un avocat la rastimpuri tine doctorul departe

Am mai avut o data revelatia asta. Ca avocatii fac lucruri incredibil de iscusite. Si scot pe cireasa din marile ei mici buclucuri.

Atunci m-am dus la avocata mea dand usa de perete, ca un cowboy care sta rau cu nervii. Si i-am declarat printre lacrimi nu doar ca vreau sa termin odata cu procesul pe care il aveam cu xyz. Din care, bineinteles, sa ies neciufulita. Dar ca nu mai vreau in ruptul capului sa-l vad pe om la fata. Ca nu ma mai tin capacele.

Ajunsa in aceasta parte a izbucnirii mele catre avocata, nu doar am suspinat. Am batut si din picior. Dumneaei, o femeie cu mult calm, s-a pus in secunda aia la calculator.

Si a ticluit o hartie prin care nu doar ca nu a mai trebuit sa ma prezint nicaieri. Dar a si poruncit tribunalului sa-mi transmita in scris cele discutate. Sa-mi dea adica socoteala de cum s-a descurcat el in absenta mea.

Pentru toata treaba imi amintesc ca am platit niste sume care mi s-au parut absolut minuscule. Daca era sa le pun intr-un cantar, sa se contrabalanseze cu drama mea.

Eram in stare sa infasc luna de pe cer si sa i-o dau infasurata intr-o funda. Numai sa ma scape.

Intre timp uitasem cat e de tare sa te duci la avocat. A trecut timpul. Acum va rog sa va imaginati ca anotimpurile se schimba repede, sub ochii vostri.

Primavara, mugurii plesnesc. Vara, ciresele sunt rosii-negricioase. Toamna, mustul musteste prin mustarii pentru musterii. Iarna, ce bine, mergem la ski si ne cumparam cadouri. Si toate astea inca o data, de doua ori, de trei ori si chiar patru.

Azi mi-am luat ora la un avocat nevazut in prealabil. Asta m-a stresat rau. Cum o fi domnul asta la care merg eu acum sa-mi pun o bucata de viata pe o tavita dinaintea dumisale.

Cum o arata. O sa-mi inspire incredere? O sa arate rabdare? O sa inteleg ce zice? O sa fraternizeze cu marunta problema mare a ciresei?

Am platit cei mai bine investiti 50 de lei din viata mea. Nu inainte, ca la c....e. Ci ca la psiholog. M-am asezat pe scaun, putin lasata pe spate. Si am discutat cu un om incredibil de destept si de in tema cu problema mea.

Mi s-a parut ca ma astepta deja. Si ca stia tot ce o sa scot pe gura asta mica. Fara sa ma prind, timpul a zburat fal-fal. Am stat fix o ora. Am iesit de acolo multumita pana peste poate. Desi omul mi-a zis ca e tare complicat. Si ca nu stie daca ma rezolva.

Dar maniera in care a pus problema si modul in care ochii lui exprimau inteligenta si rigoare si siguranta si stapanire de sine si stiinta m-a multumit profund. Ne-am placut instant.

Si el s-a mirat cumva evident ca femeia asta mica. Care a venit cu niste ochelari de soare roz si o fusta cu flori fiu-fiu este o companie asa de neimpovaratoare. Ma gandesc ca atunci cand esti avocat si iti vine o blonda, ti-e putin frica. Cu toata scoala pe care ai facut-o. Si cu toata experienta in blonde pe care o ai la activ.

Si mi-am dat seama ca nu cred ca mai pot sa mai traiesc in continuare fara un avocat pe care sa-l consult macar din timp in timp. Stiu ca lumea zice chestii de avocati. Ca sunt asa, ca fac pe dincolo.

Parca nici eu nu m-as strecura nonsalanta langa unul noaptea in pat. Pentru ca poate vorbesc in somn chestii care pot fi folosite impotriva mea. Sau cand ne-am certa ar scoate din maneca de la pijama un alineat dintr-o lege. Si mi-ar explica ca nu am voie sa fac ce fac. Cum sa-l contrazic?

Dar asa, cand ai o problema cum am avut eu azi. Chestie cu care-mi bat capul de vreo 2 ani incoace. Este musai sa consulti un avocat. Face lumina in cap. Si descalceste noduri marinaresti de probleme. Si totul contra unei sume modice. Sus avocatii.

Deci un avocat hai, nu zilnic, dar macar la rastimpuri, tine doctorul departe. El si cu merele.

cireasa bogatanca

Sunt o cireasa bogata. Dupa modelul mielul gras, ii curg banii prin nas. Stiu ca e o mica problema gramaticala. Dar suna bine.

Sunt o cireasa bogata este singura concluzie pe care o pot trage. Cand ma gandesc cat platesc eu pentru a vedea o anumita emisiune la televizor. Sunt o cireasa boieroaica si ma respect. Sunt guvernata de capriciile mele.

Mi-am facut abonament la cablu acum cateva luni. Dupa vreo 2 ani de pauza inversunata. Pe naiba inversunata, ca a fost tare bine. Dar am zis sa intru si eu in randul lumii. Si tot fiind inghiontita din public, am facut pasul spre normalitate.

Dar shhhhht. A mai fost un motiv. Si inca unul serios. Vazand eu ca in casa mea nu mai poposeste niciun televizor nou adus de vreun barbat de nadejde, cum se intampla de obicei, am zis sa schimb putin conceptul.

Sa vad: daca vin eu cu televizorul, impotriva firii, si fortez norocul, primesc un barbat? Raspuns corect da. Deci am banuit bine. Si nu exista echivoc. S-a petrecut intocmai si la extrem de putin timp dupa instalarea televizorului.

De-asta acum un prieten, fie el si imaginar. Multumesc lui a cherry care mi-a adus televizorul. Si obiectului in sine pentru ca mi-a adus pe I. Multumesc si lui I. pentru ca s-a lasat atras in cursa asta putin neortodoxa.

La cablu am cerut optiunea medie, pentru ca nu aveam o parere documentata in domeniu. Asa ca am zis sa nu fie nici prea-prea saracut. Dar nici foarte-foarte opulent. Am multe canale. Nu stiu exact cate si care. Abonamentul costa 47 de lei.

De atunci incoace am deschis televizorul de 4 ori. Asta inseamna, oricum ai lua-o, o medie de cel mult un film pe luna. Daca esti indulgent. Si socotesti ca a fost si vacanta si am prins si sarbatori legale, plus alte acareturi.

Deci eu platesc 47 de lei pentru un uitat scurt la televizor. Adica mai scump decat daca as merge la orice movie/multi/lightplex. As avea bani si de floricele formula elefant sau poate chiar mamut.

Contractul e facut pe mult timp. Si mi-e greu sa cred ca o sa incep de-odata sa ma uit ardent la ecran. Din pura pasiune sau doar ca sa-mi amortizez costurile. Asa ca e clar. Ma comport ca o cireasa bogatanca.

Ma simt ca in basmul ala cu printesa care musca doar de doua ori din feliile de pepene, doar cocosul recte. Si apoi le arunca la gunoi, ca nu-i mai faceau trebuinta.

Ei i se parea ca asa se mananca. Si mie mi se pare ca, dintr-o luna, doar atat trebuie sa te uiti la televizor. O zi. Si nu e frumos.

cand vorbesc de fosti, se suna din goarna adunarea

Mi se intampla sa mai stau asa in bucatarie si sa trebaluiesc ceva marunt.

Mai dau cu laveta pe blatul ca scos din inalbitor. Mai spal niste prune vinetii sub jet puternic de apa. Mai pun ceainicul turcesc si aburind la fiert. Sunt o femeie simplista intr-o viata de-a pururi complicata.

Si daca apuc vreodata sa vorbesc despre cate un ecs sau doi. Lucrurile nu raman niciodata la fel. Respectivul impricinat apare nonsalant in papuci in bucatarie, scarpinandu-se la coaste. Si se comporta ca si cum e la el acasa.

Unul cotrobaie prin frigider dupa niste branza cu masline. Placerea lui. Altul da volumul mai tare dupa vreo piesa care-i place. Si incepe s-o ingane fals impreuna cu radio-ul. Tanananaaaa-nanananaaaa.

Cineva ma lasa masca in timp ce face oua ochiuri. Si presara tacticos cate o boaba de piper, ca la restaurant. Altcineva ma intreaba daca am apa la rece. Si de ce am ales marca asta naspa de bere.

Din senin mi se zice ca e prea cald si mi se inchide centrala. In timp ce un domn cu fixatii si statura ascetica strange costipat firmiturile de pe masa. Tot el lesina cu zgomot zdranc! cand vede ceva vase murdare in chiuveta.

Bucataria se imbiba de miros bun dar otravit. Si tocmai atunci unul se gaseste sa aprinda lumina de sus, pe care eu nu pot sa o sufar. Oricum, as desfiinta toate luminile de sus. Imi plac numai cele care vin de jos sau de la mijloc.

Si pas de ii mai scoate de acolo. Reusesc sa-i dau pe usa afara, cu ghionti in coaste, doar mult dupa ce discutia moare. Mai ramane prin casa cate un papuc, pe care il ard dupa tenebroasa intamplare.

Cel mai ciudat e cand ma apuc sa vorbesc despre asa subiect in pat. Ecsii se teleporteaza ca in stargate. Si ma trezesc cu ei inghesuiti intre cearceafuri. Daca gresesc si vorbesc despre mai multi odata. Nu mai ai loc sa arunci un ac.

Unul sforaie de da sa moara la fiecare demers de inspirare. Altul imi trage toata patura si doarme de-a curmezisul. Genul egoist adorabil. Incat nu mai pot sa stau in nicio pozitie decenta.

Exista mereu unul care citeste si mananca savant un mar. Pe care il clefane de-mi vine sa-mi astup urechile. Si care se lupta pentru o bucatica de pat mai buna cu cel care da drumul la televizorul mic. Care apare si el ca prin farmec. Desi eu nu mai tin asa ceva de multa vreme.

Ecsii cu care ma trezesc colega de pat din greseala se rasucesc de pe-o muchie de corp pe alta, stresati. Vorbesc in somn, transpira de raceala, au insomnii sau ii doare nu mai stiu pe unde.

Gandurile din capul lor se incurca intre ele. Sforaitul se face una cu oftatul si cu plescaitul. Si impreuna se urca in vartej spre cer, dirijand avioane.

Noroc ca am un somn bun si nu ma rapune nimic din toate astea. Si noroc ca vine dimineata si totul se destrama ca aburul de la ceainicul meu. Dar am vorbit deunazi despre niste ecsi. Si s-au infiintat claie peste gramada in alcov. De nu se mai intelegea om cu persoana.

barna din ochii ciresei

*Aceasta este o poveste cu pilda. Deci poate fi citita chiar si de catre copii. Singuri sau prin intermediul parintilor lor, prieteni virtuali aici cu mine. Unul dintre copii stiu ca este Dona. Pe care o rog sa fie atenta.

