joi, 26 februarie 2009

pledoarie finala a ciresei pentru cireasa

bear-card-1 copy

Va place de mine? Atunci votati-ma.

Astazi eu sunt avocatul meu. Si voi sunteti juratii care tineti painea si cutitul. Dar si click-ul vostru la care visez tremurand de emotie. Cand noaptea e tanara si asa sunt si eu.

Mintea mi-e numai la click. Stau cu camesa lipita de pielita stravezie de cireasa. Cu ciupilica cu ciucure, cu papucii intorsi ca la piticii padurilor. Puteti acum sa ma jucati din tastatura. Sau nu.

Pick me. Pick me.

Stiu ca este greu. Stiu ca este antipatic de intrat acolo, pe site la roblogfest. Stiu ca e un efort mare. Si ca odata intrat, ai atatea si atatea posibilitati. Incat de ce sa votezi taman cireasa.

Cu chestia asta, ultima, n-am cum sa ma lupt. Sau ma rog, am cum. Pot sa va fac vizite la domiciliu, cu umerii in jos si privire de caprioara. Pot sa si plang sa va induiosez, la nevoie. Dar mai bine pot sa va aduc tava cu micul dejun la pat.

Pot sa incerc sa va distrez, sa ma tin dupa voi, sa va ajut la cumparaturi. Sa fac lectiile cu copiii vostri. Sa port tricouri cu numele vostru, in orele de maxima audienta. Cand ies in weekend, in oras. Sa merg cu voi la doctor, sa va tin de urat pana intrati.

Dar incerc sa raman o doamna. Si in plus, tin strategia asta 1-to-1 pentru cand o sa candidez la primarie.

Va dati cred seama. Ca atunci cand o sa fiu cireasa batraioara si nu o sa mai am (poate) atatea scormoneli launtrice pe teme amoroase de abordat aici, asta o sa fac. O sa candidez la primarie. Si tot la voi o sa fac apel.

Acum pot doar va rog ca, daca in mod natural ati vrea sa ma votati la roblogfest. Asta daca ar fi sa votati pe cineva. Pentru ca ma cititi si va distreaza. Va rog sa treceti peste sila de a completa un formular. Si sa o faceti negresit.

Stiu cat de naspa e pentru ca am facut-o anul trecut pentru Dono. Doar pentru ca beam cafeaua cu textele lui zilnic. Mi s-a parut suficient ca sa trec de sentimentele de respingere pe care le incercam fata de birocratia votarii.

Sa votezi nu e simplu. Trebuie sa-ti faci cont pe site-ul roblogfest. Apoi sa dai click pe patratul asta de la mine de pe blog. Cand ma votezi pe mine, trebuie sa fii logat. Logheaza-te pls.

Apoi alegi pe rand categoriile cele 3: blog personal/popular/entertainment, unde sunt eu inscrisa. Un om logat poate pune un singur vot pe categorie. Deci ori eu, ori altul. Eu, normal.

Iti apare o lista mare. Cauta-ma in lista, ma gasesti, apesi pe guguloi. Apoi gata. Te duci in josul paginii ca sa dai click pe voteaza. Si acum da-te jos sa vezi ce-ai facut. Multumesc. Stiu, e greu. Dar iti place de mine? Atunci voteaza-ma. Azi.

Asta-i pohta ce-am pohtit-o. Pentru ca vreau sa vad masura, in procente, a cat de mult va place de mine. In perioada asta am nevoie de afectiune. Big time.

despre posibile ritualuri de imperechere la muste

fly

Dupa ce am marturisit cum cred eu ca se iubesc melcii si aricii. Acum e randul mustelor. Brrrr.

Craiul-musca stie ce vrea. O craiasa-musca gingasa, cu abdomen plat si incheieturi fine. Totusi neinfricata, care sa falfaie neobosita din aripile-i verzui.

Asa e si mama lui. Asa e si bunica lui. Sa se multumeasca alti muscoi cu muste negre, penibil de simple, fara gratie si strop de personalitate. El gandeste big.

Vrea sa imparta cu craiasa asta musca ospaturile lumii. Sa se balaceasca in bai de putregai in zilele toride de vara. Sa isi bage trompa in cele mai proaspete cadavre din oras.

Sa vada impreuna lumea. Sa cotrobaie in case periculoase, de oameni rai. Care au pus capcane si unde in mod normal o musca ce are capul pe umeri nu s-ar aventura. Dar incercarea asta sa-i uneasca. Si apoi sa nasca viermi puzderie. Sanatosi si galbeni de grasi.

Si cum se gandeste el asa, zburand razant pe deasupra carnii pregatite pentru gatit, o vede. Sau mai degraba o simte. Vederea n-a fost niciodata punctul lui forte. Dar se concentreaza tare, cat poate el de tare.

Si observa cum ea se aseaza usoara ca un fulg pe o fleica. Isi freaca intai picioarele din spate. Apoi introduce incetisor trompa lunga si subtire intr-un fald de carne roz. Si suge fara zgomot, inchizand ochii de placere.

Apoi isi freaca labutele din fata intre ele, a satisfactie. Le freaca indelung. Si si le trece apoi grabita pe fata si prin par. Apoi iar freaca picioarele din spate. Si totul inc-o data, de la capat. E fermecatoare. E cea mai tulburatoare musca in viata.

That's my girl. Se gandeste craiul-musca. Bazaie puternic, de zici ca-i bondar, pana la ea. Craiasa ridica ochii si ce vede in prea multe exemplare, o multumeste. E puternic, are toracele umflat, e plin de par negru si des. Viril nevoie mare.

Exact ce i-a recomandat doctorul chemat de urgenta saptamana trecuta. Cand a simtit ameteala. Este el, craiul musca pe care il merita o musca verde ca ea. Si pe care l-a visat mereu.

Craiul musca nu o intraba nimic. Isi vara trompa in forta fix langa a ei. Si sug impreuna, doua paie dintr-acelasi carne latte. Se strange mai aproape, fornaie a nerabdare naravas din trompa.

Tacerea craiesei il asigura ca n-a gresit. Intoarce privirea mandra si sigura. Miile lor de fatete se intalnesc. El ridica o labuta. O strecoara pe dupa talia ei de viespe. Stiti, verisoara buna cu musca asta, acum a lui.

Ea tremura usor si nu zice nici pas. Se lasa moala in bratele lui vanjoase, cu peri fermi, ca niste mici lame de ras. El o impinge tandru. Craiasa sa lasa pe burta si isi propteste barbia in carnea trandafirie.

Dar vai, nu! Gospodina vrea sa arunce patul in oala. Craiul isi cheama locotenentii. Muste razboinice, de care-l leaga multe alte actiuni de guerilla. Roiul de muste se strange in jurul capului de bunica. O impresoara, o bazaie, o ating pe gura.

O gonesc din bucatarie, urmarind-o cu cruzime. Sfetnicul de incredere lasa in goana-i nebuna si storurile. Se face intuneric prielnic. Zzzzzzzzz...Zzzzzz...Zzzz...Zz...Z.z..

Flop se desprind dulce. Umar la umar, beti de placere. Zboara pe fereastra, in plina primavara, la +2 grade. Craiul o strange apasat de labuta si o invita galant. Acum hai, iubita mea, sa mancam ceva cumsecade.

Se opresc pe primul caine. Isi pun servetele la gat. Sa saruta cu tzoc. Indeasa trompele si se ospateaza apoi craieste, cu pofta de dupa dragoste. Se hotarasc sa ramana aici peste noapte. Si dupa numai 9 luni in termeni musculini, apar copiii.

Caci daca dragoste nu e, nimic nu e.

miercuri, 25 februarie 2009

cireasa cu zabaluta

dinti

Intai dentista ma pune sa musc dintr-o chestie galbena, cu pronuntat gust de banane. Cireasa admira bananele si le inghite cu placere. Dar asta e chimic si nu ne place.

Smacul ala intai e moale. Apoi mi se inclesteaza dintii in el. Si nu mai pot sa zic nici pas. Nici crrrr, nici mrrr. Dar sa vedeti ce ochisori expresivi probabil ca am, si rugatori. Doamna doctor, va rog nu-mi faceti rau. Sunt labila.

In punctul asta culminant dentista ma roaga pe ton autoritar sa nu-mi inghit limba. Abia acum mi-a dat idei. Deci sunt in pericol sa-mi inghit limba. Uliuuuu. Miroase a banane sintetice. Ma loveste panica.

Limba mea cu care am gustat atatea lucruri. Limba mea cu care am cantat de bucurie. Limba mea cu care am spus chestii inteligente si funny. Limba mea pe care am scos-o la cine am avut chef. Limba mea. Limba mea. Ce-am facut doamne cu ea.

Dupa minute ce par ani, dentista ma trage de gura rau de tot. Limba sta adunata de frica in cerul gurii. Si uita cu ochisorii ei de limba speriata. Si isi pune in cap manutele ei de limba ingrijorata. Stai cu mine draga mea. Nu aluneca pe gat in jos, ca ne prapadim amandoua.

Dentista ma trimite acasa si cand ma intorc imi prezinta doua zabalute din plastic tare si aproape alb. Imi deschide gura si imi monteaza una sus. Si una jos. E ca si cum cineva ma strange tare de dinti. Cu intentia nemernica, probabil, sa zic si laptele pe care l-am supt de la muma-mea.

Asa vei dormi toate noptile de acum inainte, cireaso. Pentru ca esti nevricoasa, n-avem ce-ti face. Asta ca sa ai dinti si la batranete, haine grele. Ca sa mananca si gura ta ceva.

Ce se intamplase. Am dormit cu dentista cu cei mai mari sani si cei mai adanci ochi negri. Care mi-a zis la micul dejun ca scrasnesc foarte tare din dinti. Si ca asta e semn de mare stres si un dezastru pentru dinti. Si m-a trimis sa-mi fac urgent zabalute.

Dar va intreb eu. Cand vine noaptea, care, se stie, e un sfetnic bun. Si cireasa trece prin momente romantice. Cum sa procedeze? Daca ea cumva crede ca e safe. Adica el doarme si ea poate sa puna zabaluta.

Dar apoi el se trezeste brusc si mai vrea sa mai zica ceva. De parca mai ceva de zis. Si o prinde pe cireasa in flagrant, cu 2 randuri de dinti. Aratand ca frankenstein si scotand mormaituri ininteligibile, ca de mamifer salbatic de dimensiuni mari.

Pai nu se scoala el cu parul maciuca. Si fuge in toiul noptii, urland si trezind toti vecinii? Si sincer, pe buna dreptate. Pentru ca arat destul de traumatizant cu zabalutele in gura. Si eu m-am speriat in prima dimineata din noua viata.

Sau poate vrea sa ma trezeasca dimineata in tandreturi. Si in plina deszmierdare, da cu ochii de gura mea. In care se intampla lucruri cel putin hilare. Asta daca esti genul care vede ceva amuzant si acolo unde nu e.

Si uite cum operatia a reusit. Romantismul e mort. Sau lasa asta. Sa trecem la lucruri mai practice. Daca dau hotii sau daca e un incediu. Pana apuca cireasa sa zica ngiii-ngiii si sa scoata naibilor alea din gura. Totul e pierdut.

Ce sa va zic. Sunt cam jenata. O sa am dinti cu mult mai sanatosi. Dar trebuie pasamite sa dorm singura intr-o scorbura in toiul noptii. Ca sa nu speriu vanatul. Vai mie. Vai voua. Ce ti-e si cu stresul asta din livada.

luni, 23 februarie 2009

mister cel mai greu de prins si ars

B00066T3V0.01._SCLZZZZZZZ_ copy

E bine stiut ca victimele se indragostesc de calaii lor pentru puterea pe care o emana. Si pentru biciul dulce cu care le sfichiuesc/sficuiesc/scifuesc/fuciesc (cum naiba e?!) pielea lor, gaina de atata pofta.

