luni, 30 noiembrie 2009

sarbatoarea nationala a barbatilor frumosi

avioane

Inteleg ca astazi e Ziua Nationala a Romaniei. Misto. Dar pentru mine e clar, mai degraba, Sarbatoarea Nationala a Barbatilor Frumosi.

E singura zi din an cand cei mai spatosi, supli, musculosi, lati in umeri barbati din Romania se strang laolalta si ies incolonati. Si pasesc in trap de cadenta, sa-i vada cireasa cu ochii scalambi de duiosie senzuala. Barbati cu mana ca lopata. Oh.

Frigul diminetii de decembrie o sa prinda cireasa, ca de obicei, la parada. Respirand repede de emotia revederii cu puscasii marini, parasutistii si vanatorii de munte. Auziti, voi chiar vanati doar la munte sau sunteti gata de a urmari prada si aici, la campie? Intrebam si eu, asa.

Nu stiu exact pentru cine se organizeaza parada asta. In aroganta-mi caracteristica, tind sa cred ca este organizata de catre statul roman fix pentru mine. Ar fi chiar asa de neverosimil?

Meseria asta de cireasa entuziasmata de armata romana nu e chiar usoara. Trebuie sa se scoale dumneaei mai devremior decat ar vrea. Sa se aranjeze cu grija. Sa puna sosete curate. In caz ca lesina de pofta si este transportata la spital, sa nu se faca de ras.

Trebuie sa se lupte pentru un loc decent cu o gramada de pensionari care au vazut destule parade. Deci ce mai se bulucesc asa, ca in prima zi. Si cu parinti plus copii, care mai au in fata atatea parade de vazut. Deci de ce se inghesuie si ei in maniera asta.

Oricum, pensionarii sunt mai plapanzi, deci mai usor de impins decat copii. Care sunt cruzi si in forma maxima. Si tocmai au plecat din fata claculatorului, unde s-au antrenat la niste jocuri pline de violenta.

Asa ca cireasa care brusc isi uita manierele si principiile, langa pensioari se aciueaza. Pe ei ii impinge si lor le trage la coaste. Pentru a putea participa la festinul de carne tare si umeri largi.

Uite trupele speciale, ce bine le sade asa deghizati. Dar pilotii, unde sunt pilotii? Ah da, uite-i stransi unii in altii, ca o turma de animale pretioase. Rrrrrr. Si marinerii, ce bine le sade bereta aia.

Ci aici cireasa facut o broboana de sudoare pe fruntea-i fierbinte de la atatea exponate tentante. Si o alta broboana de saliva involuntara. Aparuta din cauza ideei ca totusi traim intr-o lume de sanse egale. In care totul e posibil, daca chiar vrei.

...

Hai, ca mi-am revenit. Uite, imi netezesc hainele pungite. Azi merg la parada sa vad cat este de antrenata si gata de lupta armata romana. Pentru ca imi pasa de tara asta. Si vreau sa ma simt in siguranta.

Zelul meu n-are nicio legatura cu speculatiile unora si altora. Care vorbesc pe la spatele ciresei cum ca dumneaei ar merge sa traga cu ochiul la cine stie ce alti cai verzi pe pereti. Adica multi barbati chipesi in uniforma.

Daca veniti si voi, nu pregetati sa ma cautati prin multime. Ca sa sarbatorim impreuna ziua nationala a barbatilor frumosi. Pardon, ziua tarii noastre. Rrrrr.

duminică, 29 noiembrie 2009

draga mos niculae

cizmulite

Sa nici nu-ti treaca prin cap sa-mi aduci un bat.

Am fost megacuminte anul asta. Am facut tot ce trebuie. Pe alocuri am facut chiar mai mult. Dar daca esti matale deschis la minte, atunci nu o sa ma pedepsesti pentru asta.

Sigur, nu fac nimic doar de dragul de a fi o buna cireasa. A venit ziua sa ma rasplatesti pentru cum m-am purtat pana acum. Si uite cum facem.

Chestiile majore o sa i le cer lui Mos Craciun. Am eu intelegerea mea cu el. Dar pentru nimicuri de-astea de care am pofta si nu par sa fie prea impovaratoare pentru un mos binecrescut, o sa ma adresez matale.