Cu mare gratie identific si aleg si apoi culeg paiele din ochii oamenilor de care imi pasa. Si apoi asez paiele extrase pe un culcus de matase purpurie. Trag cu indemanare deasupra o lupa uriasa. Si insist sa ne aplecam amandoi, sa le discutam impreuna.

Iau o figura ipocrita si atrag atentia delicat. Fii amabil, draguta. Uite ce-am gasit la tine in ochi. Uite ce mult gresesti tu. Si ce buna sunt eu, prin comparatie. La exact acelasi subiect. Nu trebuie neaparat sa schimbi. Vreau doar sa constientizezi.

Aveam o discutie deunazi cu prietenul meu imaginar, I. Eu ma aratam ingaduitoare fata obiceiul lui de tine legatura cu trecute vieti de doamne si domnite. Adica cele care i-au fost aproape de inima de-a lungul vremii. Dar in glas aveam ceva dojana.

Adica ma straduiam sa ma arat lui toleranta si perfect moderna in aceasta privinta. Dar ceva ma manca pe dinauntru. Era viermele mirarii si al neintelegerii. Si nu ca nu m-as simti stapana pe proprii mei nuri. Dar de ce, de ce sa facem asta? Uite, eu sunt perfecta si nu fac.

De ce sa vorbim cu niste stafii? Partenerii cu care am dormit odata noaptea in pat si acum nu mai dormim, capata un statut aparte. Parerea mea este ca trebuie pusi in lada de zestre. Ca doar am invatat ceva de la fiecare. Dar nu e cazul sa si umblam acolo.

La foarte scurt timp dupa asta, alta discutie cu I. Ce vreti, discutam des. Spun eu ca exact acum un an am inghitit prea repede si prea multe pahare cu cine mai stie ce licoare. Si se insinueaza pe buze, musafir poftit cu jumatate de gura, SMPE.

Si uite cum spun singura, de la mine, fara sa mi se stranga degetele la vreo usa. Da, mai vorbesc cu el. Avem conversatii regulate. Atunci I. zice mi-ai zis ca tii legatura si cu cel mai iubit dintre pamanteni. Da, am recunoscut eu senina. Dar aia este altceva.

Si ne aducem amandoi aminte, a se citi eu deja putin incurcata de potriveala asta, ca am pomenit de inginerul fara inima. Sotul meu cu acte, fost. Si cum am vorbit ieri cu el si zicea ca ceva. Nu conteaza ce.

Atunci I. ma intreaba daca m-a mai cautat G. Da, uneori, zic eu cu privirea limpede si inocenta. Dar stii, aia nu se pune.

I. a fost un lord cum eu n-as fi fost. Nu mi-a cantat niie-niie-niee-niee-nieeee-nie! Si nici nu si-a batut pumnii unul peste altul. Cum se face cand iei pe cineva peste picior. Si vrei sa-i arati ca tu ai dreptate si el e in eroare.

Deci, sa recapitulam. Eu ma credeam superioara si net mai principiala. Fiind ferm convinsa ca eu cand trag o cortina peste ceva, apai trasa ramane, orice-ar fi. Si nu mai vreau sa stiu de omul ala nimic.

Si tot eu am descoperit in trei pasi simpli. Ca stiu cu ce se ocupa recent mai toti fostii mei importanti si chiar si vreunul mai ne. Pilda este ca o cireasa are barne in ochi si se ia de paiele oamenilor. Si nu e frumos.

tentatii carora nu le rezista o cireasa

De demna sunt demna, in general. Dar orice cireasa are un pret. Cu ce se cumpara ea, v-as spune mai jos.

Daca mi se intinde o shaorma aburinda mi se fac ochii scalambi de pofta. Las orice icre rosii, piscoturi, pate de fois gras. Las tot ce fac si ma apuc sa infulec la ea. Cu sos curgandu-mi nedemn pe barbie.

Cand mi se pune in fata o farfurie mica si alaturi o lingurita mica si ea. Dar pe farfurie troneaza o felie mare de tort negru in cerul gurii, m-au avut. Fac tot ce imi cer oferitorii de asa mita. Nu pot sa o imping cu mana si sa zic nu, multumesc.

Negresit o sa-mi straluceasca ochii fara discernamant daca e noapte. Si suntem la tara. Si mi se aprinde in fata un foc. Si sunt luata de mana si dusa langa foc. O sa raman hipnotizata langa el. Si doar cu spaclul o sa mai pot fi luata de acolo. Cand mai e doar un jar amarat.

Daca afara nu e iarna. Si daca in fata mea este o apa de orice fel. Imi scot si arunc cat colo imediat pantofii. Imi sumetesc fusta. Si imi var picioarele acolo. Le balangan asa pana ma trage cineva afara de par.

Cand miroase a cafea intr-o casa, trebuie sa am si eu imediat o ceasca burticoasa. Nu conteaza a cui casa e. Si a cata ceasca pentru mine pe ziua de azi.

Cand da miros de primavara, trebuie sa fug sa amusinez pamantul undeva la tara. Sa vad eu cu mana mea cum explodeaza din el flori, frunze si vietati. Cireasa seamana cu Ion la chestii esentiale. Are si blestemul pamantului, si n-o lasa indiferenta nici iubirea.

Si carnea, carnea imi place. Dar sa fie tanara si fara ate si zgarciuri. Cand imi trece pe dinainte o halca macra, proaspata si aratoasa, strig dupa ea. Abia apoi imi dau peste degete. Sunt la curent cu teoria ca e mai bine sa ma multumesc cu peste si verdeata.

Dar astea sunt doar cateva tentatii care mi-au sarit acum din gura. In ultimele 18 minute. Mai am si altele, poate-mi aduc aminte. Si le insir cu grija in continuare. Voi cum stati? Ce va face sa va vindeti sufletul?

cum se vinde un apartament in centru. asa nu

Apartamentul era foarte frumos. In buricul centrului, cu uitare fix in Biserica Alba. Blocul nu prea hatanat. Pretul nu aberant de mare. N-aveam ce sa-i reprosez, ofertei.

Proprietarului insa, cam da. Cum am intrat, am simtit paloarea mortii. Si al sau rigor intiparit in fiecare cuta interna a locuintei.Ziceam ca blocul nu e prea hatanat. Insa proprietarul evident da, la mansarda.

Mama lui foarte batrana murise de curand. Mi-a parut rau sa aud asta. Dar intamplarea pur si simplu l-a dat peste cap in asa hal, incat nici nu mai putea sa fie decent cu un potential cumparator. Adica o cireasa.

Casa era intesata cu poze cu mama lui foarte aproape de deces. In ipostaze greu de digerat. De exemplu cu gura deschisa nenatural de mult. Parca intr-un ultim strigat indreptat catre fotograf. Probabil fiul acum de fata.

In bucatarie era cadrul pe care batrana mama il folosise pana de curand. Proprietarul nu s-a putut abtine. Si cu lacrimi in ochi, ne-a oferit detalii vii despre obiect. Impreuna cu o mana de suspine.

In sufrageria spatioasa trona o masa mare si profund trainica. Parca urla la tine momentul special la care fusese martora. Am stiut, cum i-am dat roata, ca aici a stat intinsa mama proprietarului plangacios.

Draperiile erau trase. Sa nu poata patrunde inapoi in incapere lumina vietii. De rigor mortis erau cuprinse toate mobilele. Ca si viata proprietarului incremenit in durere. Care credea ca in felul asta o sa poata sa-mi vanda aratosul apartament.

Dormitorul era cel mai rau. Desi intr-o viata de om el trebuie sa fie cel mai bine. Patul era ca un catafalc profesionist. Piciorusele lui erau pesemne inaltate cu talonete.

Tablia de la capatai era incadrata de doua perdele mari si visinii din catifea. Care parca tocmai au dezvelit publicului o scena. Pe care era acum asa de evident ca nu o sa mai evolueze nimeni.

La fiecare cativa pasi, proprietarul se oprea. Si mai povestea cat de greu a fost. Totul. Cat a suferit mama lui. Nici nu era nevoie de cuvinte. Casa toata era impregnata de suspine, intuneric si boala. Fizica dar si psihica.

Dupa vizionarea a poate 64 de poze batrana doamna din ce in ce mai aproape de sfarsit. Dupa ascultatea a 851 de detalii deloc picante despre viata grea a mamei proprietarului. Dupa cine mai stie cate suspine, am spart usa cu capul.

Apartament ca ala greu o sa mai gasesc. Si da, toata povestea asta mi-a cersit mila. Dar m-a si facut sa fug departe, cat mai departe. Poate in alta tara. Si nicidecum sa cumpar apartamentul asta plin de durere si ochi inlacrimati.

Am invatat atunci cum se vinde un apartament frumos in centru. Sau mai bine zis cum nu.

omul la apa

Mai tineti minte filmul Omul din Atlantis?

Am crezut ca imi place doar pentru ca in el juca Bobby din Dallas. Avea membrana intre degete si inota ca nimeni altul. Se balacea, era viril, puternic, sincer, bine intentionat.

Abia acum mi-am dat seama ca il placeam pentru ca era mai mereu in chiloti si cu parul ud.

Aparatul pe care imi scot uneori demonii si perii albi la sala e pus deasupra piscinei bleu ciel. Din motive care imi scapa, sincer. Pentru ca astfel ne holbam toti la ce se intampla in apa. In timp ce alta apa iese din porii nostri, cu chiu cu vai.

Si avand eu 40 de minute lungi la dispozitie, am realizat. Apa face oamenii mai buni.

Descaltati de pantofii care poarta insemnele puterii, arogantei sau umilintei, oamenii sunt puri. Descocotati din masinile lor mari si zburatoare, sau mici, vechi si poluante, oamenii par a emana sanse egale.

Cum masoara el bazinul acolo, cu lungimi de brat egale, nu-mi mai vine sa ma pun in garda. Ma simt ok. Eu transpirata si rosie la fata, interesata doar de efort. El ud si in chiloti, preocupat doar de sport.

Un om care inoata e intr-o forma primordiala. Ce aminteste de lichidul amniotic in care se rasucesc veseli bebelusii. O imagine diafana. Doar omul si apa, fara alte nemernicii.

Omul in apa e bun poate si pentru ca nu-i vezi ochii. In ochi stau multe dintre convingerile si frustrarile lui. Ori cand se misca prin lichid, omul are transperantele trase. Ori are ochelari. Ori tine ochii mijiti de la apa care-i picura.

Un om care inoata nu poate face rau. Sau macar in momentul ala, nu are nici cea mai mica preocupare catre asa ceva.

Daca am putea ramane mereu asa, balacindu-ne intr-o apa. E clar ca omul in apa e fericit. Se simte bine. Si imi place si mie de el. Daca am putea ramane mereu asa, in apa. N-ar mai fi atatea razboaie. Si atatia pantofi urati pe strada.

cireasa face incantatii pentru un infarct

Nu stiu ce-i cu mine.