R. este antrenor la cea mai de fitze sala de fitness din oras, unde presteaza si cireasa. Mai stiti (asta pentru doamne) cum scriam cand eram mici in oracole? Eu vreau ca prietenul meu sa fie brunet, cu ochii albastri, umeri largi, inalt.

Acum sunt mare si as mai adauga. Si buci mici si rotunde, gura arcuita cu arcuitorul, maini frumoase si piele de catifea. Piele care o mangaie ea pe mana, cand o atinge, nu invers. Ei bine, asa e el, R. Rrrrrr.

Poarta mereu pantaloni albi, prin care se vede. Si chiloti tot albi, prin care nu se mai vede. Ce dezamagire. Ochii lui adanci nu ascund mai nimic sau totul. Dar chilotii, chilotii?

Ora lui e plina de femei de toate varstele si gabariturile, cu valori si vise si principii diferite. Cand se intoarce cu spatele. Toate femeile astea se uita in chilotii lui opaci. Care se misca odata cu fundul cel mai greu de prins si ars.

Asta pentru ca stiu de la vestiar ca fundul asta nu se daruie, in ciuda insistentelor. Aud ca e permanent hartuit de cate o grasuna care se pierde cu firea. Si isi ia concediu sa-l poata suna in continuu.

Sau care ii atine calea prin tufisurile de la bloc. Probabil next step este sa se tavaleasca prin miere si fulgi, cotcodacind amoros. Si sa lase sa cada, din dragoste, cate un ou pe caldaramul rece.

R. stie ce emana dar ramane demn. Loveste, zice. Si toate lovim cu sete. Doar-doar l-om atinge cand se plimba prin sala. Si avem pretext sa incepem o lupta dreapta acolo jos, pe parchet. Unde sa ne dam in final invinse. Indurare, maria ta.

Alearga, zice. Se aude pe fundal chorus-ul care intreaba cu metavoce: bine, bine, dar ma prinzi, da? Ca eu ma impiedic sigur. Si am si obosit. Oblojeste-ma.

Lasa-te acum! Bine, bine, ma las. Nu insist sa conduc eu ostilitatile in pat. Facem cum zici tu. Apleaca-te mai mult! Ma aplec, cum sa nu, uite ce tare ma aplec. Asa de tare ma aplec ca e deja jenant.

Cireasa nu prea merge la ora lui, desi e tare bun. Dar am ajuns ieri. Si cum eu incerc sa-mi retin secretiile doar pentru mine. R. e intarat taman de atitudinea mea de play hard to get. Stiti cum e.

Asa ca vine sa ma imblanzeasca. Si imi ofera palma lui, sa lovesc in ea adica. Ma apasa pe spate sa ma las mai tare. Ma tine pe mine de solduri sa imi imprime directia buna. Cu pelvisul inainte, asa. Mmmmm. Rrrrrr.

Chorus-ul maraie. Am deja infipte in spate 18 cutite bine ascutite cu ascutitorul. Adica cum imi permit eu, o cireasa pitica. Sa vin sa iau frisca de pe tortul asta la care ele au pus atata sange si limfa si saliva.

Mainile sus! Ramai asa! Inca un pic, nu renunta! Rrrrrr. Chorusul e happy. Cand tii mainile sus, sanii stau cel mai bine. Si da, asa o sa ramanem. Cat zici tu. Ne motivezi groaznic. Esti ca un morcov proaspat pentru un iepure infometat nevoie mare.

Si chorus-ul cu fezte rosii trage si mai tare. Femeile vor sa-i demonstreze ca pot si ca sportul e viata lor. Dar spera in secret ca el o sa termine odata cu prostia asta. Si intr-o joi o sa zica.

Doamnelor, lasati ganterele. Aruncati saltelele. Astazi facem doar sex in grup. Rrrrr.

sâmbătă, 21 februarie 2009

poveste chinezeasca cu participatiune romaneasca

DSC09312

Azi constat cu placere ca este nu codrul, ci chinezul cel care este frate cu romanul.

Dupa cum explicam mai acum vreo 2 posturi ca vrem sa facem. Ma vad cu lamaie si eCostin in parculet sa ducem cate ceva chinezilor. Din mai multi cititori sensibilizati care s-au anuntat pe dasiprimeste. La fata locului este doar lupul negru.

Care fara prea multe menajamente cumpara imediat haine pentru cativa chinezi de imbracat de sus pana jos. Si alti cativa chinezi jumatati de sus.

Merci lupule alb de bun ce esti. Merci ca ai venit desi stiu ca nu prea erai in apele tale. O sa fac incantatii pentru bila aia a ta.

DSC09198

DSC09199

Cu 200 de lei, (dintre care jumate sunt trimisi din strainatate) de la Sabina, Lucian si Ionut. Mergem la supermarket sa alegem ceva cat mai potrivit.

Dar apar tot felul de dileme. Oare chinezii mananca branza? Ce conserve sunt cele mai potrivite petnru chinezii care nu au nimic si sufera de frig?

Pana la urma lasam presupunerile. Si alegem in functie de cantitate/pret. Oricum nu avem cum sa le luam mancare chinezeasca, ca doar suntem in Romania. Asa ca...

Rezulta 5 pungi pline ochi cu paine, conserve de carne, tocana si conserve de legume, si croissantes si tigari. Si alte maruntisuri.

DSC09207

Ajungem si se porneste un ropot de aplauze. Chinezii sunt multi si marunti si incredibil de draguti. O armata intreaga de teracota care a inviat. Vin si iau ce le-am adus fara sa se buluceasca, desi situatia lor e clar disperata.

DSC09218

Cred ca cel mai mult s-au bucurat de tigari. Le impart repede intre ei. Si se apuca de fumat instant. Ca un fel de demo pentru noi. Sa vedem noi ca i-am facut fericiti.

DSC09224

Pentru ca afara e soare, pare ca de fapt chinezii au iesit sa se plimbe putin prin Herastrau. Sa-si dezmorteasca oasele lor mici, chinezesti. Zero mizerie, ii vad cum strang fiecare gunoi si il duc la cos.

Mie in continuare mi se pare ca ma uit la copiii celor care au facut pentru cireasa. Si alti copii mioritici. Creioane si ascutitori si penare si gume de sters care miros frumos, a strainatate.

DSC09303

Cat timp stam acolo, mai vin multi romani si aduc diverse chestii. Paturi, mancare gatita, medicamente. E sambata mortilor si sunt bucuroasa sa vad ca romanii sunt generosi cu vii. Chiar daca au ochii mici si lunguieti.

DSC09254

Mai ales sunt doua doamne care poarta blanuri si au venit cu termosuri mari pline cu...tzeai chinezesc. Imi zice unul din chinezi, care imi intinde si un pahar. El mie.

DSC09236

Exista amenajate niste corturi dintr-un celofan, asa. Dar nu sunt suficiente pentru toti chinezii. Chiar daca ei sunt la fel de mici ca mine. Pe soare lucrurile arata mai putin dramatice. Noaptea trebuie sa fie oribil.

DSC09265

Exista si bidoane cu apa si si un maldar de paine. Si o stiva cu alte alimente. Dar nu-mi dau seama cat o sa le ajunga. Aflam de la unul din chinezii lideri, care rup romaneste, pardon "lomaneste". Ca mai au de stat o luna pana se intampla ceva. Nu stim exact ce.

DSC09319

O sa ne intoarcem chinezilor. Pentru ca ca ne-ati emotionat cumplit. Mie si acum imi mai tremura codita. Si am pielita subtire de cireasa mai roz decat normal. O sa ne intoarcem cu intariri.

Later edit: film pe hotcity, aici.

vineri, 20 februarie 2009

misterul wc-ului din strada arthur verona

porc

Centrul Bucurestiului care merita strabatut cu piciorul e un graunte de neghina.

Sunt putine locuri unde toate elementele concura pentru ca plimbarea unui bucurestean sa fie placuta. Si strada Arthur Verona este unul dintre ele. E frumoasa mai ales pentru ca are un context bun in jur.

Aici sunt si case frumoase, boieresti. Care amintesc de un oras mai prielnic traiului normal. Un oras pierdut, din care au ramas bucatele disparate, ca la puzzle. Dar uite, eu si altii ne amagim cu ele. Cu ceva trebuie sa ne ocupam mintea.

Aici e si Gradina Icoanei. Un loc care incanta, plin de copii si pasari pline de talent si copaci. Daca adaug teatrul, restaurantul de unde se aude un pian, ambasada elvetiei luminata regeste si Carturestiul plin de bunatati loisiristice. Ne apropiam.

Direct pe strada asta salasluieste si Ordinul Arhitectilor. Care e intr-o casa cu farmec si gradina unde cresc plante libere, alandala. Incepe sa mi se para ca suntem ok. Deci ne simtem bine.

Si nu intamplator exista o comunitate de oameni care se ocupa de revigorarea strazii Arthur Verona. Si fac regulat proiecte de valorificare urbanistica si comunitara. Strada e frumoasa, e reprezentativa pentru Bucuresti si merita toata atentia. Aici e si primul zid oficial destinat street art-ului, plin de grafitti.

Dar taman pe strada asta se intampla ceva bizar de rau. Absolut toata strada e plina cu kkt. Iar pe langa el, peste el, pe sub el, niste pishat. In mai tot Bucurestiul e problema asta.

Dar va jur ca nicaieri nu e ca pe Arthur Verona. Verificati-ma azi, ca e weekend. Desi iertati-ma ca va trimit spre asa scarbos obiectiv turistic tocmai in ziua noastra libera.

Cert e ca orice plimbare pe Arthur Verona presupune un slalom dibace printre kkti storciti doar un pic, kkti intinsi pe 50 de metri sau kkti perfect conservati, cu motz cu tot. Cand ploua, miroase a kkt ciufulit ud. Cand e soare miroase a kkt uscat, prafuit.

Si nu pricep in ruptul capului cum se intampla treaba asta. De ce, din toate strazile din centru. A fost aleasa Arthur Verona ca sa fie transformata in wc public. Si cum se intampla decizia practic.

Niciodata n-am fost asa de priceputa. Si nici nu m-am educat in privinta asta, recunosc. Incat sa-mi pot da seama daca kkt de caine sau de om.

Imi si inchipui cum cineva se plimba cu un prieten pe la Romana. Si brusc il apuca neputinta. Si prietenul zice. Aoleu, ce napasta, noroc ca suntem aproape. Hai repede in Arthur Verona. Mai poti sa te tii pana acolo?

Cu ochii iesiti din cap, tinandu-se de burta. Protagonistul scato da din cap ca da. Si fuge innebunit catre Arthur Verona. In loc sa se opreasca la unul din cele multe fast food-uri. Sa cumpere o apa sau sa fure un bon de pe jos, sa tasteze codul eliberator. Si sa intre la buda.

Sau oamenii cu caini care stau in centru. Isi duc toti animalele la plimbare pe Arthur Verona. Pentru ca e zona mai frumoasa si mai relaxanta si vor sa fie siguri ca aici. Cainii reusesc sa aiba un travaliu de succes.

Stim toti ce greu e sa fii mereu biruitor in domeniul asta. Si ce conditii drastice trebuie sa ne fie indeplinite ca sa ne putem integra in absolut. Sau poate si una si alta. Oameni si caini laolalta, in tandem, dand simultane si consecutive.