Mos Niculae, eu vreau asa.

1. Cand ma trezesc duminica dimineata, insist sa am patul plin de perne. Vreau sa bat din palme si tadaa. Sa stau pe ele ca o regina. Am dormit la Praga intr-un pat imaculat si plin ochi cu perne de toate dimensiunile, stranse in asternuturi fine.

Si vreau si eu, ca mult mi-a mai placut. Ca sa nu crezi ca e cine stie ce, sa-ti trasez sarcina exact. Daca imi aduci 2 perne mici dar umflate si 2 perne mari si pufoase, suntem ok.

2. Sa faci ca dulapul din bucatarie, ala unde tin painea, sa fabrice in timpul noptii turta dulce. Ca sa am diminetile mereu cateva bucati proaspete, sa le pot muia in ceasca de ceai.

Imi place teribil turta dulce. Nu trebuie sa fie cu ciocolata sau cine mai stie ce bazdaci. E ok si simpla, cu putina glazura de zahar.

3. Vreau niste CD-uri cu muzica buna pentru masina. E drept ca prietenul meu bun care asculta cea mai tare muzica mi-a facut cateva cd-uri. Dar le-am ascultat prea mult. Unu la mana ca m-am plictisit. Doi la mana ca au inceput sa scartaie, nemetaforic vorbind.

Vreau sa am cel putin 20 de cd-uri noi. Unele care sa ma faca sa incep voioasa inca o zi de munca. Altele care sa ma calmeze si sa ma bage in timpul liber mode dupa ce tocmai am terminat una. Ne-am inteles, da? Hai ca asta e chiar mai simpla ca aia cu pernele.

4. As dori cateva perechi de chiloti noi, cati te lasa pe mata inima. Am nevoie sa-mi refac stocul. Dar vezi mata, nu am chef deloc sa calc pe la mall si sa petrec ore in sir gasind numai tampenii.

Vezi si mata. Ii vreau de diferite culori, miniaturali. Si sa fie sexy. Stiu ca matale nu esti cu dinastea dar daca vrei, poti. Port 38, marimea de la H&M. M-as bucura sa-mi iei de acolo.

5. Am nevoie de niste bilete la Bruxelles. Nu, nu vreau sa mi le platesti mata. Ci doar sa stai pe net si sa gasesti niste date si un cost convenabil. Detest sa fac asta, ma apuca pandaliile.

Si in plus nici nu am card din cel cu emboss. Cu care se fac plati online. Vezi sa fie in martie si vezi sa fie si frumos afara. Ah, da, scuza-ma. Asta nu cred ca e de competenta matale, o sa vorbesc eu cu Mos Craciun.

Cam asta ar fi, la o prima ocheada. Sigur, poti sa imi pui in ghetute si fructe si ciocolata si martipan si somon afumat si un borcanel burduhanos cu icre de manciuria. Ca e dezlegare la peste weekendul ala. Si covrigi, dar sa fie aia din Amzei.

Iti dau o saptamana sa rezolvi treburile astea. Si ne auzim pe 6, dimineata. Sa pui fular, sa-ti iei medicamentele si sa dormi cat trebuie noaptea.

Te pup si ai grija de mata.

Cireasa pofticioasa dar decenta.

vineri, 27 noiembrie 2009

firul de par din poveste

tinta

Sau asta se poate chema, foarte bine, si povestea firului de par. Am preferat sa-i zic din poveste pentru ca acolo intri pe un taram magic, unde totul e posibil.

Asa si firul de par de care ma poticnesc in zicerea mea de azi. Absolut exceptional, precum coborat din basmele cu feti frumosi care cresc intr-o zi cat altii intr-un an. Un fir de par cu proprietatile ridichei uriase. De care, stiti din poveste, trage mosul, trage baba, si nu se intampla mare lucru.

Daca e ceva pentru care cireasa e laudata in mod constant, e pielita subtire. Ce piele fina ai, imi spun dimineata abia treziti din somn oamenii pe langa care trec in goana pe trotuar. Bosumflati de caldura patului care tocmai le-a fost luat de sub fund.

Auzi, tu faci baie in lapte de bivolita? M-a intrebat un coleg de la vanzari, in timp ce incercam sa stabilim strategia de marketing pe anul viitor. Si si-a trecut incet dosul mainii pe bratul de cireasa. De unde incepe el si pana unde se termina.