Dimineata ma pieptan frumos. Ma dau cu rimel si anticearcan. Imi pun in fiecare zi o fusta colorata si ma stradui mereu sa arat ca o gargarita vesela ce sunt. Adaug de obicei si cateva agrafe cu libelule.

Ei bine, in momentul in care ma urc asa diafana la volan. Si descopar nereguli facute de catre colegii mei de trafic. Ma apuca un soi de nebunie. Si ma dezlantui ca o femeie posedata. Dar ce umblu eu aici cu manusi. Devin un varcolac.

Cum trece prin fata mea un nesimtit, cum o iau personal. Mi se pare ca pentru a ma scoate pe mine din toti tatanii a iesit el astazi din casa. Incep sa sudui ca un birjar. Ma inrosesc la fata. Imi ies ochii ca la melc din cap. Si fac pete pe decolteu.

De sub fusta imi iese o coada lunga si vanjoasa. Care are in varf un smoc ce scapa pe geam si il plesneste pe adversar peste fata. Printre agrafele cu libelule isi fac loc niste coarne mici si ascutite.

Nu mai pot sa trec fluierand pe langa cei ce taie fata. Imi vine sa ii decortichez de piele depasesc pe linia de tramvai si apoi vor in fata mea. Cat despre nesimtitii care merg pe contrasens pe strazi cu sens unic, peste ei arunc pucioasa. Proaspat iesita pe narile generoase.

Pe vremuri ma sensibilizau doar cazurile mai iesite din comun. Dar acum sufar metamorfoza asta in fiecare dis de dimineata. Si pe inserat, chiar daca sunt obosita si cu simturile mai tocite.

Pentru ca spun vorbe grele si ies jumatate pe geam de destule ori pe zi, a inceput sa-mi fie teama. Purtarea mea ar putea sa traga dupa sine un infarct. Asta, plus alte griji cotidiene... Deh.

Astazi am avut treaba cu un taximetrist. Care venea ilicit din sens opus pe o straduta cu sens unic si minuscula din amzei. Aia cu Planters, unde e mereu un balamuc de nedescris. El venea invers.

Mi-a zis ca ma comport ca o blonda ca nu-i fac loc larg sa treaca. Eu i-am zis ca se comporta ca un om batran si nebun. De aici, a mai fost doar un pas sa sarim cu pumnii. Si sa se incinga o batalie taximetrist-cireasa de sa se duca vestea.

Am castigat batalia psihologica. Dar am plecat de acolo cu inima in punga. Zbatandu-se ca un peste fara apa. Si za daca stiu cum o sa evolueze ziua de azi. Sau daca reusesc si de data asta sa-mi bag ochii la loc in cap, cum va fi maine.

Si mi se pare ca imediat ce ies din casa, fac incantatii pentru un infarct.

cireasa si tubul negru

Era in Austria si era iarna. In Austria, nu stiu daca ati observat, mereu e iarna. Asa e soiul lor. Nu trebuie insa sa-i blamam. Avem si noi barna din ochiul nostru comun, romanesc.

Eram uda si eram in chiloti. Incercam sa ma veselesc si eu, cu grupul de cheflii, in bazinul micului orasel dedicat skiului meu. Bazinul era plin ochi. Copii alergand pleosc-pleosc. Adulti cu mintile duse de la atata efort, acum zacand in nemiscare.

Precizare: mie nu-mi plac locurile stramte si intunecoase. Ca sa nu mai vorbim de cele care sunt si umede. Mi-e greu sa ma var de buna voie in vagauni. Ezit sa vizitez pesteri, sa fac RMN, sa merg cu masina printr-un tunel prea lung. Abia merg cu liftul.

De-asta nu m-am dus niciodata sa ma distrez cu voiosie intr-un aqua park. Exista acolo niste tuburi incarligate si cu diferite giumbuslucuri suplimentare pentru placere. Uite ca exista si in piscina cuminte austriaca un tobogan. Un tub colorat pentru copii.

Grupul de adulti in care sunt integrata se da in continuu pe acest generator de veselie. Ma cheama si pe mine. Explic ca nu pot. Vezi Doamnne, sunt claustrofoba. Hai mai, cireaso. Tu nu vezi ca ne dam toti? Esti constienta ca se dau si copiii, nu?

Batjocorita astfel si impinsa de la spate, ma hotarasc sa-mi confrunt odata pentru totdeauna fricile. Si fac ezitant cei cativa pasi care ma despart de intrarea un micul tub. In uralele grupului, multumit ca ma da pe brazda facilei distractii hibernale.

Topoganul este prevazut cu un semafor. Cand vietatea se baga in tub, arata rosu. Ca adica e cineva inauntru si sa nu se mai dea altcineva imediat. Apoi, dupa un numar fix de secunde, trage a verde. Arata ca e dispus sa mai inghita om la apa.

Prin tobogan curge un raulet faurit de mana serioasa, austriaca. Care e menit sa faca alunecarea trupului prin tubusor mai lina. Mi se da branci spre gura hulpava a tubului.

Dimensiunea lui e ridicola. Cativa metri, acolo. Doar suntem intr-o piscina pentru familii in vacanta. Am uitat sa spun ca tubul e colorat. Are cate un segment rosu, galben, negru, verde si albastru. N-o sa uit cate zile oi avea culorile astea si ordinea lor.

Intru in tub incurajata de fostul meu sot, inginerul fara inima. Care se si pune imediat in spatele meu, cu aerul ca uite. Sunt aici, ma dau imediat dupa tine. Doar stii ca nu ti se poate intampla nimic rau cu mine in spate. Ya, right.

Intru in tub increzatoare. Alunec odata cu apa prin portiunea rosie. Prind curaj, totul e dragut. Cum am putut sa fiu asa ridicola? Sa refuz sa ma dau intr-asa o jucarie? Trec de galben, e ca un soare. Glisez, sunt un pestisor auriu.

Ajung in portiunea neagra. Si ma opresc. Mi se taie firicelul de apa care imi facilita inaintarea. In jur e intuneric. Imi aduc aminte brusc ca eu sunt inchisa intr-un tub. Tubul e negru. Dar asta nu e nimic.

100 si un pic de kilograme de carne de om imi sufla in ceafa. Este sotul meu, cel care ma asigura ca nu mi se poate intampla nimic rau. Urmeaza sa vina peste mine sa ma faca chisalita.

Incep sa transpir de groaza impactului. Suprapusa peste groaza tubului negru. Respir mult si repede. Ca animalutele in pericol iminent. Dar nu transpir suficient incat sa generez un suvoi de apa. Care sa ma ajute sa ma scap din stransoare.

Si imi vine ideea salvatoare. Incep sa racai din toate cele patru labute. Si sa ma trag pe fund si pe calcaie. Stiti cum se deplaseaza o rama. Eu sunt cireasa. Dar parca te mai uiti. Ma viermuiesc in tubul negru, sufland din greu.

Deplasarea cand esti om si te comporti ca o taratoare este anevoioasa. Noroc ca am un stimulent. Aud in partea de sus ceva zgomot rau prevestitor. Tubul incepe sa se hurducane si sa geama. Vine sotul meu, cu viteza nesanatos de mare.

Sunt acum puternic motivata. Ideea ca nu vreau sa raman intinsa afis pe peretii tubului ma face sa dau mai cu spor din tot ce am. Cu unghiutele zgarii. Cu fundul prestez miscari lascive, dar cui sa ii pese. Cu calcaiele ma imping.

Gafai si improsc stropi de groaza. Dar ce e asta? Un firicel de apa mi se strecoara pe sub fesele stranse de frica. Prind putin vant in panze si, ajutandu-ma de restul corpului meu care nu mai are pe lumea asta decat un scop, sa iasa la lumina, reusesc.

Trec prin segmentul verde, ca un loc cu verdeata. Apoi din cel albastru sunt scuipata in bazin. La niste milimicroninanoamperi de secunda in carca imi sare sotul meu. E bucuros ca am reusit sa ne distram impreuna si am trecut peste fricile mele stupide.

Ii povestesc ingrozita ca tocmai era sa devin carne de mici in tubul negru pentru copii. Intai rade a neincredere. Apoi se face ca simpatizeaza cu mine. Femeile astea, niste nebune.

Am o revelatie. Cu germana pe care o stiu: apfel strudel mit vanilen sose, gegenubar, urlaub, rauchen nicht, rathaus, dahinten links, imi dau seama ca nu am cum sa explic administratorului de piscina ce mi s-a intamplat. Nu uda, isterica si in chiloti.

Ma resemnez. Morala: cand ti-e frica de ceva rau, nu insista sa treci peste. Este ok sa ramai asa, sub teroarea unor mici fobii. Mai bine oricum decat sa mori strivit. Pentru ca din tubul negru scapa cine poate.

cireasa pe post de sirena

Mi-am bagat cu un plescait satisfacut din limba picioarele in ligheanul rosu cu apa transparenta. Le-am pus la inmuiat.

Nici nu stiti ce bine face o baie la picioare unei cirese din clasa muncitoare. La ora cand greierii se trezesc si incep sa-si caute prin semnale romantice sufletele pereche. Iar oamenii se pregatesc serios sa doamna fara griji.

Cireasa intra in lighean incruntata. Dar pe masura ce apa calda o cotropeste, fruntea se desteleneste. Incep sa se vada pe harta ei ce tine loc de fata, toate cum sunt asezate. Ochii se limpezesc, barbia se descranceneaza, gura se desface bine-dispusa.

Dar vai, de data asta am uitat sa-mi iau prosop. Cu ce sa-mi tamponez labutele cand ies de-aici? Mai bine mai stau si vad eu. Poate trece cineva si imi da o mana de ajutor. Ideea de a lipai apa pe parchet nu-mi convine.

Nici pe covorul zbuzator nu-mi surade sa pic picaturi. Daca se formeaza o pelicula cum se intampla pe carosabil? Si cand sa ma urc pe el si dau sa plec, intru in acvaplanare si alunec inapoi, acasa? Ntz. Nu trebuie sa ud.

Pana la urma ma plictisesc. Imi dau seama ca sunt sanse sa raman asa pentru totdeauna. Iar cum apa nu mai e calda, se mai duce din magie. Nu mi se pare o afacere sa stau cu picioarele in apa calaie, o viata de cireasa.

Si atunci imi dau seama. Strang picioarele unul de altul in ceea ce cred eu, cu putina intuitie feminina, ca e centrul ligheanului. Si il transform pe acesta intr-un mijloc de locomotie primara.

Fac miscari bruste si ondulatorii din bazin. Doar asa pot sa inaintez prin casa. Poate ca asa se deplasa si nesofisticata euglena verde. Sau batranul ei partener de giumbuslucuri, parameciul cu cili.