Se vede treaba ca nu numai mie imi sare basca de la ce se intampla. Eu mergand zilnic spre job pe acolo, imi sare zilnic basca. Pentru ca din cand in cand, e drept mai rar. Pe Arthur Verona mai intalnesti si cate o voma.

Scapata de un om care n-a stiut ca acolo e wc deschis, in aer liber. Si l-a luat prin surprindere. Si nu s-a putut tine. I s-a facut rau de la ce-a vazut in zona cea mai frumoasa a orasului.

Asta daca nu cumva s-a dus buhul si printre oamenii care se simt dintr-o data prost fizic. Si se grabesc sa procedeze la fel, sa fie trendy. Le vine sa vomite si sunt in centru, pe Calea Victoriei. Se gandesc la acelasi lucru.

Hai sa merg repede pe Arthur Verona, chiar daca trebuie sa ma mai abtin putin. Ca macar acolo e wc incapator si fara probleme. Sau poate totul a fost un inceput nefericit.

S-or fi strans 10 kkti pe strada Arthur Verona. Si de atunci tavalugul n-a mai putut fi oprit. Si cine trece pe acolo simte cum il scapa brusc, ca la animale. Pentru ca vrea sa-si marcheze teritoriul.

Sau aveti voi alta idee de cum se poate asta? Poate un proiect bun de voluntariat ar fi sa pazim strada cu randul. Ca sa-i prindem pe faptasi. Pentru un centru de Bucuresti mai placut si mai normal mirositor.

joi, 19 februarie 2009

am vazut si cirese care plang

oameni_maci

E o duminica agreabila, cu timp destul de agreabil.

Iau o masa agreabila formata din catofi prajiti amestecati cu ou. Se prajesc cartofii separat. Cand sunt gata, se toarna peste ei omleta. Se intorc nu stiu cum, se rastoarna pe capa. Se fac niste fitze.

Ei se imprietenesc acolo si iese o chestie omogena, asa. Adica un fel de suflici fierbinte, mancarea mea preferata. Alaturi vin doua feluri de salata: de varza acra, cu nitel ulei si piper. Si de sfecla coapta in cuptor, amestecata cu portocale rupte.

Practic festinul asta cu matusa mea preferata, adusa recent din canada ca un colet express. Adusa cu un avion cel mai mare model, probabil pentru ca e grasa si au vrut sa se asigure ca totul va fi ok la aterizare.

Bem o cafea reusita si purtam o conversatie agreabila. Tare agreabila. Plec de la ea multumita, cu gand sa dorm degraba dupa asa burta pusa la cale. Ascult pe drum muzica agreabila. Si la un semafor ma podideste.

Plansul, in valuri de nestapanit, cu sughituri. Uimita de ce mi se intampla, incerc sa fiu cireasa demna. Conduc mai departe, chiar daca ma vait si-mi sare paltonul de pe mine de atata zbucium.

Pentru ca plansul ma distrage de la condus, incep si fac prostii. Conducatorii auto, colegi de trafic. Incep sa ma claxoneze si apoi se pun in rand cu mine, asa. Ca sa-mi prinda pasamite privirea vinovata de ce ciobanie am facut. Si sa-mi zica vreo doua.

Insa cand imi vad fata rosie din care sar lacrimi ca la dus. Pleaca blestamandu-si ziua in care m-au cunoscut. A naibii de cireasa. Dupa ce ca tine covrigul ca o loaza, mai si plange, sa ma simt prost. Mai bine ma lipseam...

N-am ce face. Trebuie sa opresc. Si incep sa plang cu sughituri si chiuituri si strigaturi. Cu icnete si bocete si tremuraturi. La rastimpuri mi se termina aerul. Pe alocuri imi seaca lacrimile. Dar plang inainte. Pana am aer din nou si lacrimi proaspete. De ce?

Pentru ca e iarna si ma sufoc in casa. Pentru ca mi-a aparut un rid. Pentru ca sunt obosita. Pentru ca beau prea multa apa, cata scrie la carte. Si imi vine mereu sa fac prea mult pipi, cat scrie la carte (cred).

Pentru ca mi-e pofta de un mar verde tare si nu am acum, pe loc. Pentru ca mi-e somn. Pentru ca domeniul maguricea se destrama. Pentru ca mi-e dor de tata. Pentru ca vreau la ski.

Pentru ca e criza. Pentru ca nu am reusit sa ajung azi la sport. Pentru ca am chef sa dansez dar nu prea. Pentru ca nu stiu ce fac de Paste. Pentru ca mi se termina abonamentul la sala.

Pentru ca citesc o carte de proza absurda in care nimic nu merge nicaieri. Pentru ca mi s-a terminat rimelul si nu vreau sa merg la mall. Pentru ca nu am acum niste conversi care sa imi placa. Si cei vechi, turcoaz, au murit fara lumanare.

Pentru ca detest duminicile dupa-masa cand nu dorm deja. Pentru ca nu sunt oameni pe strada. Pentru ca n-am bicicleta si nici unde sa ma dau cu ea, daca as avea. Pentru ca nu stiu daca pot sa ma mut intai o luna. Si apoi 6 luni la Istanbul.

Pentru ca am racit. Pentru ca nu am mai stat de multa vreme la un foc. Desi ador sa stau afara, la foc facut degeaba. Pe care sa nu sfaraie nicio carne de mici. Pentru ca n-am prins programare la pensat. Si pentru ca am dor de duca.

Trec cam 20 de minute in care am timp sa plang pentru toate astea. Se strang 2 galetuse pline ochi cu lacrimi. Modelul ala folosit de napolact pentru iaurt numa bun. Tin o galetusa lipita de obrazul drept si una lipita de obrazul stang.

Cand dau pe dinafara, pana la refuz, le pun deoparte cu grija. Suspin adanc, ma duc la primul chiosc. Iau o ciocolata cu lapte mare. Incep sa rontai din ea si plec din nou cu masina.

N-am mai plans de multa vreme. Probabil ca se strang multe lacrimi undeva dosite. Si trebuie eliberate. Ca atunci cand aerisesti caloriferele inainte de iarna. Sau dupa iarna, n-am inteles niciodata.

Imi arata mie cantarul ceva in plus, desi continuam sa am aceeasi silueta de invidiat. Acum e clar de ce. Erau lacrimi balast. Lacrimi in instalatie. Acum sunt mai usoara putin. Si mai agreabila.

tineti minte ascutitorile chinezesti?

home_confort

Daca da si daca va aduceti aminte cat va placeau. Si daca va placeau si penarele si ciocolatelele mici in staniol auriu si daca va place mancarea chinezeasca. Atunci poate aveti chef sa ma ajutati pe mine si pe lamaie.

E vorba sa ajutam pe chinezii aia care sunt tare infrigurati si nemancati si tristi si disperati. In momentul asta, lipiti de cladirea ambasadei tarii lor. Acum, cand vorbim si e nasol afara si noi stam inauntru.

Ma astept la bascalie, nu-i vorba. Ce treaba avem noi cu niste chinezi, sa-i ajute ai lor, de ce ne pasa, lasa ca sunt multi oricum, lasa ca sa manance cainii vagabonzi din jur, ca asa o sa fie toata lumea multumita.

Dar daca puteti face un pic mai mult de atat, intrati la dasiprimeste, sa vedeti despre ce e vorba. Strangem chestii si le ducem lor.

Tnx.

cireasa si bazinul cu manageri in chiloti

cireasa

Suntem ieri, pe la 11:14 minute dimineata. Cireasa inoata baldabac in bazin, aproape singura. Cu gandurile ei mici si inca unele, si mai mici.

Si vine buluc un batalion de manageri in chiloti de baie in culori vii. De unde stiu ca sunt manageri, daca sunt aproape goi? Pentru ca eu pot foarte bine sa mi-i inchipui imbracati.

Stiu eu sigur ca oamenii astia cu putina burtica. Dar totusi dusi pe la sala si cu atitudine de invingatori, sunt top manageri dupa cum urmeaza. Unul la o companie de telefonie mobila (nr. 1 sau nr. 2).

Celalalt e dezvoltator al unui cartier rezidential care nu se sinchiseste de criza, ca a vandut tot. Domnul de colo are un club celebru in oras. Iar celalalt lucreaza la departamentul dezvoltare si new business al unui lant de benzinarii de renume european.

Mai sunt vreo doi domni. Care fie lucreaza in publicitate, fie sunt CEO la o corporatie internationala de produse de larg consum.

Cum de obicei nu se intampla nimic interesant in bazin. Si e mare plictiseala pana trec cele 50 de lungimi. Sunt destul de multumita de gasca asta care raspandeste prosperitate.

Domnii pare ca se cunosc intre ei. Cireasa nu stie sigur pentru ca atunci cand inoata serios, nu prea poate sa se holbeze bine la cineva de pe mal. Doar daca se opreste. Ori acum orice uitatura trebuie facuta pe furis, ca ei sa nu se prinda. Altfel, rusinica.

Si pentru ca asta presupune sa inot in continuare ca si cum nici nu ma intereseaza, sa vedeti. Orice ocheada pentru care trebuie sa intorc cat de putin capul imi face sa imi intre apa cu clor in nas.

Asa ca trebuie cumva sa ma prind pentru cine merita sa trag apa pe nas si pentru cine nu. Pentru ca doare al naibii. M-am usturat deja cate o data pentru fiecare. Dar mandria e la locul ei. Nu stie niciun manager din bazin ca eu trag cu ochiul.

Apoi, unde analiza a iesit favorabila, m-am mai riscat o data. Inca de 3 ori apa usturanda cotropeste nasul mic de cireasa. Dar 2 din astia 3 mi-au placut in continuare.

Mai ales unul, cu mustacioara si chiloti rosii, care inota pe spate. Si semana leit cu actorul celebru din Pe aripile vantului.

Asa ca am mai prizat apa de cateva ori. In plus, de atata zbucium sa inot dar si sa nu fiu descoperita. Am luat si cateva inghitituri zdravene de apa calduta, cu dezinfectant. Dar uite ca mi s-a terminat numarul.

Rezultatul: cireasa iese din apa cu ochii rosii ca para focului. Cu nasul cat un gogosar, rosu si el. Cu gust amar in gura.

Dar cu inima plina ca azi la bazin in sfarsit s-a intamplat ceva. Apa era plina de manageri in chiloti. Care se uita pe fata cum cireasa trece cu capul sus, picurand.

miercuri, 18 februarie 2009

cireasa si fermoarul buclucas al altei blonde

Blonday

Suntem in vestiarul de la sala. Vad cum se chinuie de tare blonda asta sa-si inchida fermoarul. Fie ca are mainile prea scurte. Fie ca are spatele prea lung. Oricum, nu-i iese deloc.

Pentru ca e pitica precum cireasa, simt imediat simpatie. Chiar daca arata ca o pitzi. Are parul aproape alb de blond si lung, de consanzeana de metropola. Par dus proaspat la coafor.

E cocotata pe niste tocuri complet periculoase. In viata mea nu mi-as risca atata sanatatea. Si tocmai am auzit-o vorbind arabeste la telefon. Cred ca asta ma sensibilizeaza in plus.

Mi-e mila cumva de femeile blonde care vorbesc arabeste. E ceva congenital, nu ma pot opri. Desi poate nu o duc chiar asa de rau.

Asa ca urlu mai mai tare decat ar trebui. Pentru ca in timpul asta imi usuc cositele cu foenul si nu aud nimic. Vreeeti sa va ajuuuut? Da, zice ea, multumesc mult. Nu reusesc deloc.