E drept ca ma epliez si eu ca orice femeie prin locuri esentiale. Dar e clar ca pielea mea e mai neteda si mai lipsita de pori si peri si alte impuritati decat normal.

Prin urmare m-am culcat pe o ureche. Am inteles ca e de bine si am stabilit ca ma voi uita mai fugar in oglinda. Ce nevoie sa mai am? Dar aroganta astfel manifestata cu pret mare va fi platita.

Exista un fir de par in corpul meu care este gigantic si apare in locuri neasteptate. Cu predilectie apare intr-o dimineata pe gat. Il observ cand e foarte soare afara. Cum poate el sa mijeasca si sa devina asa de robust peste noapte, este pentru mine un mister.

Cert e ca ma trezesc de obicei cu el in masina, in timp ce conduc. Instalat pe gat ca o rusine. E lung, e negru, e vanjos. E si imposibil de scos in timp ce faci slalom in trafic.

Imi trec prin minte rapid momentele din ultima vreme in care am stat la lumina puternica, cu gatul la vedere, alaturi de oameni. Care s-au uitat, sunt sigura, direct in parul meu din gat.

Imi vine sa urlu de frustrare. De ce-mi faci asta, nemernicule? Animalule, de ce ma defaimezi? Si trag de el cu o mana si de volan cu cealalta. In timpul asta parul se face covrig cat e de lung. Si rezista, infigandu-se si mai tare in pielea mea.

Cu chiu cu vai il scot. Si ma minunez ca am putut tine la mine in corp asa un monstru. Dar ma iau cu treaba, uit si las iar garda jos. Si peste o vreme, il gasesc instalat in barbie. In partea unde eu cu greu il pot repera. Dar este bine plasat pentru altii.

Apoi apare pe un picior. Tot unul singur, pus undeva in prime-time. Taman cand vreau sa fiu mai ispititoare si mi se pare ca-mi si iese. Cand insa raman singura in dormitor si il observ, ma gandesc cu groaza. Daca l-a vazut si el?

Daca am o zi mai incarcata la munca, se pune pe cate un san. Mereu pe acelasi san. Cel stang. Mereu trufas si victorios. Mereu vartos si nelasandu-se mai prejos. Piei, nemernicule. Bruta ce esti.

Dar parul din poveste isi rade de mine in barba. Si imediat ce ma iau cu treaba sau ma cuibaresc la pieptul ideii ca l-am scos definitiv, vine iar. Se pune pe gat si imi da cu tifla.

Crezandu-se, si pana la urma si dovedindu-se, atotcastigator. Acum m-am uitat peste tot si nu e. Dar cine stie.

joi, 26 noiembrie 2009

revelatia lui prea mare si prea mult

mare

Mi-am dat seama asa, dintr-o data, ca in viata mea se afla prea multe lucruri prea mari.

Am o casa prea mare. Am doua camere si o bucatarie asa de primitoare, incat petrec teribil de mult timp in ea. Dorm in dormitor. Fac baie in camera de baie. Sufrageria este in plus. Desi platesc pentru ea impozit si caldura si o tin in buna stare. Degeaba.

Am un pat prea mare. Desi stiu ca exista si mai mari decat atat. Si l-am vrut eu insami in acest fel. Consider ca 1.60 latime este prea de tot. Un 1.40 ar fi brici.

Patul meu ocupa toata camera. Si nu obliga oamenii care sed in el sa fie prieteni la catarama si in timpul somnului. Ceea ce e destul de aiurea, ca doar de-aia te-ai varat in pat cu ei.

In timp ce doarme, cireasa migreaza spre sifonier. Si i se permite transhumanta asta pe o plaja destul de mare. Daca as avea pat mai mic, n-as avea unde sa ma duc. Si as ramane lipita, cum e si firesc, de omul din pat.

Am un frigider prea mare. Pe care, ca sa nu il vad gol, tind sa il indop cu tot felul de chestii. Care apoi se scofalcesc si se strica si le arunc. Si nu e bine.