Am maini libere din care dau pentru desavarsirea inaintarii mele. Sunt o blonda pe varza. Parul meu destul de scurt altfel se revarsa acum in valuri de aur pe pe spate. In plus, ma ajuta si sanii si sanii din dotare.

Picioarele cu tot cu solduri mi s-au transformat intr-o coada superba de peste. Sa vedeti ce solzi frumosi si lucitori am. Ramai traznit. Ce intamplare traznita. Sunt o sirena in toata regula. Si ma unduiesc la mine in apartament.

Ingan fara voie cantece absolut fascinante, mult mai bine decat ce pot de obicei. Genul care ar face pe orice trecator vecin sa lase tot facea. Si sa se aventureze napustindu-se pe scari, in neant. Pierzand asa drumul catre casa.

Noroc ca e geamul inchis. Atlfel ar fi un balamuc in cartier. Si probabil ca vecinele invidioase m-ar acuza de tot felul de lucruri. Stiti cum e lumea, rea. De parca eu am vrut sa ajung in situatia asta. Ce sa fac? Daca n-am avut prosop, m-am facut sirena.

Imi fac drum catre bucatarie, imi tai o felie de pepene rosu. Incep sa-i scot tacticoasa samburii. Nu-i nasol sa fii sirena. Doar ca probabil m-ar da afara de la job daca as incerca sa ma prezint asa. Lumea nu accepta usor exceptiile.

Gandul asta si pepenele rece ma infrigureaza suplimentar. Pielea de cireasa se face gaina. Ma undui eficient si ajung pana la urma in baie. Folosindu-ma de miscari repetitive si dand din mainile-aripioare.

Ma tin de nas si fac un triplu tulup prin aer. Din coada mea verde stralucitor sar stropi de lumina. Aterizez in cada cu apa calda. Unde imi face mare placere sa inot pe la fund, incurcand navoadele pescarilor.

cireasa schimba foaia

Prietenul meu imaginar, I., are meteahna asta buna. E genul care pleaca des undeva. Ca de aici si numele de imaginar.

Lumea ma tot intreaba unde e, unde e. Si eu tot impart in dreapta si-n stanga mea asigurari, ca pe painea calda. Este domnule, nu va faceti griji. Acum e...doar putin plecat. Important e ca eu tot il mai cred real. Asa sunt eu, o cireasa fantezista.

Cand o face, cu greu se mai intoarce cu fata spre Bucuresti, Romania. Si cu mare lentoare pune un pas dupa celalalt in directia mea. Vazand eu asa si stiind acum in ce moduri poate sa degenereze treaba, m-am repliat.

Am luat un bilet de tren si dusa am fost. Sa ma asigur ca se intoarce. Sa vad eu cu ochii mei. Sa ma opintesc sa il motivez sa revina, daca e. Asa ca uite-ma-s. Iar iau un tren.

Stiti, pe mine mersul trenurilor ma trece mereu in alta lume. Cum patesc altii cu oglinzile. Toata noaptea o sa calatoresc. Sper din inima ca niciunul dintre ceilalti 5 ocupanti ai paturilor pe roti sa nu sforaie ca niste satiri.

Si ma rog sefilor mai multor religii, de fapt, toate. Ca acesti colegi bagati mie pe gat de catre CFR pentru calatoria noptatica, sa fi mancat corespunzator. Ca sa nu aiba gaze necontrolate. Carora sa le faca managementul de mantuiala.

Am treaba de sa nu-mi vad capul acolo unde voi ajunge. In nordul tarii, unde se gateste tare bine. Apropo de asta, stiu din surse sigure. Ca o sa ma indestulez cu ciocolata de casa. Nu e asta absolut ingrozitor de misto?

Aproape de locul unde se agata harta in cui, o sa incalec pe-o sa. De bicicleta. Si o sa colind asa, se pare, in jurul unui lac. Pana obosesc si sunt trasa de-o parte cu grija. Sa nu incurc traficul pe munte.

O sa-mi treaca pe dinaintea ochilor case frumoase. Oameni gospodari si curti cu fantani. O sa miros toamna la ea acasa. Asa cum se instaleaza cand vine de deal. Cu fum cu tot si cu miros de mere stranse prin beciuri.

Daca sunt norocoasa, o sa ajung si intr-unul din locurile care imi plac cel mai mult pe lumea asta. Unde cred eu ca s-a inventat pacea. Desi Stefan cel Mare ar fi de cu totul alta parere. El l-a intemeiat taman ca sa spele prea multele razboaie.

Da, merg si ca sa ma confrunt cu prietenul meu imaginar. Dar lui nu i-am spus asta. In mod oficial, fug in cautare de capite ciufulite. Garduri strambe scrise peste dealuri. Cai cu ciucuri rosii la urechi. Si ciulama de hribi cu smantana.

Pofta buna.

cu masturbarea pe post de somnifer

Ca eu pledez cu inima deschisa si mana larga pentru masturbare, asta o stie deja chiar si cineva din mediul rural. Care nu are net acasa si sta cu parintii.

O sustin pe batrana dar complet nezaharisita doamna M cu toate panzele sus. Ea are metodele ei experimentate, nu ma bag. Cum necum reuseste mereu sa mi-l aduca negresit de guler pe tanarul, superficialul si zurgabiul domn O.

Salut joaca cu mine insami. Mai ales pentru placerea momentelor chinuitor de intense pe care le petrec in compania mea. O insotire care imi face mare bucurie. Cand ma plac asa cum ma plac, ma bucur oricand de nitica asemenea intimitate.

Doar eu si cu mine si cu pamantul oprit in loc. Departe de tumultul vietii cotidiene. Ce imi pot dori mai mult? E, ar mai fi cate ceva. Dar ce ma fascineaza este ca doamna M are si rol de somnifer.

Cand gandurile cu neghina refuza sa zboare ca fluturi negri din capul de cireasa. Si orice altceva paleste in fata unei insomnii ce matura totul in calea sa. Doamna M este unul dintre inamicii de temut ai ochilor mei larg deschisi.

Sigur, intai incerc si eu ca tot omul necireasa. Beau o canuta cu lapte cald. Si uit mereu sa-mi sterg mustetile cu maneca de la pijama. Ca mi-e prea somn. Le gasesc pe musteti dimineata, tot acolo. Dar in varianta lor cornoasa. Pietrificate.

Mananc ceva bun de tot din frigider. Cand am insomnie, imi ofer mici premii. Branza de capra din soiul cel nobil. Sau rahat turcesc de la prietena Nihal. Si ma uit pe cartea cu privelisti ametitoare din Italia.

Apoi incerc iar sa lipesc genele unele de altele. Pana se incurca si iese un balamuc total. Dar uneori nu razbesc doar cu-atat. Insomnia este o fiara turbata care inghite cirese. Si-apoi ragaie multumita de-asa masa imbielsugata.

Si pana la urma ma inham, ce sa fac. O chem in ajutor pe doamna M. Ea nu are nimic din rafinamentul doamnei T. Dar imi fac treaba cu ea. Stiu de la inceput ca daca e sa fac o treaba cum trebuie si nu de mantuiala, ne apuca dimineata. Oh.

Dupa modelul dau un ban dar stiu ca face. Aici treaba sta tot cam asa. Aloc un timp t dar stiu ca apoi sigur dorm.

Eu credeam ca doar eu procedez asa imoral. Atunci cand mos ene nu ma strange suficient de tare in brate incat sa lesin instant pentru 8 ore. Dar a avut un alt fruct curaj sa-mi impartaseasca din aceleasi activitati de budoar. Si m-am inveselit.

Mi-am dat seama ca pot scoate fara efort si imediat o carte. Cum sa scapi de insomnie in 3-4 pasi simpli si porcosi. Lapte cald, branza de capra plus rahat turcesc. Si 1-2 masturbari. Cate trebuie, dupa cat e de acut cazul.

Dar voi sa cumparati cartea, da? Chiar daca ati aflat astazi cum se face sa cazi pana la urma istovit in somn adanc. Ca sa ma sustineti pe mine asa. Sa mai pot inventa, fara stres financiar, si alte chestii interesante.

misterul huliganismului aplicat profesoarei de latina

Am lasat sa treaca 14 ani. 14 ani lungi de tot. Asta ca sa sterg orice banuiala.

Cine ar putea sa mai creada acum ca o cireasa, dupa atata amar de vreme. Este autoarea brutalizarii unei femei batrane, matahaloase si sarace. Fiziceste dar si spiritualmente. Cine? Sunt la adapost de orice ipoteze.

Nimeni n-o sa poata atribui cruzimea acestui act unei eleve aproape sterse si cam grasune de la clasa J. Care se fastacea mereu prost in latineste. Sub privirile vulturesti ale dirigintei ei. Suferinde de halena si discurs cu precipitatii.

In fond toti ne balbaiam atunci. Si dupa mine au mai suferit si asudat si altii atatia ani. N-au cum sa ma dibuie. Eu sunt o persoana respectabila. Am fost si maritata. Cum puteti sa ma intrebati daca am ciupit-o de slana pe profesoara de latina?

Acvila non capit musca, o sa-i zic intai zeflemitor. Cand o sa ma inghesui cu trupul meu mic peste ditamai carnea. Pe o straduta intunecoasa de langa liceul cu pricina. Nu stii ce sa-mi raspunzi la asta, ha? Nu ma privi asa inocent. Stii tu.

Acvila non capit musca, o sa ii urlu in fata ei. Ce poarta ochi mici si porcesti si acum tragand a groaza. Eu purtand pe fata un ciorap de dama cu picatele. Lucru care face de nerecunoscut trasaturile aprige de cireasa loaza la invatatura. Si trebuie ca sperie cumplit orice victima.

Acvila non capit musca, femeie cavou al tineretii mele. O sa-i suier in timp ce ii recit toata litera A din dictionarul cu zicale celebre latinesti. E rau sa fii in deriva, ha? E timpul sa platesti.

Apoi o sa scot repede din sacosa doua oua fierbinti. Si o sa o rog sa le tina bine la subsiori. Am citit intr-o carte ca asta provoaca suferinta suficienta. In timp ce o tin ocupata cu treaba asta, scot un patent si incerc sa-i smulg si o unghie.

Intre timp ea o sa fie cumplit de speriata. Sunt sigura. Iar eu vreau sa ii fac psihicul un infern. Asa ca o sa-mi pun pantofii cu tablita pe care ii ura atat. Si o sa-i trag cu ei la turloaie. Ciupind-o in timpul asta sistematic si rapid, pe toata suprafata corpului.

Ma rog, daca s-o putea sa-i fac toate astea. Ca ea e cat o batoza mestecand in dinti bucate. Si eu, abia daca ridic mainile ma pot compara cu un degetar. Sa-mi iau un asistent pentru aplicarea actului de huliganism?

