul in care dormise, cuptiorul. Era unul rau prevestitor.

Nihal si-a pus mainile turce in capul turc si a inceput sa se aoleasca in turceste. Apoi, cu umerii cazuti. Si cu dezamagirea adanc intiparita pe fata turca. A plecat sa-si continue ritualul de frumusete turca.

M-am apucat, cireasa ce nu poate accepta un esec. Sa o pigulesc scama cu scama. Pana cand din pacura am facut-o maro deschis. Ce daca a ramas in pielea goala, cu branza si patrunjelul la vedere.

Am mancat demonstrativ 6 bucati. Si Nihal a mancat si ea. Buna placinta! Buna cireasa! De cuptiorul cu pricina ma tem acum. Caci nu am inteles ce am facut gresit.

Si sigur, am ars prima mea placinta. Dar sunt multumita de ceva. Ca sunt cireasa-femeie pana in varful unghiilor. Daca am putut sa uit de placinta. Doar ca sa fiu sigura ca am o manichiura impecabila, rosie-sange. Pe taram turc.

Si Bosforul picotea. Si vara venea. Si cireasa exulta.

chemarea strabunului

In loc sa va las sa va imprieteniti cu metafora. Imi vine mie asa sa o explic taraneste, de la inceput.

Vine de la cartea lui Jack London, Chemarea strabunilor. Unde lupul crescut drept catel domestic. Care se si crede catel prin urmare, ca asa i s-a zis. Simte in sange chemari de fantasma, care il chinuie.

Si priveste cu jind si durere. Catre padure si salbaticie si alti lupi, ca si el. Si pana la urma nu mai poate sa latre politicos. Si urla cum ii vine din rarunchi.

Eu am crezut si sperat mereu ca sunt complet individuala. O cireasa cu personalitate distincta. Care si-a definitivat singura viata piesa cu piesa. Ajungand doar prin vointa proprie si context ulterior ales prin liber arbitru la apucaturile si valorile de acum.

Dar uite ca trebuie sa ma plec in fata sangelui care imi curge compot de cirese prin vene. Si sa recunosc ca aportul meu care este. Se dezvaluie complet minim si insignifiant.

Cred ca as fi putut fi crescuta, apropo, chiar si intr-o haita de lupi. Sau intr-o familie de mongoli. Ca tot acelasi lucru as fi iesit. Genele de cireasa fac toti banii.

Ce sa mai, sa o dau pe fata. Descopar ca seman cu tata incredibil de tare. Incep dimineti in care imi vine sa las tot. Si sa fug asa cum sunt in papuci, cu banii de paine, in lume. Sa vad eu care e treaba.

Bine ca nu port ochelari. Ca sigur m-as aseza peste ei in continuu. Si apoi i-as juca in picioare ca sa ma racoresc. Dar eu dau cu caciula de pamant in supermarket. Daca imi zici ceva nepotrivit.

Imi ies flacari din gura si nas si urechi. Cand universul face ceva gresit, fara sa ma consulte. Sa ma duc la orelist? si improsc cu cele mai rele cuvinte potrivite ca sa fac lumea din jur sa sufere cumplit.

Cat despre sexul opus. Traiesc numai ca sa mi-l fac prieten. Ma rog, traiesc si ca sa mananc. Fiind iarasi, si aici, in asentimentul strabunului. Stiti vorba aia cati sunt cu nadragi mie toti mi-s dragi?

Mda, jenant. Dar n-am ce sa fac. Tata adora tot ce poarta fusta. Asa ca si eu am o toleranta incredibila pentru unitatea prin diversitatea de pantaloni. Care umbla liberi prin univers.

Esti barbat? Ce bine. Hai sa te imblanzesc. Vezi magia? Si de obicei el o vede.

In plus sunt pitica, ca tata. Dar cu voce urieseasca. Ca tata. Culmea e ca atunci cand nu sunt ca tata. Sunt ca mama de cireasa.

Port unghii rosii mereu, orice s-ar intampla. Asa cum am vazut la ea cand eram cireasa necoapta. Ma fardez ca ea. Si mi se pare ca niciun Craciun nu poate sa treaca fara brad imens si prieteni. Si fara salata de icre. Si servetele cu reni.