Am un dulap cel mai dulap. Inghite nemestecat haine sute. Unele dintre ele nu vad mult timp lumina zilei. Si sunt triste si stau acolo unele in altele. Urandu-ma in secret pentru ca le-am desenat nonsalanta un destin asa de anost.

Am prea multa mobila. Cam 30% din mobila mea doarme in casa asa, degeaba. Nu-mi serveste la nimic. Nu sta nimeni pe canapeaua numarul doi. Nu controbaie nici macar spiridusii noptii prin dulapul mic din dormitor. Stiu asta sigur.

Cat despre masutele raspandite prin casa, ce sa mai zic. Ar trebui reduse cu destul la suta. A, si pe doua dintre scaunele alea care sunt asa de incomode chiar ca nu sade niciun suflet. Oricum nimeni sanatos la cap. Sunt nasoale rau si in plus.

Am o masina prea mare. Uneori, vara, in drum spre mare, o umplu de tot. Dar asta inseamna un grad de ocupare de maxim 25%. Si asta cu toleranta, daca ar fi sa socotesc ca in fiecare zi de vara pana-n seara ea umbla intesata de prieteni. Prea putin.

Probabil ca mereu am stiut toate astea. Si ca mereu am avut oroare de prea mare si prea mult. De-aia nu mai fac cumparaturi de haine de ceva vreme, pe post de distractie. De-aia detest sa intru in hipermarket. O bacanie mi-ar fi destul.

As vrea sa imi ajustez cumva masurile traiului mai pe dimensiunea mea. Sa am o casa de cireasa, o masina de cireasa, umpluta cu mici lucruri de cireasa. Dar cred ca am vorbit deja prea mult despre asta. Si am facut prea mare caz pentru nimic.

miercuri, 25 noiembrie 2009

ei se insoara, soarele dispara

paiate

Am considerat mereu ca fostii mei trebuie sa-mi ramana cumva inchinati mie. Exact precum Moldova era pe alocuri inchinata turcilor, cand Stefan nu era atent sau nu era deloc.

Chiar nu conteaza daca eu i-am parasit pe ei sau ei pe mine. Poate sa fie vorba chiar si de fosti pe care am sperat fierbinte ca nu o sa-i mai vad in vecii vecilor. Nici macar din intamplare la raionul cu ulei de masline la Carrefour.

Oricare ar fi statusul, eu tot cred ca fiecare dintre ei trebuie sa sufere pe undeva, pe unde este detasat, macar un pic. Si toti au datoria sa traiasca mai greu dupa ce m-au cunoscut.

Pentru ca uite. Fostele suflete pereche au fost atinse de magia ciresei. Au cunoscut deci paradisul sentimental feminin pe pamant.

Prin urmare odata ce ele, sufletele astea, nu mai au paradisul, trebuie sa schioapete vizibil toata viata. Sa le vada lumea pe strada si sa exclame plina de compatimire. A, uite la domnul asta ce greu merge. Trebuie sa fie de-al ciresei.

Eventual (si de fapt de dorit), fostii nu-si vor mai gasi linistea niciodata. Pai da: cum sa mai traiesti la fel dupa ce m-ai iubit pe mine? Trebuie sa fii nebun. Sau peste, ca ei au memoria de doua secunde.

Si nu e vorba aici ca as simti nevoia sa mai fac vreodata ceva cu fostii, orice. Ca doar nu de bine si frumos ce era ne-am despartit. Stiu si eu atata lucru. Ca ciorbele care sunt puse iar pe foc nu prea mai au acelasi gust.

Dar cand aud ca vreunul se insoara, simt o musca verde si carnoasa pe creier. Care insista sa faca pui acolo si bazaie ca o tampita.

Raman asa, dezabuzata, si nu inteleg cum e posibil. Ei chiar cred ca o sa le mearga bine fara mine? Asa s-ar parea, imi canta la unison in ritm de blues corul de la biserica unde se savarseste ceremonia religioasa.

Adica inteleg ca fostul poate sa manace cativa ani buni fara mine. Pot sa accept ca doarme dus noptile cu luna plina. Pricep ca merge zilnic la toaleta fara sa-mi zica. Si ca in vacante chiar se distreaza si e fericit.

Inteleg si ca are relatii cu alte femei, cum sa nu inteleg. Dar sa se insoare? Asta e complet diferit. Si arata o detasare si un curaj emotional ceva de speriat. Nu-mi vine sa cred ce grad ridicat de autonomie a atins. Omul ala e liber de cireasa.