E prea riscant...Dupa ce am asteptat 14 ani tocmai sa nu pot fi banuita. Acum nu merita sa distrug totul. Printr-o neglijenta sau decizie necumpatata. O sa mananc si ceapa si usturoi. Si o sa-i vorbesc de-aproape. Gura la gura. Cum facea si ea.

Acvila non capit musca, o sa-i urlu in obrazul verde. In timp ce pic dintr-o sticla intr-un pahar cu apa cate o picatura romaneasca. La rastimpuri indesite. Am citit in alta carte ca asta streseaza teribil.

Ziarele o sa vuiasca a doua zi. Huliganismul perfect, o sa se cheme. Huliganismul secolului, va spune editia de seara. Profesoara de latina ciupita bestial de corp. Autor necunoscut.

Si, dupa niste cercetari: suspiciunile duc totusi catre un maruntel profesor de latina din provincie cu o respiratie urat mirositoare. Care ii vrea de multi ani catedra. Si a declarat public ca este dispus la orice pentru a o obtine. Este retinut acum pentru declaratii. Revenim.

Mda, asta nu prea imi convine. Este incredibil cat ma induioseaza situatia lui. Daca o sa intre la puscarie om nevinovat? Legea s-a inasprit. Pentru ciupit iei acum pe putin 7 ani. Pentru vanatai la turloaie, cine mai stie cat.

Doamne, cum m-am inmuiat. Si era totul pregatit. Chiar si ciorapul.

cireasa frantuzita

Am mai calcat eu Parisul in picioarele-mi gratioase odata. Sa fi tot fost acum vreo 8 ani. Hehe. Ce vremuri.

Cand plopul facea pere mari ca ghindele. Si rachita nastea pe banda micsunele cu gust de pufarin. In alta viata adica. Era iarna tare frig cumplit. Si ne aflam in perioada albastra a inginerului fara de inima. Fostul meu sot.

Dar abia acum, pe un cer de peruzea smaltuit cu vata de zahar din oraselul copiilor, am observat. Ca acest oras, Parisul, este facut aproape exclusiv din crema de zahar ars. Plus fois gras si pain aux chocolat si croissant cu unt si biftec tartar.

Am avut la Paris treaba multa si presanta. Brat la brat cu mama de cireasa am acoperit suprafete uriase. Am masurat cu pasul Cartierul Latin si strada La Huchette. Unde am tocit asfaltul in fata boulangeriei cea de toate zilele.

Am facut astfel cunostinta cu maria sa painea cu nuci. Cu luminatia sa chifla cu bacon. Ce balamuc. Si cu cea mai delicioasa tarta cu mere care s-a inventat de la facerea lumii incoace.

Ne-am extaziat amandoua, mama si fiica sub forma de compot de cirese. Ne-am aplecat in fata tuturor cainilor mici pe care i-am intalnit. Cutu-cutu, ce mortal de misto esti.

Am fost pioase peste masura la Notre Dame. Am urmarit cu placere, minute in sir, cum iese schimbata la fata lumina dupa ce trece de vitralii. Eu am adresat niste rugi Domnului. Sper ca nu imi uita cererea prin vreun sertar prafuit. Am nevoie de niste chestii. Si am nevoie acum.

Am haladuit apoi in cartierul evreiesc. Am stat cireasa obedienta la coada. Si am mancat aici cel mai celebru falafel de pe intreg teritoriul francez. Chez Marianne eram stranse toate natiunile pamantului.

Muscam din sandvisul garnisit cu vinete prajite si ardei iuti. Toti aveam, va jur, sos pe ghetute. Dar nu ne pasa nici cat negru sub unghie. Eram multumiti si ochii ne luceau ca la strigoi. De atata pofta care ne alerga prin vene.

Am mers pana aproape sa ne cada picioarele. Nu ne-am oprit pana cand talpile delicate de obicei s-au transformat sub ochii ingrijorati ai trecatorilor. Si au luat forma unor painici crescute si durande.

Am facut descoperirea uluitoare ca francezii au caini mici pentru ca au si case cat un degetar. Si am aflat ca nu putem sa ne inchiriam un apartament la Paris, chiar de bugetul lunar ne-ar permit-o. Ca ne batea gandul. De ce sa nu recunoastem.

Proprietarii de camarute franceze cer un dosar beton chiriasilor. Accepta numai venituri mari si fixe. Si o viata de o moralitate exemplara. Fara insomnii, amoruri explicit de sonore si alte probleme. Altfel nu inchiriaza.

Deci mai ramanem aici, o vreme. Asa am stabilit. Desi traiul fara de bagheta si cafea ole e tare complicat. Om mai vedea.

uitandu-ma in ochii lui

Despre Paris apuc sa zic maine. Azi, despre ochi lui.

Uitandu-ma in ochii lui, ai ibricului meu, m-a cuprins imediat o senzatie de gol interior. Si tu, ibricule? Si tu?

Si nu mereu mi se intampla asta. Aproape toate ocheadele pe care el si cu mine ni le facem dimineata devreme sunt vesele. Eu pun apa rece in ibric, sa il inviorez. Si il asez mintenas deasupra unui foc bine atatat.

El intai se gadila si ma roaga sa-l trag deoparte. Cireaso, mi s-au incalzit piciorusele. Auci! Aa! Ah! Auci! Hihihi! Cu flacarile astea mi-e imposibil sa stau serios. Hai cireaso, lasa-te de goange.

Si cand vede ca n-are cu cine, incepe si sporovaieste cu bulbuci transparenti. Eu atunci ii adaug oleaca di zahar brun. Ce-i mai plac dulciurile ibricului meu. Si cafeluta cat sa prinza un caimac tot brun deasupra. Ce-i mai placere ciresei cafeaua turca.

Mai pun ibricul jucaus deasupra focului inca de doua ori. Sa se umflue toata umplutura cu pricina putintel. Si rezultatul se da la masa ciresei. Negresit in cana cu un cocos desenat cu a lui coada infoiata. Si ziua incepe blagoslovita.

Sunt o cireasa grijulie si organizata. Sunt lucruri fara de care nu ma prinde aproape niciodata o dimineata. In livada unde am poposit peste noapte pentru somn de frumusete trebuie sa am, orice-ar fi, urmatoarele: unt fin, paine buna si cafea de calitate.

Si azi dimineata intai am jucat jocul meu cu ibricul. Exact ca in figura de mai sus. Am facut tot posibilul sa ne zbenguim pe tacute. Ca sa nu trezim banuieli unui ochi neavizat. Cine nu ma cunoaste si m-ar auzi chicotind cu ibricul, ar zice ceva necuviincios.

Apoi am deschis frigiderul, sa apuc untul. Si sa il oblig sa se muleze pe o paine care mi-a placut din prima. Ca un cozonac proaspat, cu o crusta prielnica. Untul, ia-l de unde nu-i. M-am mirat de asa neglijenta. Fac mereu stocuri de unt. Hm.

Apoi vad ca am ramas fara zahar. Nu-i nimic, cireaso. Mataluta n-ai auzit de miere? Si inca una buna, de sorginte bucovineana. Iau doua linguri si le cufund in unda zurbagie a ibricului.

El se linge pe buze de asa incarcatura pretioasa. Si incepe sa sara pe aragaz ca un calut zurgabiu. Ce-i mai plac ibricului dulciurile. Stai mai nebunaticule, stai asa. Daca ne aude si mai ales vede cineva? Ne ducem amandoi pe copca.

Si cand sa incarc lingurita cu un muntisor de cafea, inghet. Vad 3 scame amarate pe fundul borcanului. In loc de cele 8 lingurite cu mot de care aveam nevoie ca sa simtesc placerea de fiecare zi.

Si atunci ma intorc si ma uit cu ochii meu straini si de-acum goi in cei ai ibricului. Care a inlemnit in pozitia nefireasca in care l-a prins vestea. Si nu-si mai gaseste pe-asta lume rostul.

Are si dreptate. Care mai e ratiunea de a exista a unui ibric cu apa fierbinte in el, indulcita cu miere, dar fara cafea? Nu stiu exact a cui a fost drama mai mare. A ibricului meu deprimat ca nu ma poate servi? Sau a ciresei ramasa fara de licoarea trebuincioasa vietii?

N-am avut putere sa-l consolez. Poate ca ar fi trebuit sa ma stapanesc mai bine. Dar in momente de criza e greu sa iei o decizie inteleapta si obiectiva. Vazand privirea mea, ibricul a fugit si s-a ascuns sub pat.

Eu am iesit asa cum eram, in pijama, in plina iarna. Cu ochii impaienjeniti de somn si pe inima goala rupta din pricina lipsei de la apel a painii cu unt. Am plecat cu parul plin de promoroaca si privirea tulbure.

Si mi-am promis solemn sa nu mai las sa se intample niciodata asa context fatidic. Ibricule, hai sa ne-mpacam. Am fost si eu cam egoista. Iti dau inima chezasie.

oh, mon dieu

Cand veti fi citit aceste randuri asternute cu priceperea si rabdarea izvorate din iubire sincera, eu voi fi fiind deja francofona.

Insinuata in cartierul latin, hapaind ceva bunataturi de prin panere. Ca eu asa am inteles. Ca in viata ramai cu ce bagi in gura si ce tragi pe sex. Si atunci am pornit dis de dimineata spre Paris, la brat cu mama de cireasa. O tovarasa de excursii pe cinste, va asigur.

Avem in fata o calatorie complet profana. Vom face orice e opus culturalului. O sa stam departe de muzee. O sa refuzam cu indaratnicie sa ne extaziam in fata monumentelor care ni se itesc in cale. Si sunt sanse sa nici nu urcam in turnul Eiffel.

Ca sa mentinem insa un echilibru sanatos, vom face lucruri laice. Vom scormoni prin toate restaurantele mai cu mot. Unde o sa fie miroase mai ademenitoare, acolo hop si noi. O cireasa mare si una mai mica.

Am in plan sa mananc rata si produse derivate din rata. Apoi sa bem lungite la soare cate cafele pot intra intr-un singur corp de om. O sa facem intrecere s sper sa scot un timp record. Sa fie cu spuma de lapte pufos si cu croissant alaturi, cu unt. Ah!

Ne vom scufunda apoi, scafandri profesionisti obisnuiti cu astfel de adancimi, in magazine. De prea mult timp cireasa a fost ocupata cu acareturi asiatice. Si a suferit bugete de criza, propovaduind abstinenta.

E timpul sa se dezlege putin baierile pungii. Si sa mai serveasca dumneaei si cate un mizilic de prin rafturile nobile. Cunoscute pentru abundenta si acel jenesecua, pe care abia astept sa-l regust.

Cireasa a mai fost pe-aici, dar in alta viata. Pe frig, cu inginerul fara inima, imbracata in gri. Acum mergem la Paris cu rochie cu flori si o voie buna de speriat. Si insotita de una din cele mai placute companii de pamantul asta roditor.

