orasul cainilor rasare

Am citit pe blogul lui sutu, deunazi, un post numit tare bine. E vreme cainoasa ii zice. Si cand l-a pus, afara era superb. Pentru ca problema era alta.

Si mi-am dat seama brusc ca eu, cireasa care vorbeste guresa despre tot felul de lucruri. Care ar trebui poate trecute sub tacere. M-am blazat si am renuntat sa mai discut pe tema asta. Pentru ca ma tem de reactii.

Am tacut pentru ca oamenii din jur, cum te apuci sa deschizi gura, iti sar la gat. Ca niste caini fiorosi.

Eu ma plang ca uite, sunt foarte multi caini pe strazile din jurul blocului meu. Si ca sunt grupati intr-o haita. Si ca este horror sa umbli pe langa ei seara sau ziua sau oricand. Si ca ma trec fiori pe sira spinarii.

Si ca absolut de fiecare data sunt stresata pe drumul scurt de la masina. Pe care incerc sa o parchez cat mai aproape de scara. Dar nu-mi iese mereu. Stresata pana ajung in bloc si rasuflu usurata. Am scapat si de data asta.

Si inca ceva. Imi dau seama ca e o loterie. Si ca depind de bunavointa lor sa nu sara la mine. Lucru pe care l-am vazut des de la balcon ca-l fac cu altii. Si nu doar cu tigani sau oameni fara casa. Ci cu oameni normali, care imping caruturi. Sau cara sacose de la Bila.

Si atunci, merg ca pe oua in cartierul meu. Imi fac trasee speciale pe unde stiu ca sunt mai putini caini sau, sper eu, deloc. Cartierul meu e unul din locurile din Bucuresti in care e chiar placut sa te plimbi.

Dar n-am facut nici 10 pasi pe jos printre stradute. Pentru ca nu pot sa-mi asum ca unul dintre caini, sau 2 prieteni caini. Sau intreaga ceata de 12 prieteni caini. Au avut o zi proasta. Si au pofta astazi, rasfatati, taman de cirese.

In punctul asta al tanguielii mele, iubitorii de animale incep sa zica fara discernamant, orice-ar fi. Si nu se mai opresc. Cainii nu sunt de vina. Cainii sunt niste victime. Ei simt cand ti-e frica si abia atunci sar la tine. Daca nu ti-e frica, nu sar.

Unu la mana, am vazut teoria asta invalidata de n ori. Pe mama a muscat-o un caine in interiorul unui spital. Un caine care n-ar fi trebuit sa fie acolo. Era pitit sub banca.

Pentru ca era intr-un spital, mama nu ajunsese deloc sa aiba sentimentul de frica. Nu-l vazuse. Si el a muscat-o direct, fara avertisment. Nu era turbat, doar nervos.

Ieri ma plimbam in parcul Icoanei. Sau voiam, de fapt, sa-l traversez, ca sa sa ajung undeva. Trei caini de care nu stiam ca sunt acolo. Si deci nu aveam inca sentimentul de frica. Au sarit dintre tufisuri spre mine, super excitati.

Si m-au gonit afara din parc. Am fugit si am ocolit. Pacat, chiar ma relaxeaza parcul Icoanei, imi place mult. As vrea sa ma plimb eu pe acolo. Si nu cainii cu temperament latin. Daca e sa aleg.

In parc erau multi copii. Mai tineti minte macar ultimul dintre cazuri. Cu fetita muscata de fata. Dar sigur ea era de vina. Probabil ii fusese frica. Si atunci cainele si-a facut datoria.

Doi la mana, chiar asa sa fie. Cainii sar doar cand simt ca mi-e frica. De ce suna asta ca un defect al meu. Si nu ca o pacoste din partea lor. De ce pare ca in problema asta eu sunt complet razna. Si cainii au dreptate. Asta nu mai inteleg.

Cainii astia fara stapan suscita atatea patimi printre prieteni buni de-ai mei. Lamaie, sper din toata inima ca postul asta sa nu ne afecteze frumoasa prietenie. Si la fel, tomato cu scufita. Eu sunt mai putin abila sa ma descurc printre animale pe strada, in metropola, ce sa fac.

Cainii astia sunt unul din motivele pentru care eu as parasi orasul asta. In care nu pot sa alerg linistita diminetile, pentru ca supar cainii. Care suporta ei multe, dar nu suporta sa vada oameni alergand.

In care orice merge cu bicicleta e un dusman de moarte, cainii nu suporta asta. Si cum cainii rules, nu mergi cu bicicleta. Sau iti asumi sa te opresti din cand in cand sa te lupti. Sau sa pedalezi ca un nebun, sa fii mai rapid.

In orasul asta cainii sunt multi si sar la cirese si la oameni. Si asta e asa de neplacut. Sigur, nu prea am cum sa schimb. Si sigur, nici mie nu-mi plac animalele schingiuite si omorate.

Dar lasati-ma macar sa ma plang. Fara sa-mi explicati ca gresesc ca nu-mi place situatia. Si ca sunt un monstru. Si nu o cireasa.