Cum n-am fost putin atenta, cum s-a vindecat. Pai sa nu trimiti paramedicii sa-i faca un picior mai scurt? Platesc eu proteza. Platesc oricate proteze trebuie. Aviz amatorilor: stati in banca voastra.

S-a insurat cel mai iubit dintre pamanteni. Si cum puteam sa tac despre asa curioasa intamplare.

cele mai rele povesti

plicticos

Povestitorii cei mai talentati au job-uri de vorbitori inspirationali. Iar talentul lor este platit cu bani buni.

Au salarii uriase. Se plimba, vad lumea. Li se da sau au de la ei o tema buna. Si ei o spun cum nu se poate mai potrivit. De lasa generatii intregi de oameni cu gura cascata. Apoi isi cumpara yacht si ies la pensie devreme.

Micii povestitori insa colcaie printre noi. Dornici sa zica mereu ceva. Si incantati cand au gasit un public suficient de bine crescut incat sa-i opreasca.

Cand ei prind o musca in iatacul lor, o securizeaza repede infasurand in jurul ei lanturi grele. Si in loc sa o manance, incep sa-i susure in ureche chestii plicticoase, oribile, imposibil de ascultat.

Am identificat pana acum 4 categorii mari de povesti care pot omori usor un ascultator mai timid. Care nu se poate scutura de jugul nedreptatii ce i se face.

Prima: criticul neautorizat de filme.

Cum ajunge si el la film, povestitorul arde de nerabdare sa impartaseasca apoi experienta. De fapt, tind sa cred ca povestitorii anume merg sa vada filmele pritre primii. Ca apoi sa poata omori vreun biet trecator cu relatarea.

El pierde din vedere faptul ca nu poate suplini toate chestiile cu care te incanta a 7-a arta. Nu poate interpreta toate personajele. Nu stiu sa cante muzica respectiva intocmai. Nu poate sa genereze efecte speciale si alte procedee.

Ca sa fie sigura ca nu da peste anticristul asta povestitor de filme, cireasa s-a hotarat. Oricine o intreaba ai vazut filmul cutare, ea zice da preventiv. Ca sa se apere de o potentiala musca care ti se pune cu insistenta pe gura.

A doua: cronicarul de accidente.

A patit un accident usor. Si ti se arata teafar, in deplinatatea organelor si suprafetii lui de piele, ce pare nealterata. Cireasa se bucura ca a scapat dar nu vrea sa stie mai mult.

Omul insa, nu se lasa. El ii da inainte cu detalii hidoase despre cum s-a intamplat. Si eram acolo, stii tu. Cand iesi de pe straduta aia cu cedeaza si intri direct in bulevard si se fac trei benzi si este si linie de tramvai. Cireasa deja e trista.

Asa, si eu m-am incadrat pe banda a doua, ca voiam sa fac stanga. Si vine asta cu viteza mare si eu trag de volan, dar nu puteam nici sa ma feresc prea tare, ca stii ca e scuarul ala. Vezi scena da? ... ... ...

Astia nu renunta niciodata. Singura posilibitate este sa fugi urland, ca si cum ai o albina in chiloti, inca de la primele vorbe. Fara sa te mai explici.

A treia: nostalgicul din armata

El incepe prin a aminti vag perioada, pe post de preludiu. Apoi incepe si da cercuri concentrice relatarii care il intereseaza. Afli, complet in contra vointei tale, ca doar nu esti nebun, afli tot.

Cat de naspa era seful ala de la armata. Cum se imparteau pachetele venite de acasa. Gustul unei permisii. Culoarea parului curvei care deservea regimentul in serile lungi. Corvoadele pe care era obligat sa le faca. Si niste portrete, balzacian de detaliate, de colegi pe care nu i-a mai vazut niciodata.

Ultima dar nu lipsita de importanta: menestrelul scolar.

Vrea sa rememoreze alaturi de tine momentele placute din pruncie. De ce nu face asta singur, cum procedeaza fiecare dintre noi cand il taie melancolia, nu stiu. Dar nu poate, are nevoie de public.