Oh, mon dieu. Ce tarzie e. Maman, e timpul sa mai bem o cafea. Cafea cu rata si produse derivate din rata.

unde esti tu, zeus doamne

*Acest post nu este o antireclama. Imi place BMW-ul teribil. Deci nu ma zburlesc ca o cireasa-vulpe care nu ajunge la strugurii acestei masini. Daca o sa am bani in plus, imi iau si eu tot un BMW. Buna marca! Buna tarzan.

Bun, cu asta am rezolvat-o.

**Acest post nu este nici macar original. S-a zis de atatea ori despre conducatorii bolnavi ai marcii asteia. Ca sunt asa si sunt si pe dincolo. Incat nici macar nu pot sa iau frisca de pe tortul unei revelatii. Aduse numaidecat acum la lumina. De catre mine, pentru umanitate.

Acest post imi iese din gura intredeschisa ca o anatema. Pe care nu ma pot opri sa n-o adresez cerurilor. In speranta ca Zeus, mare amator de fulgere personalizate, va actiona. Si va trimite fiecaruia dintre soferii astia un fulger desfigurator-dureros-mutilant si in final mortal.

Exista, cred, 3 categorii de conducatori de BMW. Unii buni si normali si castigatori. Mari amatori de lucruri de calitate. In cautare de tehnologie cu destula personalitate.

Domnilor, va rog din inima. Si in numele umanitatii asteia la care ne chinuim toti sa va inmultiti. Repede. Altfel suntem mancati. Cred ca stiti si singuri ce vine din spate. Hai sa nu ne sinucidem prin neprocreere asistata.

Exista apoi categoria de tarani cu bani si cu lant gros si cu gagica bambueza. Care are si ea tot BMW, dar un model inferior. Doar e gaina si trebuie sa-si stie pozitia ierarhica. Dar si pozitia lui preferata.

Femeia barbatului cu BMW din categoria doi trebuie sa se supuna. Chiar daca / mai ales cand a avut noroc si i s-a pus o mana in cap. De catre zeul ei potent. O mana care s-o ghidoneze in viata in miscari de du-te vino.

Taranii astia elucubranti au tricouri mulate. Care plesnesc pe suncile de bere si manerele dragostei de sine. Tarani care sunt imbracati ca la circ. Parca angajati de primarie sa ne amuze in serile fara concerte bune.

Si care, cand se dau jos de la volan, tin mainile departate de corp. Ca si cum de atata muschi si bogatie, nici corpul nu ii mai incape. Tarani care se misca, cu masina cu tot, anume ca sa arate ca nu le pasa.

Ei au ajuns in varful lantului trofic, parerea lor. (Dar la profunzimea unui lichen de padure, parerea mea).

Si ultima, dar nu cea de pe urma categorie. Conducatorii de BMW mai neimpanati financiar. Care conduc modele mai vechi, dar tunate si cu geamuri fumurii. Pentru ascunderea identitatii fantomatice. Care au de obicei toba fisurata, pentru efect de scena.

Incrancenati si negri de frustrare in cerul gurii, baietii simpli cu BMW fac viata tuturor tare complicata. Taie fata, se arunca in tine, te strivesc, te inghesuie, te injura, te dispretuiesc. Te si omoara, daca vor.

Am avut inca o data ieri dovada vie ca viata mea si a altora e o gluma a sortii. Atata timp cat exista pe lume astel de rebuturi/scapari sinistre ale sistemului om. Sistem care de altfel imi place tare.

Soferii astia parca au baut cucuta. Sunt un fel de cavaleri ai intunericului, dar fara o misiune anume. Ei doar insista sa improaste cu dispret si ura pe tot ce misca. Sa arate ca sunt mai tari. Sunt tari ca un smoc de vata hidrofila soferii astia.

O astfel de masina, din categoria 3, cu un sofer sinistru la volan. N-a dat prioritate unui bulevard intre. Un bulevard mare de tot. Si pentru ca niste polo-uri si niste dacii si niste matizuri si niste alte masini normale au vociferat, s-a oprit asa.

A blocat tot o vreme, cat a avut nevoie ca sa-si panseze orgoliul ranit. Si a ranjit catre noi toti, batand cu sceptrul furiei lui in caldaram. Rege al dezordinii pe tronul lui facut din ura de clasa.

Atat.

Sa-i dam bmw-ului ce-i al bmw-ului. Mult respect pentru asa o masina buna si frumoasa si desteapta. Dar sa-i dam conducatorului de bmw ce-i al conducatorului de bmw. Multa m adica.

cioburi din oglinda kuala lumpur

Kuala Lumpur m-a uimit teribil de tare. Asa de tare incat au vrut localnicii sa sune la salvare.

Eu credeam ca urmeaza sa dau peste un oras asiatic modern. Ceva cool. Trendy. Smecher. Cosmopolit. Aurit. Poleit. Stralucit. Nemaiauzit. Blagoslovit. Totul mi s-a tras probabil de la turnurile alea doua. Ele sunt frumoase, nu ma impotrivesc magiei.

Dar in rest, praful de pe toba. Frunze de taiat la caini. Moschei ctitorite de arhitecti musulmani futuristi. Clima care te imbie sa te asezi pe jos in postura de pasarilatilungila. Si sa astepti sa-ti dai neobstescul sfarsit.

Deci am dat peste aerogara asta un pic cosmetizata. In Kuala Lumpur poti sa vizitezi chiar mai putine obiective decat in Bucuresti, Romania. Tare, nu? Dar pentru ca sunt insa o optimista, am zgarmanat peste tot si am gasit cate ceva de intreprins. Iata.

Mancarea malaeza m-a tulburat intr-un mod particular. M-a dus in cotloane nestiute ale placerii culinare. Probabil ca 82% oamenii pe care ii cunosc n-ar fi putut pune gura pe nimic in locurile unde m-am indestulat eu, multumindu-mi trupul.

Am facut abstractie de mizerie. Si am avut experiente demne de guri imparatesti. Mixul de culturi malai, chineza si hindu a scos la lumina o bucatarie dumnezeiasca. Ajung sa iau si 5 mese pe zi de atata pasiune.

In tara asta pestele se ia de mana cu ceapa prajita. Cheama si niste ciocanele de pui, apoi striga niste alune. Si se perpelesc toti cu placere, fara pic de frontiere.

Kuala Lumpur se ajuta si de un pic de padure tropicala, in buricul urbei. Aici troneaza nestingherit cel mai mare parc de pasari din lume, unde pasarile pot zbura pe unde vor ele.

Este aici pasaret cu nemiluita. Sunt zeci de pasari simpatice. E si un papagal vorbitor si alb, Coco. Care mie n-a avut nimic sa-mi spuna. Dar s-a lasat cu placere scarmanat pe penele fine de pe cap. Oare papagalii au pe cap par sau tot pene?

Cred ca dupa ce au cumparat tot ce aveau nevoie, administratorii de asezamant pasaresc au mai ramas cu ceva maruntis prin buzunare. Si unul dintre ei avea o clar o pasiune pentru batlani.

Pentru ca au completat formatia cu un numar impresionant din aceasta pasare de culoare bej. Care iti sare ca un ied dinainte pe poteca. Si la rastimpuri batlanul se uita la cireasa ca gaina la margica.

Intr-una din laturile parcului locuieste o colonie de maimute pricajite dar cutezatoare. Ele dau buzna afara din parc avand pe post de rucsac si lipiti pe la subsiori niste pui din filmele SF ale anilor 70.

Maimutele astea sunt ca niste cotofene. Una batrana si artagoasa m-a atacat. Cu rusine obrazului recunosc ca, desi are dimensiunea lui barbacot, m-a inspaimantat rau. Si a reusit sa ma goneasca de la locul de privit maimute.

Banda de maimute chitaie necontenit. Si fura din mancarea pasaretului si a turistilor precum este cireasa romaneasca. Langa ele era si un pavilion de fluturi si inca unul de orhidee. Dar maimuta isterica m-a banat. Si mi-a fost frica sa ma reintorc.

Exista si Pazar Seni, bazarul malaez cu foarte multe valuri de pus pe cap. Capul altora, nu al meu. Langa el este China Town, un musuroi de furnici chineze. Care robotesc fara preget si in legitimitate. Alcatuind oricum 20% din populatia tarii asteia.

Peste tot sfaraie tigai si se flambeaza pui dulci-acrisori. Gura oamenilor si gura mea deopotriva lasa multa apa la vaderea acestor treburi. Totul iti vorbeste si te cheama si iti canta in chinezeste.

Si gata. O zi in Kuala Lumpur ai cu ce sa ti-o amagesti. Daca insa, din cine stie ce motive bizare, ai de stat 3, ca mine, mai bine te reorganizezi. Si fugi undeva in alte parti de tara. Unde poate ca Malaesia is pe bune truly Asia.

orlando s-a prins ca m-am ingrasat

Altfel nu-mi inchipui de ce ar fi relansat tocmai acum un site ca asta. Acum, cand eu am luat doua-trei kile. Dupa o vacanta de vara in care nu i-am refuzat prea multe guritei mele pofticioase.

Oare v-am zis ca eu lucrez cu spor in uzina de cuvinte si emotii si imagini a orasului fierbinte hotcity.ro? Nu cred ca v-am zis de mai mult de 18 ori intr-un an si ceva. Poate nici atat. Mai este loc. Simt eu.

Si poate va amintiti si ca v-am spus odata ca orlando a iesit intr-o zi la cumparaturi virtuale. Si a bagat in cosul lui zilnic taman locul meu de munca. Mi s-a parut tare. Inca mi se mai pare.

E, si sa vedeti acum. Vin eu ieri la biroul pe care imi pun zilnic picioarele cu unghii pictate in rosu. Si intai nu inteleg. Suntem mai multi. Este toata echipa mea de animalute urbane. Dar sunt si niste doamne noi.

Doua dintre ele au halat alb imaculat. Au in mana niste caiete cu scris mult si marunt. Nu bat pana acolo. Pe dupa gat le atarna un metru de croitorie. Altele sunt imbracate in pantaloni scurti si au manusi rosii de box si adidasi in picioare.

Intr-un colt troneaza acum un mare cantar. In mijlocul camerei un aparat de alergat. Si in celalalt colt este o canapea de piele crem. Seamana izbitor cu cele pe care se intinde la psiholog prin filme, lungita pe spate, femeia nefericita in casnicie.

Timida cum ma stiti, eu ridic din sprancene catre lamaie. Si ea imi zice pe sestache. Sssst. Sunt de la dietetik. Stii, cu diete, nutritie, viata sanatoasa, psihologi, slabit etc. Intai incep sa ma bucur ca o cireasa inocenta. Ia uite, cu atat mai multi, cu atat mai bine.