Opresc foenul si ma deplasez cu un prosop in jurul soldurilor, siroind de apa catre blonda. Cu tot cu tocurile imense, ea masoara cat mine. Va dati seama? Zic asta pentru ca eu chiar sunt marunta.

Se intoarce cu spatele si eu trag de fermoar. Care e blocat la jumate. Nu se intampla nimic. Trage mosul, trage baba, fermoarul nu se lasa. Pana la urma ma enervez si smucesc. Ii prind o parte din parul ei lanos. Na-ti-o franta ca ti-am dres-o.

Blonda tace chitic. Dar sigur e ingrijorata de ce fac eu acolo. Oricum, din cauza ca fermoarul o trage de par, nu intoarce capul catre mine, ca nu poate. Eu sunt sub stres.

Transpir si trag in timpul asta puternic de fermoar, incercand sa nenorocesc cat mai putin par. Blonda freamata din nari, ca un calut sperios. Nu vad, dar simt.

Reusesc sa deblochez si i-l desfac pana jos. Desi se mai poticneste putin pe parcurs. Fericita ca am scapat, arunc repede pe jos parul mort rezultat din operatiunea de salvare. Ca sa nu vada cat a fost.

Si ma duc repede inapoi la foenul meu. Blonda se da pufpuf cu parfum. Si se prinde ca ceva nu e cum voia ea. Se intoarce la mine. Eu voiam sa va rog sa mi-l inchideti, sa pot sa plec. Acum e deschis de tot.

Aaaa, zic, stati asa. N-am inteles, ma scuzati. Injur in gand, facere de bine, stiti voi. Imi intoarce spatele alb cu carne pufoasa (e o blonda carnoasa). Si iar trag de fermoar, acum in sus. E si mai greu decat invers.

Trage mosul, trage baba, fermoarul nimic. Reusesc sa inaintez, opintindu-ma la blonda si bruscand-o fara mila, 3-4 centimetri. Dar am de munca un spate intreg. Si atunci ma loveste.

Din decolteul de pe spate, daca pot sa zic asa. Si uite ca pot, ca tocmai am zis.
Vine un tsunami de miros de parfum dulce. Ca si cum ai stros niste bomboane, le-ai amestecat intr-o oala cu sapun de trandafiri. Ai adaugat esenta de vanilie. Si ai pus topping bucatele de serbet de mango.

Vine, vine, vine, calca totul in picioare. Ma loveste direct in fata. Scap fermoarul din mana. Ma inclestez repede de parul blondei. Dar degeaba, totul e pierdut. Cad pe jos, intr-o rana. Si visez turbulent, cu razboaie, sange, morti si altele asemenea.

Ma trezesc mult mai tarziu, cand alte femei brunete, de la sala, imi picura apa vie pe buze. Blonda ia-o de unde nu-i.

Cine i-o fi inchis pana la urma fermoarul? Si ce-o fi crezut despre mine. Zau ca nu fac asa de obicei. Mai dati-mi o sansa. Adica o noua blonda. Si un nou fermoar.

marți, 17 februarie 2009

cercetare sociala cu barbati si femei

Ia uite de ce se tine fratele meu fake. Mi-a placut tare mult ce sondaj mic a inventat el pe data. In urma unei curiozitati aparute intr-o dimineata.

Am raspuns si eu acolo, de partea femeieasca. Sunt curioasa daca ghiciti care e cireasa.

duminică, 15 februarie 2009

se destrama domeniul maguricea

frica

Chiar la sfarsitul anului povesteam. De cum incepe pentru cireasa un nou an. Inca o data sub semnul domeniului maguricea.

Pentru cei care nu stiu romanul foileton si nici nu au chef sa urmareasca linkul, desi savuros, uite ce e maguricea.

Un perimetru facut din cateva stradute, pus aproape de mine. Unde eu am de vreun an jumate tot felul de intamplari. Mai bune, mai rele, dar intamplari importante. Practic acolo s-a concentrat viata abundenta de cireasa.

Acolo salasluia de ceva vreme a cherry, mutata de mine pe inserat. Din acelasi apartament tocmai plecase cel mai iubit dintre pamanteni. Pe el nu l-am mutat eu, voiam doar sa precizez. Sa nu se iste vreo confuzie.

Si in locul lui venise imediat dentista cu cei mai mari sani si cei mai adanci ochi negri. Mutata tot de mine pe inserat. Si culmea, la 2 cotzi distansa, mai ziceam eu, vietuieste viata sturlubatica SMPE.

Asta acum o luna. Si uite cum locuitorii domeniului maguricea, abia restabiliti in noua combinatie. Combinatie tare draga mie. Si din care trag tot felul de foloase. Fug acum care incotro, ca potarnichile. Niste potarnichi fericite, nu zic.

A cherry se muta cu visinul sortit. Celalt prieten bun din apartament se muta cu o femeie draguta cu nume de pisica.

Iar dentista, ei bine dentista o sa invete la suceava timp de 8 luni de-o sa-i sara capacele ei de dentista. Ca sa devina specialista in ceva cu nume tare complicat si care implica multi copii mici. Ortodontie, parca.

Cat despre SMPE, el nu pleaca nicaieri. Cu siguranta isi duce mai departe tumultoasa viata. Ca un rau de munte cu pesti rapitori in el. Dar chestia e ca el singur nu poate sa tina viu domeniul maguricea. Care se stinge uite, acum, si moare.

Mi se rupe inima, zau. Nu stiu daca pot sa traiesc asa. Fara ca apartamentul ala sa fie plin de prieteni. Fara o masa calda oferita des de apriga bucatareasa, tot dentista, la vremuri de restriste. Face un pui chinezesc...in 5 feluri il face si-l desface.

Nu cred ca pot nici fara filmele din filmoteca colegului care se duce cu pisica mai departe. Si nu, nu pot sigur sa traiesc fara sa pun frane bruste, sa o ridic pe a cherry in goana golfului. Si sa plecam in oras, unde sa ne distram ceva de speriat. Cu o cafea si un tort de ciocolata.

Ce ma fac? Parea ca maguricea abia incepe, cu o noua fata. Si de fapt domeniul tocmai ce se destrama, ca un fum. Nu vreti voi sa faceti o echipa si sa va mutati acolo, in apartamentul cu pricina?

Asa mi-ar fi mult mai usor. Zau ca o sa fie bine, ganditi-va un pic. Pentru ca altfel, nu garantez. Mi-e clar ca nimic nu o sa mai fie cum a fost. E inceputul unei noi ere pentru cireasa. Dar si pentru ecosistemul din nordul orasului.

Si nici nu stiu daca e de bine sau de rau. Se pierde maguricea, domeniul meu preferat.

O sa fiu mai singura. Si mi-e cam frica.

orasul cainilor rasare

caini

Am citit pe blogul lui sutu, deunazi, un post numit tare bine. E vreme cainoasa ii zice. Si cand l-a pus, afara era superb. Pentru ca problema era alta.

Si mi-am dat seama brusc ca eu, cireasa care vorbeste guresa despre tot felul de lucruri. Care ar trebui poate trecute sub tacere. M-am blazat si am renuntat sa mai discut pe tema asta. Pentru ca ma tem de reactii.

Am tacut pentru ca oamenii din jur, cum te apuci sa deschizi gura, iti sar la gat. Ca niste caini fiorosi.

Eu ma plang ca uite, sunt foarte multi caini pe strazile din jurul blocului meu. Si ca sunt grupati intr-o haita. Si ca este horror sa umbli pe langa ei seara sau ziua sau oricand. Si ca ma trec fiori pe sira spinarii.

Si ca absolut de fiecare data sunt stresata pe drumul scurt de la masina. Pe care incerc sa o parchez cat mai aproape de scara. Dar nu-mi iese mereu. Stresata pana ajung in bloc si rasuflu usurata. Am scapat si de data asta.

Si inca ceva. Imi dau seama ca e o loterie. Si ca depind de bunavointa lor sa nu sara la mine. Lucru pe care l-am vazut des de la balcon ca-l fac cu altii. Si nu doar cu tigani sau oameni fara casa. Ci cu oameni normali, care imping caruturi. Sau cara sacose de la Bila.

Si atunci, merg ca pe oua in cartierul meu. Imi fac trasee speciale pe unde stiu ca sunt mai putini caini sau, sper eu, deloc. Cartierul meu e unul din locurile din Bucuresti in care e chiar placut sa te plimbi.

Dar n-am facut nici 10 pasi pe jos printre stradute. Pentru ca nu pot sa-mi asum ca unul dintre caini, sau 2 prieteni caini. Sau intreaga ceata de 12 prieteni caini. Au avut o zi proasta. Si au pofta astazi, rasfatati, taman de cirese.

In punctul asta al tanguielii mele, iubitorii de animale incep sa zica fara discernamant, orice-ar fi. Si nu se mai opresc. Cainii nu sunt de vina. Cainii sunt niste victime. Ei simt cand ti-e frica si abia atunci sar la tine. Daca nu ti-e frica, nu sar.

Unu la mana, am vazut teoria asta invalidata de n ori. Pe mama a muscat-o un caine in interiorul unui spital. Un caine care n-ar fi trebuit sa fie acolo. Era pitit sub banca.

Pentru ca era intr-un spital, mama nu ajunsese deloc sa aiba sentimentul de frica. Nu-l vazuse. Si el a muscat-o direct, fara avertisment. Nu era turbat, doar nervos.

Ieri ma plimbam in parcul Icoanei. Sau voiam, de fapt, sa-l traversez, ca sa sa ajung undeva. Trei caini de care nu stiam ca sunt acolo. Si deci nu aveam inca sentimentul de frica. Au sarit dintre tufisuri spre mine, super excitati.

Si m-au gonit afara din parc. Am fugit si am ocolit. Pacat, chiar ma relaxeaza parcul Icoanei, imi place mult. As vrea sa ma plimb eu pe acolo. Si nu cainii cu temperament latin. Daca e sa aleg.

In parc erau multi copii. Mai tineti minte macar ultimul dintre cazuri. Cu fetita muscata de fata. Dar sigur ea era de vina. Probabil ii fusese frica. Si atunci cainele si-a facut datoria.

Doi la mana, chiar asa sa fie. Cainii sar doar cand simt ca mi-e frica. De ce suna asta ca un defect al meu. Si nu ca o pacoste din partea lor. De ce pare ca in problema asta eu sunt complet razna. Si cainii au dreptate. Asta nu mai inteleg.

Cainii astia fara stapan suscita atatea patimi printre prieteni buni de-ai mei. Lamaie, sper din toata inima ca postul asta sa nu ne afecteze frumoasa prietenie. Si la fel, tomato cu scufita. Eu sunt mai putin abila sa ma descurc printre animale pe strada, in metropola, ce sa fac.

Cainii astia sunt unul din motivele pentru care eu as parasi orasul asta. In care nu pot sa alerg linistita diminetile, pentru ca supar cainii. Care suporta ei multe, dar nu suporta sa vada oameni alergand.

In care orice merge cu bicicleta e un dusman de moarte, cainii nu suporta asta. Si cum cainii rules, nu mergi cu bicicleta. Sau iti asumi sa te opresti din cand in cand sa te lupti. Sau sa pedalezi ca un nebun, sa fii mai rapid.

In orasul asta cainii sunt multi si sar la cirese si la oameni. Si asta e asa de neplacut. Sigur, nu prea am cum sa schimb. Si sigur, nici mie nu-mi plac animalele schingiuite si omorate.