Pentru a explica pe larg cum e cu profa de bio, cat de tare era diriga. Ce pozne incredibile, complet diferite de cele ale altor copii, facea cand era doar de-o schioapa. Cum nu prea invata si era mereu pus pe sotii. Ce note proste lua si exact situatiile in care se intampla asta cu preponderenta.

Nu-i pasa ca la sfarsit esti lesinat la podea. Si incearca sa te aduca in simtiri cu o povestioara piparata despre cum fuma in wc-ul elevilor.

Cireasa, cand da peste oricare dintre categoriile astea neplacute, fuge de mananca nori. Pentru ca nu este asa de curajoasa sa zica nu ma intereseaza. Si atunci mimeaza diverse probleme.

Voi ce povesti si povestitori detestati? Mai exista si altii de soiul asta. Mi-au scapat?

luni, 23 noiembrie 2009

despre mancare caineasca si omeneasca

mancare

De ani de zile ne piseaza la cap reclamele pentru caini cu un mesaj precis, acelasi. Sa nu le mai dam animalelor mancare de oameni* (vezi in subsol).

La televizor ne-au aratat ani de zile o gramada de catei balonati si grasi. Sau lipsiti de voiosie caineasca si deprimati din cauza dietei. Si tristi ca stapanii nu empatizeaza si nu le inteleg nevoile pana la urma simple.

Bun, am cedat. Razboiul a fost castigat. Niciun caine care se respecta nu mai mananca ciorba de carne cu niste coltuci de paine inotand prin ea. Sau oase de ros, de la masa stapanilor.

Duse sunt meniurile cainilor de altadata, cum am vazut cand eram mica. Si asta desi cainilor parea ca le place teribil. Va amintiti, nu? Si nu e ca mureau pe capete. Dar ma rog, nu e treaba mea.

Acum toti cainii mananca niste bobite uscate cu un miros pestilential. Au diverse forme si marimi: de os, de fundita sau forme incerte. Dar aceeasi culoare cacanie, neplacuta. Sper din inima ca le place cainilor. Si ca acestia nu o mananca doar ca sa nu cada in inanitie.

Ce mi se pare mai curios, este ca si oamenii au inceput sa-si schimbe dieta. Si lucrurile par a se indrepta demential tot catre actuala mancare pentru caini**. Tot reclamele au inceput sa indrume oamenii sa manance produse din ce in ce mai uscate.

Si rezultatul concret este ca oamenii pun dimineata in lighenasul cainilor bobite inchise la culoare. Si apoi pun si la ei in burdihan la pranz nu mancare de oameni. Ci cu uscaturi sau bobite sau baghete sau fulgi sau o combinatie din toate astea.

De fapt, dieta oamenilor difera de cea a cainilor prin faptul ca uscaturile de om sunt bej sau galbene. Deci de culoare mai deschisa decat a cainilor. Iar mirosul este unul usor diferit. Dar nu extraordinar de diferit, daca ne gandim putin.

Cum de lucrurile au luat intorsatura asta, stau si ma mir.

Ma gandesc ca ar fi caraghios sa suferim mutatiile astea, oameni si caini, doar de dragul izbanzii in vanzari a unor industrii: cea de mancare pentru cainii actuali si cea de mancare pentru oamenii actuali.

Si oricum, cainii nu se pot apara. Ce le dam noi sa manance, aia e. De prieteni ce sunt cu omul, trebuie sa se supuna. Dar omul? El ar trebui sa fie capabil sa aleaga. Si totusi, el se indreapta ca un robot spre punguta lui, cu uscaturile lui.

Oare merge lumea in directia buna?

*Unde mancarea de oameni este formata din ciorbe curgatoare si mancaruri cu sos umed si salate unsuroase sau friptane sfarainde de grasime si garnituri colorate si deserturi moi cu ciocolata.

**Unde actuala mancare pentru caini este exclusiv uscata si pare sa inglobeze toate minunile lumii, de la vanat pana la peste si vitamine si oase si alte trufandale pentru cainii care stiu ce vor si sunt caini de succes.

duminică, 22 noiembrie 2009

cireasa si taraba mobila

Krishna and the fruit vendor

Se pare ca cireasa are negustoria in sange. Dovada sta masina sageata albastra.