Cand insa scot o Eugenia din geanta pe la 11, vad ca noile colege se uita la mine zambind dar insistent. Nu inteleg exact dar de rusine bag biscuitele la loc. La pranz dau sa pornesc vijelios catre o saorma La Matache.

Anunt asta cu voce tare in orasul fierbinte. Se ridica imediat in birou rumoare. Halatele ma iau prietenos pe dupa umar. Si ma intreaba daca o salata cu rucola, parmezan si rosii cherry imi cauzeaza. Si daca nu, ele ar fi incantate sa o manance cu mine dimpreuna. Las saorma, ma dau lor.

Seara, tot asa. Mi-e pofta de lasagne si discut languros despre asta. Vad halatele robotesc pe tacute. Si imi pun dinainte un buchet de minunatii. Dar totusi nici urma de lasagna.

Ma intreaba chicotind daca imi place pepenele. Eu, cireasa cinstita, spun dintr-o suflare: il ador. Ele zic stii, cireaso, ne bucuram. Pentru ca exista o dieta cu pepene. Hai sa ti-o spunem. Rrrr.

Abia azi mi-am dat seama. Orlando sigur s-a prins ca m-am ingrasat. Si pentru ca el e mereu foarte subtil. Nu mi-ar zice niciodata cireaso, ce-i cu colacelul ala de la brau? E trendy anul asta?. Nu. Nu mi-ar zice asta. A lansat siteul asta doar ca sa ma faca sa inteleg.

Acum mi-e clar.Imi sugereaza ca e cazul sa invat si eu cum sa mananc. Si sa mai merg naibilor pe la sala. Si toate astea sa le fac intr-un mod in care sa nu ma traumatizez cumva. Orlando stie ca trebuie sa fiu cu mintile la mine si fericita ca sa scriu bine.

Ma intreb daca urmeaza un site de turism. Pentru ca eu chiar vreau sa vizitez din ce in ce mai multe. Si el nu mi-ar zice niciodata rosu in fata. Vezi ca nu are rost sa mergi in cutare loc. Nu. Ar face un site cu recomandari de vacante pentru a imbunatati comunicarea noastra.

Si apoi, probabil ca, daca observa ca relatiile nu-mi merg bine. O sa dea drumul repede la un site de cultura urbana pentru barbati. Unde sa pot intalni lume noua. Si, daca o sa simt ca imi bate ceasul biologic, o sa scoata si un site de mame si copii.

Dar pentru moment, Orlando s-a prins ca m-am ingrasat. Si pentru ca vrea sa ma ajute. A adus o echipa intreaga de specialisti. Care sa ma ajute sa trec prin aceste momente grele. Sa dau adica 2 kilograme jos. Multumesc frumos, domnule patron.

despre picioarele lui

Putine picioare de pe lumea asta imi plac. Va spun sincer, cel mai mult imi plac ale mele.

Ma refer la partea de jos a piciorului, numita popular si laba. Cea care e mai mereu infasata intai in ceva. Si stransa apoi in pantofi mai atractivi sau mai nefericiti. Cea care asigura locomotia armonioasa a fiintei in general si a ciresei in special.

Suna trufas, dar asta e. Cred ca discovery channel o sa lase mandria deoparte. Si o vina pana la urma sa faca un reportaj despre picioarele mele. Iar titlul, programat in primetime, o sa se intituleze doamnelor si domnilor, asa da.

Simt fata de picioarele mele ce o simti jLo fata de fundul sau asigurat pe milioane de bani. Picioarele altor oameni insa, sa nu nu le vad in ochi. Incerc sa stau cat mai departe de ele. Ca sa reusesc asta, de multe ori mint sau dezertez.

Iar daca mi se intampla totusi sa fiu obligata sa ma asociez cu vreunele indeaproape, la final percep o taxa. Care sa ma mai elibereze de trauma suferita. Si sa ma ajute sa acopar orele de recuperare la psiholog.

De fapt, asa ma si prind cand imi place pe bune un barbat. Cand ii accept picioarele fara teama in preajma mea. Si cand ideea de a ma lipi de ele in diverse situatii nu imi face niciun pic de rau.

Si acum marturisirea. Cred ca il plac pe prietenul meu imaginar, I. Pentru ca ma gandesc cu destul drag la picioarele lui. Incat sa ma prind ca mi-a cazut cu tronc. Inima ma mai poate insela. Si o mai si face, uneori. Dar parerea despre picioare, ba.

Si cum sa nu-mi fie dragi picioarele lui cand sunt implicate in atatea si atatea treburi. Picioarele lui sunt deschise sa vada lumea in slapi si sandale. Ceva care mie imi place la barbati si baieti.

Ele se intind cu placere pe plaja la soare. Si sunt genul care pedaleaza cu pofta. Sunt mereu curioase sa mearga in locuri noi. Ia sa vedem noi ce este si acolo, spun picioare lui.

I. se foloseste de ele ca sa faca masina sa mearga prin locuri. Si, numai el stie cum, le instruieste sa ia calea cea dreapta. Cu picioarele astea doua adica, vine I. sa ne intalnim. Ele il sustin in acest pelegrinaj sentimental.

Picioarele lui sunt back-up pentru picioarele mele. Cand eu nu mai am chef sa ma transport dintr-o camera in alta. Se infig tare in pamant cand stapanul lor ma ia in brate. Si face cu mine asa prin lume niste pasi.

Picioarele astea fac matele incurcate cu picioarele mele in timp ce dormim zzz zzz. Si tot ele incearca din rasputeri sa se grabeasca in diverse situatii. Desi stapanul lor nu pare niciodata dispus sa se zoreasca.

Picioarele lui sunt mai dragute ca alte picioare. Asta e clar. Si picioarele mele sunt incantate sa aiba asa tovarasi de joaca. Picioarele lui sunt picioarele lui. Si sunt mai reusite decat restul picioarelor de pe glob.

topul fricilor unei cirese

In livada mea e mai mereu soare de primavara care mangaie muguri care stau sa plesneasca sub ochii atenti ai unor fluturi care misca mladios din antenele lor de fluturi.

Asa e la mine in livada. Daca ma uit dintr-un unghi piezis, vad in lumina mici vietati care zboara grabite. Cu treburi mii, ca doar au o singura zi la dispozitie. Doar o zi in care sa rezolve tot ce au in job description. Ce greu e sa fii gaza.

Si totusi exista niste lucruri de care mi-e frica. Chestii care otravesc livada si gonesc fluturii. Si pe care le insir-te margarite mai jos, intr-o ordine aleatorie. Cum imi vine la gura plus mana.

1. Credite

De-aia nu voi face prea curand pensiunea mica de tot pe care mi-o doresc cu ardoare. Credit egal un lat in care imi var gatul. In viitor o sa aflu daca latul se va strange sau nu. Sufocandu-ma sau nu. Dar numai ca ideea ca il port oricum, imi taie pofta.

2. Penibil

Cred ca e cea mai mare frica. Sunt atat de ingrozita incat imi banez singura o tona de actiuni. Care poate mi-ar iesi teribil de bine. Daca as avea doar putin mai multa inima sa ma fac eventual de ras. Macar din cand in cand.

3. Gandaci

Mai ales de cei care sunt mari si negri si se comporta ca niste mamifere, mi-e frica. Ei au corpul impartit in torace si abdomen. Si au si cap, in care pare uneori ca exista si o maxima sclipire.

Altfel cum sa imi explic faptul ca atunci cand ii urmaresc cu un papuc. Ei se opresc pe labele din spate. Si isi ridica toracele si capul si se uita la mine dojenitori? Eu atunci las papucul si fug in lume urland.

4. Razboi

Tara mea a incetat de multa vreme sa se mai lupte pentru ceva. Si asta e tare rau. Dar pe de-o parte uite ca e bine. Nu avem conflicte internationale. Totusi nu pot sa nu ma gandesc cu groaza la razboi. Stiu ca, in cazul in care el ar izbucni, ar fi multe orori. In plus, nu s-ar mai gasi unt.

5. Sexuri flasce

Sigur, nu vorbesc de sexurile relaxate ale tuturor oamenilor. Cand trec asa pe langa pantaloni pe strada. Dar cand sexurile ar trebui sa fie erecte si nu sunt, procedez ca in cazul gandacilor. Las papucul, si fug urland in lume.

6. Insomnii

Pentru ca la orele mici din noapte imi vin cele mai urate idei. La ora 4 cu nesomn, totul mi se pare lipsit de speranta. Probleme mici ca niste scame devin bulgari de zapada care se rastogolesc si ma strivesc.

7. Batranete

Vreau sa cred ca eu o sa fiu o baba funky. Am si niste planuri in directia asta. Niste actiuni pe care sa le intreprind ca sa nu sfarsesc mancata de pisici intr-un apartament de bloc. Dar gandul ca as putea esua ma pune cu botul pe labute.

8. Dentist

Cand il vad pe Mircea, incep sa salivez si sa transpir instant. Dar nu pentru ca e dragut. Si nu pentru ca stiu ca o sa mangaie delicat pe par. Ci pentru ca sunt ingrozita de natura muncii lui calificate. Mircea, cum ai putut sa te faci dentist?

9. Grasime

Mi-e frica de grasimea mea personala. Cand o vad, fac ochii mari. O intreb cu repros cum de-am ajuns aici. Si procedez ca la punctele 3 & 5 (gandaci & sexuri flasce). Las jos papucul si fug urland spre zari de soare pline. Chit ca de obicei grasimea vine cu mine.

10. Cancer

No comment. Ca sa invingi, trebuie sa ai toate armele la tine. Si tot poti sa pierzi neloial.

11. Cainii vagabonzi

Cand ii vad inghet. Iar ei din contra: se dezgheata, lasa tot ce faceau si maraie si latra si se asmut catre mine, o cireasa. Cred ca de-asta vreau uneori sa traiesc o viata dogless la Londra, Viena sau Liguria.

Astea-s situatiile ce ma sperie. Si nu le-am bagat in cerneala aici doar din dorinta de exhibitionism. Si de asta putin. Dar mai ales pentru ca ard in flacari sa stiu ce va inspaimanta pe voi. Sunt sigura ca e diferit de ce am scris eu. Hai.

nu-mi plac despartirile

Nu-mi plac deloc departirile. Dar deloc, ce sa mai. Si probabil ca de-asta nici nu le recunosc de obicei.

Nu le inteleg nici chiar cand imi explodeaza in fata, urland. "Uita-te la mine cand vorbesc cu tine. Sunt eu, departirea. A venit si vremea mea, cireaso". Am mai scris despre asta.

Si tocmai ce mi s-a intamplat aievea. Oops, I did it again. Suntem saptamana trecuta. Sa tot fie duminica, pe la 7 seara. Se pune de asfintit. Gazele zburatacesc somnoroase prin aerul roz. E caldut si e bine.