Dar lasati-ma macar sa ma plang. Fara sa-mi explicati ca gresesc ca nu-mi place situatia. Si ca sunt un monstru. Si nu o cireasa.

sâmbătă, 14 februarie 2009

polar express, film de capatai

polar_express

Ce m-a apucat sa va vorbesc despre un film de Craciun exact cand imi zboara deasupra capului muste verzi, semn ca primavara este aproape?

Well, pentru ca filmul asta, Polar Express, o productie pentru copii. Contine o idee care ma bantuie pe mine, cireasa adulta, non-stop. Idee dupa care ma conduc eu in viata asta care este ea. Dar ei sunt cei care au pus-o intr-o forma asa de placuta.

De fapt in film sunt doua idei bune. Una este ca in viata trebuie sa iei trenuri. Dar despre asta am apucat sa redactez deja. Iar cealalta, cealalta este sora buna cu prima, din aceeasi muma de succes. Apriga femeie nascatoare de concepte de succes.

Indemnul este asa.

Sa faci ce-oi stii. Incat sa reusesti sa auzi si ca adult zurgalaii de la sania lui Mos Craciun. In film doar copiii reusesc sa auda sunetul, iar adultii au pierdut organul cu care se face asta.

Sigur, ne balacim intr-o metafora. Se tot vehiculeaza ideea ca te nasti optimist si cu deschidere si cu pofta de viata. Si esti dispus sa crezi in minuni. Marturie ne stau copiii. Carora li se pare ca orice e posibil.

De exemplu, am fost in vizita la o familie. Care a convins-o pe fetita casei, punandu-i un ou sub scaunul pe care statea. Ca tocmai s-a ouat colorat, cu ocazia Pastelui.

Ea la inceput s-a aparat de idee. Probabil pentru ca nu a simtit cand a facut asta. Oul, adica, fizic vorbind. Dar apoi s-a obisnuit imediat cu ideea si i s-a parut chiar un proiect izbutit si amuzant.

Bine, intre noi fie vorba, era si oul frumos. Nu era chiar un ou simplu. Si eu mi l-as fi asumat, poate. Doar ca nu m-a intrebat nimeni daca nu cumva eu l-am facut. Bine, ei nu stiau ca eu fac training zilnic sa aud zurgalaii saniei lui Mos Craciun.

Pe masura ce vicisitudinile vietii incep sa apese pe umerii intai plapanzi, apoi obisnuiti sa duca greutati. Oamenii medii si apoi oamenii mari isi inchid pavilioanele urechilor. Si isi trag o membrana ca de reptila peste ochi.

Prin noile urechi cenzurate patrund sunete care le permit sa munceasca si sa intretina conversatii, chiar elaborate, cu alti oameni medii si mari. Prin noii ochi reusesc sa vada pe unde calca si produse pe care trebuie sa le cumpere.

Unii oameni adulti mai aud si vantul. Altii mai vad cate un munte sau un izvor care le trezeste ceva, dar nu pot sa-si explice anume ce. Si apoi uita, luati cu treburi cotidiene.

Dar prin urechile si ochii de care se ajuta majoritatea adultilor. Nu mai trece niciun strop de magie. Care este lasata intr-un cos la intrare, ca o umbrela de care nu mai ai nevoie. Ca doar inauntru e uscat.

Eu aud zurgalaii, zau ca ii aud. Si tot anul, nu doar de sarbatori. Mie mi se pare ca orice e posibil. Si vad lucrurile imbunatatite sau imbunatatibile cu mici minuni urbane. Si asta imi place de mor. Si o sa ma zbat mereu.

Dar ca sa intelegeti mai bine. Vedeti va rog filmul Polar Express. Pentru ca este un film de mare exceptie. Eu sunt sigura ca voi, astia de aici, care cititi postul asta, auziti zurgalaii. Asa imi place mie sa cred.

Dar filmul va reconfirma ca sunteti pe drumul cel bun. Si va motiveaza sa ramaneti asa. Expusi la magie, in timp ce tocmai luati un tren.

joi, 12 februarie 2009

cireasa si rusinea de a se fi pregatit degeaba

rusinea

Ciresei ii place usturoiul. Ciresei ii place ceapa. Ar manca chiar si tarta cu usturoi in loc de zmeura, daca s-ar gasi la French Bakery. Si rulada de ceapa in loc de mac, de la Ana.

Dar sigur ca nu pot manca decat rar. Pentru ca nu lucrez chiar intr-o livada unde fluturii ar putea lua pe aripile lor rasuflarea mea supraincarcata. Ci intr-un birou.

Dar in serile cand stiu ca nu sunt pusa in situatia sa-i vorbesc cuiva lucruri tainice, aproape de gura. Sau sa schimb saruturi pasionale. Mai scap in putineiul cu miasme. Unde ma cufund pana la gat. Si uneori las sa imi treaca si de cap.

Ziua 1. Trebuie sa am o intalnire potential romantica. Si desi am in frigider o portie buna din icrele cu ceapa ale mamei de cireasa. Vestite in tot sud-estul europei dar si in orientul apropiat, asia mica, america centrala si tasmania.

Icre carora cu greu poti sa le spui nu. Cand te cheama din frigider cu voce de sirena. Si facand semnul de vino-ncoa din degetelele subtiri facute din fire de ulei si lamaie, rezist. Le inchid usa in nas. Se aud ceva scancete, apoi nimic.

Resemnare de partea icrelor pasarite. Resemnare si de partea mea.

Date-ul se anuleaza. Lipsa unul din participanti. Aflu asta dupa ce iau cina indestulatoare. Nu mai e nimic de facut. Ma culc poftind la icre si dragoste. In orice ordine.

Ziua 2. Date-ul de ieri se reporteaza pe azi. Ma abtin de la icre. Ma spal proaspat pe cap. Cumpar niste chestii. Refuz alte programe care mi se ofera. Destul de tentante, zau asa.

Date-ul se anuleaza. Lipsa unul din participanti. Motive pertinente. Operatia a reusit, pacientul mort.

Ziua 3. Date-ul din ziua 1 reportat pe ziua 2 se reporteaza pe ziua 3. Cireasa cam exasperata. Dar cu inima deschisa. Cireasa si romantismul, un film de success.

Mai e nevoie sa explic? Ma abtin de la icre. Ma spal pe cap. Azi trebuie sa fac sa dispara ca un fum si parul de pe picioare. Lama aluneca in pasi de dans pe cireasa. La sfarsit sunt mirifica.

De fapt sunt asa de maginifica. Mult mai bine decat as fi putut fi in ziua 1 sau in ziua 2. Incat imi creste inima si prind curaj. Pun rochia rosie de chinezoaica. Cu asta nu dau gres niciodata. Cad secerate sufletele pereche cand ma vad.

E tarziu si mi se reconfirma ca acum chiar o sa se intample. Zbor ca-n tigru si dragon prin casa. Imi fac de lucru binedispusa. Are totusi si anularea asta din primele zile un rost. Te face sa-ti doresti mai tare. Tot ce se poate dori.

Telefonul suna. Are loc o conversatie. Am inteles. Albul ochilor se face negru cerneala de sepie. Si pe nas scot flacari. Nu de nervi, ci de rusine. Cireasa s-a pregatit 3 zile degeaba. Dar va jur, arata superb.

Noua inventie Durex sa traiasca.

miercuri, 11 februarie 2009

ne gandim la tine

circ

Mi-au zis aproape la unison cei doi barbati la care ma mai gandesc si eu.

Sigur, va dati seama ca nu erau impreuna band vreo bericioaica. Dandu-si ghionti si facand brainstorming de cuvinte potrivite de zis ciresei, s-o nauceasca. Si totusi au sunat in aceeasi zi, dupa multe nesunaturi.

A nesuna, o sa fac cerere la academie pentru cuvantul asta. Sa pun trademark pe el.
Aproape ca o amenintare suna asta, ma gandesc la tine. Cand ea nu vine insotita de nimic altceva.

Cand aud ma gandesc la tine imi aduce aminte de o instiintare administrativa. Ca atunci cand se opreste gazul pentru 2 ore. Sau curentul pentru alte 2. Ma bine puneau o hartiuta pe usa blocului.

Eu nu stiu niciodata ce sa raspund la asa ceva. Va multumesc ca mi-ati facut putin loc la voi in cap? Sunt magulita ca daca la voi in suflet e loc pentru vreun gand melancolic, eu sunt cea care il ocup?

Ma gandesc la tine. So what? Ce vrei acum sa fac eu. Sa-ti dau un premiu de fidelitate in ganduri? Mi se pare nemaipomenit ca te gandesti la mine. Dar asta e absolut tot ce ai sa-mi zici?

Adica daca voi va ganditi la mine si eu ma gandesc la voi. Ce ramane de facut? Mai nimic si asta ma sparge. Acum, ca ti-am declarat asta, noi urmeaza sa ne vedem de viata noastra in continuare.

Ne-am luat piatra asta de pe inima, ti-am zis. Mergem sa mancam, sa facem curte altcuiva, sa dormim, sa facem curte altcuiva, sa muncim, sa facem curte altcuiva. Noi ti-am zis. Acum...restul, nu mai e la noi. Parca e un episod din Seinfeld, nu?

Asta e, atunci. Imi vad si eu de ale mele. Si-om mai vorbi noi. Va pup tare, take care now. Nu voi, ei. Si si eu ma gandesc la voi. Ce inseamna asta? Nimic, ziceam si eu asa.

Vad ca sunt norocoasa castigatoare a tot felul de ganduri barbatesti. Cine mai e ca mine. Imi vine sa zburd de bucurie ca un ied.

am un copil genial

baby

Pe care il iubesc enorm. El e mic la stat dar asa de mare la sfat.

Mi-am pierdut acum vreo 10 zile capul. Stiti cum e. Avem toti slabiciuni. Si l-am conceput intr-un moment de neatentie. Cand aveam atat de multe alte treburi, ca numai el mai lipsea. Deci zero planificare.

Cand am iesit din travaliul facerii si mi l-au aratat, am fost putin dezamagita. L-am vazut asa pricajit, n-am crezut in el prea tare. Mi-am inchipuit ca e bolnavicios si sensibil. Si cu bube-n cap.

Chiar ma gandeam ca ce m-oi fi chinuit atata sa-l nasc. Cand e cum e. Dar m-am pripit. Copilul asta creste intr-o zi cat altii intr-un an. E bun cu oamenii din jur. E silitor, se poarta frumos.

Si imi aduce satisfactii nebanuite. Si zau ca nu zic asa de el pentru ca eu l-am facut. Ci pentru ca el chiar e foarte tare. A inceput sa vina lumea sa-l vada de peste mari si tari. I s-a dus buhul ca e copil special si se formeaza comunitati in jurul lui.

Are deja nu stiu cati prieteni. Si eu care credeam ca cireasa e cea mai sociabila. Sa-l vedeti pe copilul asta al meu. Nici nu stii ce sa zici ca fost mai intai. Cireasa sau copilul ei cuminte?

Gata cu metaforele. Copilul meu se numeste dasiprimeste. Si este un loc unde oamenii fac cadouri dezinteresate altor oameni.

El nu e, doamne fereste, un copil facut din flori, ci cu lamaie. Oamenii de stiinta au fost putin reticenti la inceput. Dar acum e dovedit. Cand incrucisezi o cireasa cu o lamaie, iese lucru de calitate. Dulce-acrisor si bine gandit.

Pentru cei care nu stiu despre ce vorbesc eu, aici in detaliu. Ca am mai zis la foarte inceput de asta. Pentru ceilalti, va multumesc de feedback pozitiv. Ati avut dreptate, foarte tare ideea.