Sunt uimita de contributia mea jalnica. Probabil un 12%. Noroc ca ai mei sunt ok. Pentru ca ma conduc aproape exclusiv dupa chemarea strabunilor. Si ce ne faceam daca strabunii astia erau jenanti. Sau insignifianti. Sau niste neplacuti.

Si la voi e asa de evident cui apartineti?

excursie in valea plangerii

Disclaimer: asta nu este un post vesel, umoristic, giumbuslucar.

Dar este ceva ce mi se intampla, asa ca trebuie sa scriu. Tomato cu scufita, tu, mai ales, te rog sa nu citesti. Stiu eu ce stiu.

Am o matusa grasa. Cred ca toata lumea are. Da, dar a mea nu e doar o matusa grasa, ci si una tare misto. E matusa cu mult umor, e o matusa careia ii bubuie capul de desteptaciune.

Ce mai tura-vura. E o matusa pentru care sunt dispusa sa fac tot felul de lucruri. Si asta o face asa de speciala. Incat sa intre si pe blog, unde poate sa devina personaj principal.

Pentru ca ea mai are o functie. Cand am o dilema legata de oameni sau situatii limita, tot la ea ma duc. Sa-mi spune ce crede ca trebuie sa intreprind. Moment in care o numesc oracolul din balta alba. Dar despre asta alta data.

Matusa asta cam pleaca in canada, des de fapt. Si cand pleaca, ma lasa pe mine sa fac niste drumuri pe care in ruptul capului nu le-as face pentru mine. Dar pentru ea trebuie, ca nu are cine.

Si unul din ele duce la o policlinica din titan, unde ma ducea mama cand eram mica si faceam febra. Probabil de la ce-mi trecea prin cap si nu puteam da buzna pe blog, sa zic, ca acum.

Odata intrata, merg la etajul 6. Urc pe scari si pana la etajul 4 e forfota, sunt oameni, doctori, copii, vanzoleala. Etajul 5 este pustiu si e mereu intuneric bezna.

Etajul 6 vine cu lumina palpaita. Dar cu zero forfota si zero cuvinte. Etajul 6 pare nelocuit, desi luminile sunt aprinse, deci cineva e acasa. Aici e sectia oncologie.

Eu intru mereu cu cercei in forta de inimoara sau de mar sau de cireasa. Si cu unghiile rosii. Si grabita, merg repede. Si am mereu niste foi scrise de mana pe care ma uit ca sa inteleg ce am de facut. Si o carte la subrat, ca stiu ca e de asteptat.

Oamenii langa care ma opresc sunt multi si nu poarta nimic rosu sau verde sau galben sau albastru. Nimeni nu vorbeste cu un coleg de scaun, ca la alte discipline, orl, de exemplu. Nimeni nu citeste nimic.

Stau cu fete de piatra si doar se uita la usa aia care se deschide atat de greu. Asta dupa ce m-au studiat pe mine, care sunt picata ca de pe alta planeta, planeta uite-cum-crapa-altii-de-sanatate, fara prea mare interes. Fara niciun sentiment.

Stiti cum iti faci planuri mereu cand mergi la doctor, care de obicei ti-e pila, nu un necunoscut. Incerci, fara sa deranjezi rau pe nimeni, sa dai cumva de stire doctorului pitit dupa usa ca esti aici, ai ajuns, sa faca ceva.

La un moment dat te apuca un pic de panica si iti vine sa tragi de halat pe doamna asistenta care se vede treaba ca are acces la el, dar nu te cunoaste. Si sa-i suieri cate ceva in ureche. Va rog sa-i spuneti, am venit, sunt aici.

La etajul 6 in policlinica titan, nu am nici cel mai mic gand sa fac asta. Fetzele oamenilor ajunsi in valea plangerii ma opresc. Sunt foarte bolnavi si se vede rau. Aproape ca mi-e rusine ca vin de pe cealalta planeta. Si as vrea sa nu ma vada.

Dar stau acolo in picioare, ca nu vreau sa le ocup tocmai eu locurile, eu sanatoasa. Si astept, dupa ce reusesc sa susotesc asistentei ca vin in numele matusii grase. Sa mi se dea o foaie.

Pe care trebuie sa recunosc ca, odata ce o primesc, plec ca si cum am un ardei iute infipt in fund. Pentru ca nu mai suport presiunea din jur. Si linistea de cremene. Si pentru ca mi se strange inima pentru ei. Dar si de groaza sa-i mai vad.