Fetita se uita la mine cu ochi impaienjeniti de lene. Misu sare ca un ied, nu ca o pisica ce este. Toate la locul lor as zice. De-aia nici nu ma prind. Ies din curte nepasatoare, fluturand din plete, din maini, din gene si din fusta.

Ies fara sa-mi iau ramas bun de la dna Stefan. Si fara sa-i fac semnul ala discret din ochi care inseamna ne vedem pe 1 mai 2010. Vedeti sa nu schimbati nimic in turnul meu de observatie. Va rog sa gasesc totul aidoma. Vedeti sa aveti grija de gradina. Va rog sa fiti cuminte. Va rog.

Marea spala indiferenta si cu spume marginea de nisip crem. Care acum prinde nuante de mov. Shaorma sfaraie la locul stiut. Nici ea nu stie. Hamsiile cu mujdei danseaza in burtica de cireasa. La Ovidiu e muzica buna, cum pune Ovidiu duminicile.

E doar inca o seara ca atatea seri in care ma dezlipesc de mal cu greu. Dar urmeaza, zic eu, sa ma intorc cat ai clipi din degete. Sau cat ai pocni din peste. Sau cat ai zice din ochi.

Ma sui in masina si admir campurile care trec in goana peste mine. Mirosind a frunze tocate cu topping de inserare de vara. Privesc toate astea cu ochi calm. Si cu narile superficial dilatate. Ca si cum totul e ok. Ne simtem bine. Nicio panica. Mai urmeaza.

De unde era sa stiu? De unde sa stiu ca shuberekul cu iaurt, cel hapait dimineata. E ultimul shuberek de anul asta. De unde sa-mi imaginez ca ar fi trebuit sa o mangai pe Fetita intre urechi. Si nu doar sa ii dau de inteles ca ma inturnez imediat.

De unde sa stiu sa sorb mai cu emotie din ultimul campari orange al verii? Si cum sa-mi fi putut trece prin cap asa idee creata. Ca n-o sa mai simt sarea pe piele atata amar de vreme. Of. M-am despartit duminica trecuta de marea cea mare.

Eram precisa ca astazi o sa fiu inapoi, negresit. Mirosind gradina si tanjind dupa saramura de chefal. Tragand de prietenul meu imaginar I., sa-l scot repede din casa, cu orice mijloace. Ca sa ne uitam impreuna la nisip si la apa si sa vorbim serios despre ele.

In masina mea sageata albastra mai sunt inca 4 palarii de soare. Cele ale clientilor obisnuiti. Tot acolo sunt si 3 umbrele de plaja cu mult albastru. Una e cu pestisori. Si un prosop de plaja mototolit, cu pasari flamingo.

Eu inca n-am inima sa le iau de acolo. Asa cum parca nu-ti vine chiar din prima sa eradichezi din casa periuta stii tu cui. Cui nu mai locuieste acolo. Deci masina o sa ramana asa. Chiar pe grindina, si apoi pe ninsoare. Si in timp ce rasar ghiocei.

Masina albastra o sa mai poarte in continuare delicii de vara. Pentru ca eu, eu nu suport despartirile.

nu mai vreau sa ma fac postarita

Cand eram mica voiam sa ma fac postarita, chelnerita sau ingrijitoare de parcuri. Recunosc ca nici iesita din pubertate nu mi-a trecut complet fantezia asta. Cea cu postarita.

Mi s-a tras de la filmele western. In care cowboy feroce cu ciocate omorau tot. Si reuseau sa mai arate si bine dupa asta. Apoi rapeau postarite de potalion. Si si le faceau neveste pe care le iubeau de dracii le luau.

Si mie mi se parea best case scenario treaba aia. In plus, vedeam eu ca potaritele sunt niste femei care vin regulat in vizita la bunica mea. Si beau cafea cu ea si stau la taclale. Si scot dintr-o geanta mare plicuri magice cu bani gramada. Egal bunica fericita.

Tot ele aduceau vesti bune de departe. Tineau legatura intre amantii separati geografic de cruda soarta. Inmanau rudelor ramase acasa vederi mototolite sosite direct de pe litoral. Si faceau pe facebook-ul, unind prietenii ramasi departe.

Toata viata m-am ferit de munca grea. Deci sigur ca job description-ul asta de postarita mi s-a parut mereu tulburator. Pana acum scurt timp, cand mi-am dat seama. N-as mai putea sa fiu postarita. Gata. S-a dus.

Si nu, nu pentru ca intr-un centru postal de pe Stefan cel Mare nu vin niciodata cowboy sa omoare oameni. Si apoi sa ma ia pe mine de nevasta, in acordurile I Shot The Sheriff. Ci pentru ca azi posta aduce toate porcariile din lume, mai putin ce trebuie.

Casuta mea postala plezneste de grasa ce este. In ea sunt indesate ca sardelele albaneze numai vesti proaste sau instiintari tip spam. Urgentele altora dar nu si ale mele. Victorii inutile, amenintari si gunoi. Copaci intregi feliati frumos la imprimante.

Postarita fiind, mi-as da rapid demisia. Cand cotrobaind prin corespondenta as realiza ca duc oamenilor realizarile stupefiante ale unui producator de termopan. Sau dorinta nestinsa a unui livrator de pizza de a indopa locuitorii sectorului 2 cu pizza lui de criza.

M-as simti prost daca ar trebui sa-i aduc unei cirese, sa zicem, o citatie. Si cum o citatie nu vine niciodata singura, as sti ca i-as mai aduce in scurt timp inca o citatie. Citatiile le vezi din prima, au un format aparte. Bleah.

M-ar lovi in mandria mea de postarita urmatoarea situatie. In loc sa-i aduc ciresei, sa zicem, o vedere de la verisoara de la tara, adica mutata in Canada, sa-i dau catalogul cu pulpe de pui, galeata de plastic rosie si insecticid. Ofertele saptamanii asteia.

M-ar intrista bunaoara sa ii aduc ciresei numai facturi, un snop de facturi. Pigmentat cu cate o amenda de circulatie. Ce-ti mai place viteza, cireaso. Care sa o loveasca in ceafa si sa o puna la podea. De sa trebuiasca stropeala cu apa vie ca sa-si vina in simtiri si sa le poata plati. Nu mi-ar pica bine.

As avea si eu mandria mea de postarita. Si din cauza balastului informational pe care cu grija il distribui ca un harciog harnic, n-as mai putea. N-as mai putea sa dorm noaptea si sa cant cantece de leagan copiilor mei facuti cu un non-cowboy.

Deci s-a zis si cu oportunitatea asta de afaceri. De azi inainte trebuie sa ma gandesc la altceva. Inca mai cred ca pot fi, la o rigoare, o chelnerita de execptie. Si o mare iubitoare de plante, fie ele chiar si publice.

Nu, sigur nu o sa ma mai fac postarita.

sfarcurile nu stiu ce-i supararea

Ce ma fac eu. Am aflat de la scoala ca sexul barbatesc nu stie carte. Si m-am mirat atunci de asa atitudine. Hai, domnule, chiar asa? Ce, suntem barbari? Am batut sexului obrazul. Sa-ti fie rusine, nemernicule. Voi, toate sexurile, sunteti la fel.

Dar acum am eu o situatie. Si am inceput brusc sa am intelegere pentru sexul unora si altora, cand el se dovedeste a fi analfabet. Uite cum sta treaba. Am investit in sfarcurile mele educatie. Si totusi ele nu stiu sa fie solidare cu mine, in rarele situatii cand le-o cer.

Intr-o zi a inceput sa ploua mocaneste in viata mea particulara. M-am bosumflat si colturile gurii mi s-au lasat in jos. Le-am tarait eu pe colturile gurii astea pe unde am mers. Prin masina, pe nisip, pe caldaram. Si pe afisajul din ochi am postat anuntul "suparata nevoie mare".

Am inceput sa oftez des si neconsolata in batista. Vrand, vezi Doamne, sa inteleaga persoana care a adus ploaia ca e chiar groasa. Ca sunt suparata pana la loc comanda. Si ca nici nu stiu ce ar trebui sa faca ca sa mai pot zambi din nou. Atata de mare e drama.

Asteptam acum din partea andrisantului penitenta maxima. Ma uitam folosindu-ma de coada ochiului stang. Si-i urmaream ca un animalut fiecare miscare. Ia sa vedem, da semne cum ca ar vrea sa-mi dea luna de pe cer, doar sa zambesc instant?

Cat despre penitenta, daca nu ma asteptam chiar la nuiele care sa-i lase vergi pe spatele cel drag, in timp ce eu ma uit incruntata. Macar un noian de cuvinte potrivite. Care sa ma convinga cumva ca a inteles si ca in vecii vecilor nu va mai apuca asa poteca de rau augur.

Numai ca am ignorat o treaba. Sexul nu o sti el carte. Dar in mod sigur sufera de intuitie feminina sau o optiune similara, de tip masculin. Asa ca purtatorul lui s-a gandit ce s-a gandit. Si apoi a apasat 2 butoane, acolo, cica la intamplare.

Eu am ramas incruntata si suspinand neconsolata in batista-mi iluzorie. Dar sfarcurile, sfarcurile, of. In loc sa-mi tina isonul si sa stea nepasatoare la orice, s-au inveselit de asa intruziune.

Si au inceput practic sa stea de vorba cu insusi aducatorul ploii pe pamant. Ca ce mai faci. Ca uite, noi suntem sfarcurile. Poate nu ne-ai observat pana acum. Dar hai sa ne dam in vileag. Ne-am saturat sa stam in umbra. Ce ne bucuram sa te vedem, bine ai venit.

Eu m-am rastit pe furis la ele. Tradatoarelor, relaxati-va acum. Daca voi va comportati asa de usuratic, nu ajungem nicaieri. Trebuie sa lucrati cu mine, nu impotriva mea. Culcat!

Ele nu si nu, tot chicoteau. Ca uite ce bine ne intelegem cu domnul asta. Tu esti nebuna cireaso si noi trebuie sa te aducem pe calea cea buna. De ce vrei tu sa ne strici ziua. Nu ajunge cata rautate e pe pamant? Chiar si tu cireaso ne pui bete-n roate?

M-am concentrat cat am putut. M-am gandit la africanii fara acces la apa potabila. Sfarcurile nimic. La planeta care acum, cand vorbim, sufera stricaciuni ireparabile. Sfarcurile tot tantose, cu tupeu.

Mi-am adus aminte ca e criza. Si ca s-ar putea sa nu am bani sa merg degraba in Australia. Unde am treaba sa vad niste prieteni si niste canguri. Sfarcurile parca mai ghiduse ca niciodata.

Si mi-am dat seama ca pur si simplu nu am cu cine lucra. Ca degeaba ma cred stapana pe corpul meu de cireasa cu pielita subtire. Luat ca un tot sau pe bucati independente. Sfarcurile mele au viata proprie si sunt vesele din fire. Ele nu stiu ce-i supararea.