Dintre efectele personale de cireasa, pana acum stau asa. O cutie de "purtat" cosmetice a plecat la denisuca. Si pe 2 dintre scaunele mele o sa stea, incepand de weekend-ul asta, alex.

S-au mai perindat pe la dasiprimeste. Un acvariu fara pesti inclusi, asta mai lipsea. Niste clapari care s-au bucurat de multe coborari. O papusa funny, Didina. Un dulapior aratos si alb ca laptele.

Apoi un kit de mers in thailanda + sfaturi incluse de la proprietareasa. Un joc pentru cand ai playstation si te plictisesti. Niste tricouri noi pentru vremuri noi. Un tablou cu un cantaret.

Si dasiprimeste a mai realizat ceva misto. Si-a facut si prieteni nedespartiti. Oana designerita, denisuca blogarita, alex (cu scaune:P) care face martisoare funny si cercei. Si asta e doar inceputul. Pentru ca dasiprimeste abia a venit pe lume.

Sunt absolut incantata de feedback-ul venit de la voi. De cati oameni vor sa ajute alti oameni. De cate lume misto vine acolo. Si de cum evolueaza copilul asta al meu. Pe care il tin sub lupa. Si il verific la fiecare doua secunde.

Am facut un copil si a iesit bine. Si acum mi-a venit pofta sa fac din ce in ce mai multi. Pazea. Si aviz amatorilor. Sunt intr-o perioada asa de buna. Incat nu-mi trebuie mult sa raman insarcinata.

luni, 9 februarie 2009

dau libera circulatie pe branza telemea calumea

trista

Stiu de la inceput ca o sa aruncati cu pietre metaforice in cireasa.

Metaforice pentru ca imi sunteti prieteni. Pentru ca altfel ar fi cazul sa ma feresc de ghivece care imi cad intamplator in cap pe strada.

Dar si de oua stricate rau si rosii moi, pentru gatit. Cu care m-ati fugari pe strada de acum inainte, daca nu v-as fi cat de cat simpatica. Stiu.

O sa va mirati ca sunt asa de obtuza. O sa va simtiti amagiti de asa cireasa retrograda. Care abia acum se dezvaluie in toata splendoarea atitudinii ei antiprogres.

Aveati pretentii mai mari de la mine. Stiu. Dar ce sa fac. Asta e materialul clientului, cu asta defilam.

Si toate astea pentru declaratia pe care ma risc sa o fac in cele ce urmeaza. Pentru cireasa, intrarea in UE nu inseamna mai nimic bun. Ciulind codita, am strans suficiente informatii incat sa inteleg ca economico-politic e bine asa. Sa fii in UE.

Si cred ca tara mea e pe drumul cel bun. Iar copii de cireasa si alti copii o sa poata face facultatea la Verona, unde e foarte misto. Dar pentru mine personal nu s-a intamplat nimic care sa ma bucure.

Cand zic asta, toata lumea sare cu lipsa viza. Deci calatoresc mai usor. Dar va jur ca si inainte calatoream. N-am patit niciodata sa nu mi se dea o viza. Si nici nu mi se parea injositor sa arat acte in plus la vama sau sa stau la o coada separata.

Dar acum, s-a ispravit. Hai sa va spun de unde-mi vine frustrarea. Incepand de saptamana trecuta, taranii nu mai au voie sa vanda branza neambalata. Nu stiu altii cum sunt. Dar pentru mine vestea asta e tare proasta. Mai proasta decat lipsa calatoriei libere prin Europa.

Fara branza telemea nu sunt nimic. Fara branza telemea nu pot sa ma exprim in plenitudinea sentimentelor mele. Daca branza telemea de calitate nu e, nimic nu e. Si acum un functionar in costume de la UE care n-a gustat in viata lui telemea, ma priveaza de ea.

Eu tot o sa ma duc la taran, salivand de pofta. Si o sa cer branza telemea de oaie, grasa si nu foarte sarata. Si mai ales sa fie veche, nu o sufar pe aia noua. Stop joc. O sa-mi dea sa gust ceva, dintr-o branza pusa la vedere, pe o tava.

Si apoi o sa-mi arate niste pachete trase in tipla si o sa ma intrebe pe care il doresc. Si apoi o sa-mi intinda un pachet sigilat in care poate fi orice. Sa ne intelegem ca eu nu-l banui deloc pe taran ca ar vrea sa ma insele. Si sa-mi dea branza nasoala.

Dar branza e foarte diferita de la bucata la bucata. Asa a fost mereu. Asta era si rostul si farmecul calatoriei gustative printre atatea branze. Pana sa intalnesti branza suflet-pereche.

De acum inainte, eu o sa gust ceva, orice, in amintirea vremurilor trecute. Iar apoi o sa plec acasa cu o branza generica, asa. Nu o sa mai fiu in veci stapana branzei mele, cea de toate zilele.

Si simt ca asta e doar inceputul. Ca o sa trebuiasca sa mananc numai castraveti perfect drepti, cu phi-ul de o anumita valoare fixa. Masurati de un comisar cu nod la cravata.

Si ca painea la cuptor de la Comarnic, in drum spre munte, o sa fie complet interzisa si inca foarte repede. Pe motiv ca arsura face rau organismului fragil al locuitorului din UE.

Stiu asta pentru ca italienii au trebuit sa se lupte foarte tare ca sa poata face in continuare pizza in cuptor cu lemne. Si tare mi-e ca noi o sa fim capabili sa ne luptam asa de tare pentru painea noastra pe vatra.

Si cate si mai cate. Tot ce mi-e mie drag. Mierea aurie, cu faguri imbibati de dulceata. Si de fapt orice de acum inainte o sa vada lumina zilei numai daca este ambalat temeinic. Si scapa de cenzura lui UE. Si asta ma intristeaza grozav.

Si mi se pare o piedica in fata libertatilor mele individuale. De-asta sunt amara si imi vine sa fac oferta asta. Cu care oricum nu mai am pe cine impresiona.

Dau libera circulatie pe branza telemea calumea. Si pe toate celelalte produse care vin dimpreuna cu ea, de cand e lumea pe pamant.

sunt fericita: am vazut o musca

feet

Stau cu narile umflate, ca un cal liber si naravas. Care se pregateste sa alerge pe pajisti cu coada infoiata in sus. Am coama in vant si fornai si dau din picioare de nebuna. Din nari imi iese jaratec amestecat cu polen si cu fluturi. Ma vedeti?

Totul a culminat insa cand am vazut o musca. Una mare si neagra si grasa, umflata la fata de atata somn. Nici sa zboare bine nu prea poate, atata e de nesimtit de corpolenta.

Urasc mustele, mi se par abjecte. Si total superficiale si oportuniste si niste bestii. Prefer moliile, daca e sa aleg. Dar cand am vazut-o pe asta, m-am bucurat ca si cand am vazut un prieten vechi, care locuieste in strainatate.

Putin a lipsit sa nu dau buzna afara din scara imbracata in costumul meu de baie in toate culorile curcubeului. Si sa nu ma arunc in masina, doar cu un prosop aruncat neglijent pe umaru-mi gol, ars de soarele parjalitor din capul meu.

Sa alerg cu 200 km/ora pana la mare. Unde sa inghit nemestecat niste suberek cu branza si guri repezi si asortate de kefir. Sa lipai din slapi pe mal inainte sa ma arunc in apa, ce daca e rece. Eu sunt apriga cireasa.

Sa cer apoi cu drepturi depline, ce daca e inchis, o ciorbita cu afumatura si o salata de ceapa de la soni. Si dupa aia sa aprind lumina la expirat si sa dam naibilor drumul odata la party. Ca nu se mai poate. Putin a lipsit.

Si asta pentru ca s-au opintit toti vecinii sa ma tina. Au chemat intariri. Pana la urma mi-au facaut o injectie cu ambrozie si m-am linistit. Sunt de acord sa mai astept putin, dar foarte putin.

Mai sunt 2 luni si 21 de zile si cateva ore pana cand fug sa-mi cer dreptul meu. Mi-e dor de mare si nu accept niciun surogat in loc. Sper ca dna Stefan mi-a facut patul. Si ca Fetita, cu urechile-i pufoase si zambetul misterios, e gata s-o scarman intre urechi.

Sunt o cireasa confiata, dornica sa fiu proaspata din nou, in vanticelul din livada din vama. Sa miros verde, sa lenevesc in soare. Si musca asta a fost mesagerul care mi-a redat speranta.

Am vazut o musca, sunt fericita. Viata are mult sens cand sunt muste in aer. Muste nasoale, muste grase. Dar muste aducatoare de vara si de soare si de mare.

sâmbătă, 7 februarie 2009

strutocireasa

strut

Am un obicei ciudat. Ma mir si eu de el. Ai zice ca nu se mai poate asa ceva. La o cireasa care a trecut prin tot felul de situatii de viata.

Dar uite ca naivitatea bate experienta la fundul gol pana il inroseste. Am sa povestesc ceva, ca e bun de preludiu. Eu conduc de vreo 4 ani. Si nu m-am gandit niciodata ce se ascunde sub camasa de piele ecologica a schimbatorului de viteze.

Mie mi s-a explicat ca trebuie sa tin mana pe maciulie. Asa ca nu mi-am batut capul cu altceva. N-am pipait mai jos. La ce bun sa fac asta? Totusi, mi-am dat seama ulterior, aveam eu pierduta prin cap o parere despre obiectul asta.

Credeam ca fiind bufant asa, sigur e ceva gros si zdravan dedesubt. Si ating intr-o zi din greseala betisorul ala de sub camasa umflata. Si raman traznita. Cum domnule, de asta trag eu si imping cu atata forta herculeana? E, asa fac eu cu toate lucrurile.

Pentru ca tot din seria asta. Cand oamenii vin la mine la ghiseu si imi povestesc lucrurile intr-un anumit fel. Eu ii cred 100%. Nici nu-mi pun problema ca ar putea sa ma dezinformeze voit. Sau sa ma minta pe fata.

Ei vin cu un scenariu oricat de cusut cu ata alba, eu cumpar cu placere. Mie imi plac oamenii si eu cred ca ei sunt in esenta buni. Si zau daca mi se pare ca m-am ars prea tare cu teoria asta.

M-am ars doar extrem de rar. Desi poate mi-a curs ceva mai mult sange din nas decat de obicei. Dar nu, nu ma descurajez. Nu vreau sa fac altfel. Sunt fericita asa.

Si mai e ceva. Lucruri de care nu am auzit eu, ei bine ele nu exista. Va zic eu, nu exista. Si din cauza asta, cand vedeti sau credeti ca vedeti lucrurile rele care plutesc deasupra capului meu ca niste norisori otraviti, nu vreau sa le stiu.

Nu veniti la mine sa-mi ziceti orori din care nu am nimic de castigat, daca le aflu. Nu veniti, ca va omor. Lasati-ma asa, in bezna. Nu-mi dati vesti proaste care nu duc nicaieri si cu care nu ma pot lupta. Si care ma pot face doar profund nefericita, prin facere publica.

Si mai este o situatie, care da si numele postului. Eu fac exact ca strutii. Cand apare la orizont vreun pericol. Mai uit putin la el. Perisorii de pe corp, niste cili. Mi se pun in stare de alerta. Si imi indes repede fructul de cireasa adanc in pamant. Si las afara doar codita.

Si cred ca e gata, ca am rezolvat-o. Sunt acum in siguranta, problema pur si simplu nu o sa ma gaseasca, m-am ascuns bine de ea. Bineinteles ca nu functioneaza mereu.

Ca se intampla ca dupa ce raul ma atinge pe codita pe neasteptate. In mod si mai gogonat acum, pentru ca a avut timp sa se intremeze in timp ce eu il ignoram. Eu sa ma sperii mult mai grozavnic. Si sunt si complet nepregatita.

Dar n-am ce face. Asa sunt construita. Si nu cred ca o sa ma schimb prea curand. Eu traiesc intr-o lume care arata ca in The Shire din Fratia inelului. Sau ca in Grinch care a furat Craciunul.

Si cand ceva risca sa mearga altfel decat asa. Alftel decat in lumea mea de turta dulce. Ma fac imediat strutocireasa. Si cine stie, poate scap. Si de multe ori merge. Cine poate si stie cum, sa faca bine sa ma ajute sa raman asa.

joi, 5 februarie 2009

despre trenuri palpabile si trenuri metaforice

tren

Am n-am treaba, eu iau mereu trenul.

De fapt ati vazut ca trenul e o tema la care revin mereu. Si ma tot uit la ea cu tot felul e ochelari diferiti. Cel mai mult imi place sa il iau impreuna cu cireasa prietena. Dar cand ea nu poate sa vina, il mai iau si singura. Nu ma pot abtine.

Am observat ca orice calatorie cu trenul este o poarta de transhumanta catre o alta lume, cu reguli speciale. Mai tineti minte reclama aia de la L&M de prin ‘92. Cand protagonistii imbracati sobru, ca la birou. Si-au apris o tigara si au ajuns in Waikiki, cred.

Ii vezi dupa aia in chiloti, cu ghirlande de flori la gat, pe un soare orbitor. Sar stropi de apa. Ei rad de le sar mucii. Si culmea, tocmai cand intra ei prin afis. Se porneste o distractie maxima. Si asta numai de la o tigara.

E, asa e la mine cu trenul. Sa fumez nu e sanatos. Asa ca atunci cand simt un mancarici. Ma duc pana la gara. Ma vantur putin ca un gura casca, dau niste telefoane. Si apoi cumpar belet. Si acolo incepe un rotund univers de positrilitati.

Ce-am mai observat este ca, atunci cand ma urc. Sunt cateva persoane care sunt avertizate prin satelit sau cumva. Si care incep sa dea semne de viata. Desi au tacut prea multa vreme.

Daca vreau sa vorbesc cu SMPE (din alte posturi), bunaoara, e suficient sa iau trenul spre Cluj. Cand iau orice alt tren, nu suna. Dar cand iau trenul spre Cluj, primeste alerta si o da si el mai departe unei cirese cu rucsac. Foarte funny.

Mai e cineva care cum aude ca sunt in tren, ma intreaba unde. Eu zic si atunci el zice coboara, ca vin sa te iau. Nu cobor. Coboara, cand iti zic. Ete na.

Dar sa nu credeti ca teoria mea cu trenurile e una simplista. Caci e insasi folosofia mea de viata. Modul dupa care imi conduc toate actiunile. Locomotiva alegerilor mele.

Am observat eu ca pe langa trenurile palpabile. Cele in care ma urc si au o destinatie clara si fac ciu-ciu-ciu-ciu. Se mai arata in viata unui om, fie el cireasa, si trenurile metaforice.

Adica actiunile, oportunitatile, propunerile, ideile. Cele care opresc doar putin in dreptul meu si ma intreaba doar o data din ochi, ridicand din spranceana. Ce fac, ma urc sau nu? Si daca pana de curand nu prea ma urcam. Si le lasam sa treaca.

Am prins in ultima vreme curaj, si ma tot urc. Nu in toate stau jos la clasa 1. Mai stau si in picioare. Mai calatoresc si cu parteneri de calatorie nepotriviti. Mai sunt cateodata fortata sa ma arunc din mers, frangandu-mi cate ceva.

Dar nimic nu se compara cu luarea de trenuri. Sa faci alegeri in general, mi se pare cel mai nimerit lucru cu putina. Sunt mereu oripilata de ideea ca s-ar putea, daca dorm in papuci, sa ma aleaga lucrurile pe mine. Nu eu pe ele.

Si asta nu mai vreau sa accept sa mi se intample. Am trait o vreme buna asa. It sucks. M-am invatat minte si de atunci. In unele trenuri care nu vor sa se opreasca ma arunc eu, din mers. Pe altele le oblig cu un cutit la gat sa faca halta pe la mine. Si le deraiez linia.

Asa ca pe modelul kamikatze, eu nu stiu multe. Cum apare un tren, cum il iau. Si ce-o mai fi, om vedea. Tren sa fie. Ciu-ciu-ciu-ciu.

cheta de ganduri bune pentru printesa sha si genunchiul ei de aur

fluture_de_aur

Am o prietena draga, cititoare si de blog aici. Poate ati intalnir-o prin comments. Este vorba despre Printesa Sha. Prietena buna si cu a cherry.

Printesa asta va trece vineri printr-o incercare tare delicata pentru ea. Ii trebuie mult curaj si mult sange rece. Si foarte mult noroc si energie buna. Oricat de mult din toate astea.

Si pentru ca formularea din titlu ii apartine. Si pentru ca mie mi se pare geniala. Si pentru ca o iubesc. Vreau sa spun despre asta si public, pentru ca ma gandesc mult la ea.

Recunosc ca nu stiu exact cum se face. Dar fac cheta de ganduri bune pentru Printesa Sha si Genunchiul ei de Aur. Sper ca strang multe. Ca sa i le pot trimite pe aripi de fluture. Get well.

Revin cu amanunte proaspete. Printesa sha e bine, operatia a fost ok. Printesa multumeste mult de tot pentru suport, care evident a functionat. Si trimite urmatoarele reflectii principare, din cladirea armatei. Care e cu ea si cu noi.

1. Viata pe picioarele tale, 2 la nr si ancorate in teluric, e dumnezeiasca. ne indeamna sa fugim la plimbare.

2. Viseaza catei care schiopateaza si vin la ea sa-i panseze. (Parerea mea, a ciresei, e ca pleaca toti cu genunchi de aur).

3. Maiorul ii zice, cand o vede la pansat: de cate ori ma vezi, sa zambesti si sa-ti dai jos pantalonii:)

4. Ca are nevoie de un marsupiu. Pentru ca in hanorac nu incap decat un grapefruit, un mar si mobilul.

Bravo, draga printesa, ai biruit primul pas.

miercuri, 4 februarie 2009

domnul impostor si taranul aparent

masca

Cu unii oameni e clar. Stii de unde sa-i iei, cu ce instrumente sa-i masori.

Dintr-o sorbire banui cam ce fel de viata au, dupa ce valori se conduc si cine le sunt superstarurile. Si inghititurile scurte sau lungi care urmeaza nu fac decat sa iti confirme asta.

As imparti lumea, in discutia asta, in domni/doamne si in tarani/taranci. Fara legatura cu obarsia geografica. Sau cu banii care coloreaza acum diferit sangele asta care curge prin vene.

Recunosc ca in catalogarea asta empirica, ma ajut si dupa designul fetei. Care, trebuie sa recunoasteti, arata diferit la domni fata de tarani. Nu stiu cum se intampla exact si care e procedeul prin care se ajunge la asta.

Dar trasaturile fizice de pe chipul unui om. Se schimba in functie de ce soi devine el, odata cu varsta. De preocupari sau lipsa lor. De interese sau lipsa lor. De calatorii sau lipsa lor. De carti sau lipsa lor.

Oricum, am oservat ca verdictul asta se da inca de tanar. Atunci se pune ca o pecete pe mutra. Care zice asta e domn/si asta taran.

Exista domni/doamne fara echivoc. Si tarani/taranci pe fatza. Cu astia e clar. Sau nu? Dar mai sunt doua categorii care ma incurca de fiecare data. Si haosul asta ma baga in bucluc ceva de speriat.

Prima categorie e domnul/doamna impostor. Adica acei oameni care sunt suflati cu un pic de cultura. Sunt inarmati cu niste cunostinte care indica o anumita directie. Si care au anumite preocupari care ii justifica sa se dea drept domni.

Si care nu sunt asa de evidenti, ci mai low profile asa, despre lucrurile care ar putea sa-i catalogheze direct. Clar la o prima privire ii iau drept domni. Dar cand ma relaxez in preajma lor, le atribui din oficiu un set de valori pe care le cred eu trebuincioase in job descriptionul unui domn.

Si uite cum mi-o iau groaznic in freza. Cum arata o freza de cireasa? Nu stiu. Dar dupa ce s-a intalnit cu un domn impostor nu ii sade bine deloc. Domnul impostor apare, soarele ciresei dispare.

Noroc ca apoi ma intalnesc cu taranul aparent. Un om pe care dintr-un foc il trec la categoria "fugiti, e taran". Care are apucaturi nedemne, se imbraca si se incalta cum cred eu ca se imbraca si se incalta taranii.

Vorbeste cu niste cuvinte pe care eu nu le-as alege nici sa ma pici cu ceara. Are o meserie care in mintea mea e rezervata taranilor. Nu ma intrebati care, nu stiu. E clar ca sunt superficiala.

Dar soarta ma obliga sa petrec niste timp pe langa personajul asta pe care il dispretuiesc, ca doar e taran. Si uite cum raman traznita in scurta vreme. Si inteleg jenata dar multumita ca era vorba de un domn veritabil.

Pe care sunt ingrozita ca l-am nedreptatit teribil cu eticheta mea pripita. Si jos palaria in fata taranului aparent care e de fapt un ditamai domnul. Ca numai asa un om poate sa aiba parerile lui si sa faca alegerile astea fine. Si mi-e rusine de mine.

Mi-e frica de domnul impostor si sunt incantata cand dau peste taranul aparent. Dar linia subtire care delimiteaza lucrurile astea. Si neglijenta mea in a pune verdictul. Si incapacitatea unei cirese de a se prinde corect.

Toate astea ma ingrozesc. Si ma face sa nu-mi placa de mine. Voi aveti dilema asta?

vreau sa ma urmareasca orlando

follow

Nu sunt genul sa vanez celebritati in general.

Si nici genul sa hartuiesc celebritati de business, cu accent pe online, in special. Dar ma intereseaza si pe mine, ca om sunt, chiar daca port pielita subtire de cireasa. Ce mai zic persoanele pe care le cunosc si le admir pe bune.

Si cum chiar sunt si eu insami un lucrator online. O biata rotita in acest angrenaj fascinant, se justifica cumva.

Scriu inceputul asta ca o scuza pentru ce urmeaza. Mi-e putin rusinica, nu tagaduiesc. Orlando, sper ca nu citesti. Sau daca chiar citesti, (dar cum sa ma citesti, daca nu ma urmaresti mai intai?) nu te superi, ci doar te amuzi.

Stiati ca orlando si-a facut cont pe twitter? Si ca asta s-a intamplat acum, stati sa socotesc, 19-20 de ore? Cum am aflat, cum m-am repezit sa-l haituiesc. Dar dupa ce am rasuflat usurata ca l-am adaugat, m-a cuprins stresul.

Mi-am dat seama ca da, eu il urmaresc pe orlando. Dar daca orlando nu planuieste sa ma urmareasca pe mine? Va dati seama ce mare e miza. Si ce derizoriu m-as simti daca acest lucru nu s-ar intampla. Dupa ce eu am fost atat de prompta.

Acum, cand vorbim, orlando urmareste 17 persoane. Da, 17. Da, doar 17. Numai 17. 17. Cum vreti s-o mai spun sa fie clar?!

Asa ca am lasat tot ce faceam. Si intru la fiecare 2 minute sa vad daca nu cumva ma urmareste. Da, stiu si eu ca atunci cand cineva decide sa te urmareasca pe twitter, iti vine mail in sensul asta.

Dar de cate ori nu ne inchipuim, asteptand telefonul dorit care refuza sa sune, ca e ceva in neregula cu reteaua?

Ei, cam pe acelasi principiu, adica ce-are domnule mailul asta de nu vine, eu ma gandesc ca poate e ceva in neregula cu online-ul. Si nu ma anunta la timp. Si imi scapa evenimentul.

Si nu e doar ca nu mai muncesc nimic. Fiind prea ocupata sa intru si sa ies pe usita twitter. Dar am anulat si sedinta de patinaj artistic, unde poate as fi avut sanse sa imi intalnesc sufletul pereche.

Am raspuns cu un nu raspicat invitatiei la ceai facuta de o prietena foarte buna. Care n-a inteles nimic despre motivul fermitatii mele. Dar cine e draga, twitter asta? Cum, nu stii? Unde loc ne urmarim intre noi. Noi, pasionatii de online.

A, si mi-am sters din agenda programarea la cosmetica. Care era gandita sa ma faca mai frumoasa cand sunt offline. Ca online, sunt rapitoare mai mereu.

Cam asta a fost. Si da. Vreau sa ma urmareasca orlando. Daca nu cer prea mult. Ca sa pot iesi o data naibii de pe twitter. Si sa-mi pot relua si eu activitatile de zi cu zi. Care ma fac ceea ce sunt. Si ceea ce vreau sa fiu. Aleluia.

Later edit: Puteti sa credeti? Ma urmareste orlando.

marți, 3 februarie 2009

oglinda cere puricare

monkey

Oglinda, ce obiect seducator. Cum o vedem, cum ne pierdem. Si nu ma refer la faptul ca suntem coplesiti de cat de frumosi suntem. Ma rog, eu mai patesc si asta. Dar nu acum. Nu in postul asta.

Ci la imposibilitatea de a ne abtine sa ne purtam decent in fata ei. Oglinda de la baia noastra este cel mai inofensiv obiect. Cand o vedem, ne vine doar sa ne spalam pe dinti. Si poate sa aplicam si putin machiaj. Si gata.

Dar celelalte oglinzi din viata noastre. Peste care dam pe la altii pe acasa, in hol. Sau prin dormitoare mai cu concept, asa. Prin masini aflate in plin trafic. Astea sunt oglinzile care scot din noi un personaj nou, lipsit de idei preconcepute.

Doamnelor si domnile, acesta este maimuta. Tadaaaa.

Am observat ca gasim oglinda din lift ca fiind una din cele mai provocatoare. Cum o vedem, ne apropiam obraz in obraz cu ea. Si incepem sa ne uitam in gura. E lumina puternica in lift si vine fix de sus. Asa ca ne vedem cotloanele gurii ca nicaieri in alta parte.

Chiar nu conteaza cine mai e cu noi lift. Uitam de existenta lui si incepem sa ne scalambaiam, sa deschidem gura la maximum. Sa ne uitam ce avem in spate acolo, dupa ultimele masele. Dam si cu degetul, verificam, ne strambam.

Vedem stupefiati branza de la pranz, prinsa delicat de baza incisivilor. O luam speriati de acolo, ca e rusine. Ce sa facem cu ea? Pai ori o inghitim, sugandu-ne degetul. Ori o stergem pe shest de pantaloni sau la repezeala de peretele liftului.

Noroc ca e calatoria scurta. Pentru ca altfel am ajunge probabil sa ne scotocim si prin alte locuri dosnice din fiinta noastra pamanteana. Care, sa fim precisi, n-are nicio legatura cu fiinta noastra astrala, de mare angajament.

Oglinda din masina, cand suntem prinsi in trafic, este clar pentru cosuri si puncte negre. Nu ca sa vedem cine e in spate. A, si pentru inventarierea parului din urechi. Eu n-am dar am vazut la altii. Care insa nu se lasa smuls cu una cu doua. Ca nu e pozitia buna. Dar asta nu inseamna ca nu merita sa incerci totusi.

La semafor poti sa storci doar jumatate din cos, ca nu e timp. Dar pot sa-l termini sigur in conditii ok la urmatorul. Ai lumina naturala, si nici nu esti prins cu vreo alta ocupatie care sa te tina din asta.

Iar pe soferii din jur nu o sa-i mai vezi in viata ta. Si oricum, si ei fac acelasi lucru. Acum e momentul.

Oglinda din sala de aerobic este dintre cele mai ademenitoare. In primul rand este uriasa. Si cum instructorul intarzie mereu. Este salonul nostru personal de cosmetica delicata in vazul lumii.

Toate femeile care vin mai devreme sunt lipite de oglinda. Ca mustele de borcanul cu miere. Mijim ochii la ea, intoarcem diferite fatete ale fetei pentru o mai buna vizibilitate.

Impingem cu limba in obraz ca sa punem sub lupa potentialele chestii care tind sa ne scape de la inspectie. Pentru ca acolo uite, sub pomete, nu bate soarele.

Mai sunt si momente cand sunt tare fericita. Si atunci dansez goala in fata oglinzii, iesita de la dus. Cu un microfon improvizat, si cred ca sunt Madonna. Dar nu se pune cred, e offtopic. Nici nu stiu ce mi-a venit sa zic de chestia asta. O cireasa guraliva.

As vrea sa iau credit numai eu pentru comportamentul asta. Dar am vazut ca mai toata lumea face la fel. Si crede ca spatiile care poarta intamplator oglinzi nu sunt mijloace de transport. Sau locuri unde ai venit pentru ceva anume.

Ci sali de igiena personala puse la dispozitie de catre municipalitate, firmele mari de masini sau prieteni. Iar oglinda, ea cere puricare atenta pana la loc comanda. Altfel nu are niciun rost. Si degeaba e pusa unde e pusa.

cireasa cameleoana

cameleon

Am o dilema.

Imi trebuie doua zile in ardeal, ca si incep sa vorbesc cu "no". Pe care il asez priceput atat la inceput, cat si la mijloc, sau poate la final. Dupa caz. Pentru ca am inceput sa inteleg cum functioneaza limba asta.

Am ritmul si ghiersul ardelenesc in sange. Poti sa juri ca am vazut lumina zilei intr-un oras tihnit ardelean. Ca nici n-am auzit de salajan, leagan de civilizatie cireseasca. Si ca nu pot sa ma grabesc la vorba nici sa ma pici cu ceara, pic-pic.

Doua zile imi trebuie si pe langa Gura Humorului. Ca sa pocesc dulce cuvintele moldovenesti. Ca sa mi se para ca pepenele e harbuz. Ca chipsii sunt barabule. Si ca draga de cafia. Se transforma in cafa.

Par o nepoata a lui Stefan care a stat ceva mai mult prin regat. Si de-aia a reusit sa inabuse ceva din dulceata trilului bucovinean. Asa de bine si natural imi iese. Incat chiar si eu tind sa uit cum au stat lucrurile.

Ca primul lucru pe care l-am vazut a fost tramvaiul din Ozana. Dar nu cea limpede ca cristalul si frumos curgatoare. Ci cealalta Ozana, din metropola. Nu spui unde, zona importanta.

O saptamana imi trebuie oriunde in Italia. Ca sa vorbesc ca o rezidenta get-beget. Sa cant cuvintele in mod dantesc. Incat sa ti se para. Ca cireasa a fost rapita de mic copil. Si dusa cu forta peste hotare. Unde a invatat romana de hobby asa, de la diaspora.

O fi simpatic, dar e si putin jenant. Pare in final ca sunt lipsita de personalitate lingvistica. Care ascunde personalitatea in general. Ca ma dau cu orice limba ar fi. Ca n-am mama, n-am tata. Cand vine vorba de vorbit orice.

Mi-e rusine de cum devin eu. Dupa cum devine cazul. Ba ardeleanca, ba bucovineanca, ba italianca. Si de fapt, la cerere si imediat orice altceva. Doar un pic sa ma lasi pe plaiul respectiv.

Si acum dilema.

O fi legat de faptul ca am facut pian si am o ureche insuportabil de fina si buna si fina si buna. Si nu ma pot abtine sa nu cant? Sau ca sunt generoasa si vreau sa fac placere gazdelor, fara sa ma pot opri?

Sau ca. Si tare as vrea sa-mi ziceti ca nu e asa. Sunt o cireasa tip cameleon. Si sufar de mimetism, o foarta grava de pierdere de sine. Iar limbajul este doar inceputul acestui secerator flagel de degradare personala.

duminică, 1 februarie 2009

un preludiu numit speranta

preludiu

Cui ii trebuie finalitati cand exista pe lume preludiu.

De ce sa ne incurcam in meschine finaluri. Pe care, folosind analogii, putem sa le banuim cum arata, cum miros, ce gust au si cam ce textura. De ce, cand putem sa bajbaim mortal si istovitor. In meandrele nervilor intinsi la maxim in cel mai dulce mod cu putinta.

Ati banuit bine. Aceasta este o oda adresata preludiului in general. Dar cu specificatie apasata pe (ce surpriza!) preludiul ce precede (sau nu) intromisia, aceasta batrana actrita. Sex face toata lumea. Despre ne-sex este discursul meu, ca sa zic asa.

Inchipuieste-ti cand ti-e asa de pofta. Incat iti ies ochii din cap si totusi tu reusesti sa-i bagi grijuliu la loc. Si poti sa mai si vezi ceva cu ei. Abia atunci esti castigator. Nu cand te lasi moale prada poftelor tale.

Senzatiile cele mai fierbinti nu le obtii cedand usor. Si insisti te bucuri de placeri populare si populiste, la indemana. Nu, nu asa esti smecher. Rezista. Abia atunci o sa ti se deschida in fata ochilor iesiti din cap un univers nou. Mai bun.

Cu cat nu faci sex mai tare desi ai face. Sper ca intelegeti ce vreau sa zic. Cu atat esti mai castigat. Si chiar daca exista o anumita exasperare a sangelui care devine violet. Si si incepe sa miroasa ca floarea ce poarta acelasi nume.

Si chiar daca al tau corp tipa ragusit dupa celalalt corp, aflat la o falanga distanta. Si ti se face parul tau de la nastere lins, ti se face cret ca la afroamericani, aia e.

Totul e sa nu cedezi. Daca faci sex, pierzi tot. Ce tot? Nu stiu, dar sigur e asa. Am incercat, sper ca ma bucur de credibilitate. Abia atunci poti sa te bati cu pumnul in piept ca tu nu si nu.

Desi toate conditiile au fost sa da si da. Ce dulce e preludium mobile. Cand toti participantii la maratonul din alcov sunt multumiti ca au rezistat inca o data. Si merita o medalie pentru asa lucrare ingereasca.

N-as fi zis sa ajung la asa o intelepciune eu, o cireasa ciobaneasca. Dar viata ma invata tot felul de lucruri. Pe care nu ma sfiesc, vezi bine, sa mi le insusesc. Uite ca am descoperit ca se poate si asa. Si culmea e ca sunt tare multumita.

Deci piei, ispita. Preludiul e viata mea. Un preludiu numit speranta. Iuhuuuu.

perfect pentru o duminica

Am gasit asta la Bucurenci pe blog.

Mi s-a parut perfecta intai pentru o duminica, adica asta. Si dupa aia pentru toate duminicile care urmeaza. Have fun.