Sireaca cireasa, n-a avut bani si nici curaj sa-si faca un magazinas in toata regula. Unde sa vanda produse drive-in si vise la pachet. Acestea din urma purtand eticheta atentie, fierbinte.

Si atunci dumneaei, nostalgica, s-a apucat sa-si incrosneze masina cu ce-a gasit. A inceput timid. Cu niste umbrele de plaja si o palarie de soare. Pe care i-a fost lene sa le mai scoata de-acolo, intre doua weekenduri la mare.

Altii, vazand palaria, au prins inima. Si au inceput sa-si lase si ei bunurile. Spre a nu le mai recupera niciodata. Inca se gaseste in masina o umbrela de soare a ariciului, sefa mea de la hotcity, plus palaria ei de cowboy. Ariciule, ia-ti la revedere.

Altii, vazand asa context, si-au lasat si ei prosoapele de plaja, vreo trei. Unul cu dalmatienii, adica Perdita si o parte din pui. Altul cu niste culori bizare si ultimul un fost prosop, actuala carpa. Culori incerte, viitor la fel. Si alte palariute si sosete si cate si mai cate. Asta e incarcatura permanenta.

Dar cireasa a mai crezut de cuviinta sa tot indoape masina cu tot ce i-a cazut la indemana. Produse despre care crede ea, in subconstient, ca se bucura de cerere mai mare pe piata.

La o perchezitie rapida, asupra ciresei calare in taraba ei mobila se va fi gasind asa. Sticle incepute de cola, sticle intregi de apa. Un sac cu detergent, formatul cel mai generos.

O sacosa cu barabule ecologice, sosite din bucovina. Nuci misterioase si mere renete, cu coaja rapanoasa, tot de acolo. Si niste borcane cu zacusca, venite cu expressul din Jibou.

Cum care Jibou? Acel orasel din judetul Salaj unde se mananca multe prajituri cu frisca facute de catre doua laboratoare locale rivale mai ceva ca-n Romeo si Julieta. Jibou, un mare mod ferorivar.

Reviste glossy, niste haine care trebuie duse la mama de cireasa pentru tot felul de retusuri. Cuvertura pentru pat, luata de la curatat si uitata acolo. Un fluier pasarica ce trage triluri, fara apa. In ala tot fluier eu, cand ma apuca amocul.

Ocazional dar nu chiar rarut, in portbagaj sunt si sacosele mari cu gunoi strans diferentiat. Pe care uit sa le desert la pubelele specializate aflate in drum. Si uite cum ma plimb cu ele prin oras. Ca si cum ar fi niste odoare de pret, de care nu ma pot desparti.

o cana de cafea in stil american. Cu o gaura mica pe unde curge lichid maro si fierbinte in timp ce eu tin de volan si ma comport in trafic precum Cruela. Cafeaua in masina este pentru mine precum spanacul pentru Popeye Marinarul, cand vroia sa o salveze pe Olive de ala gras si negru, care respira greu.

Mai avem casete vechi cu muzica buna, un ananas, sacul de sport. Aoleu, acum mi-am dat seama ca am uitat costumul de baie cocolosit si ud acolo. Brrrr. Eu nu mai deschid punguta aia niciodata.

Inchidem cu o sticla de visinata. Si asta am in portbagaj doar azi. Maine, o sa am si alte mancaruri, plus niste caserole goale de mancare de dus la mama sa le umple. Si asta e doar inceputul. Mereu e asa.

Ieri, de exemplu, aveam acolo si pe Istvan, dihorul testutei broscoase. Sa o tin tot asa. Sau pe bune sa deschid o afacere, chiar daca e criza. Asta e intrebarea.

Bineinteles, daca intre timp cei de la Sanepid nu-mi confisca masina, pe motiv ca este un focar de infectie. Si numai de asta nu mai avem nevoie pe timp de criza si gripa porceasca.

Bine-bine, dar afacerile sunt afaceri.

vineri, 20 noiembrie 2009

x feluri de a folosi un dus

dus

Are destui musafiri la dansa, cireasa. Ca doar ii plac mult oamenii.

Prieteni buni, oameni mai mult decat prieteni, straini, rubedenii. Toti sunt bineveniti in locuita dumisale. Si toti fac dus, fireste. Cireasa doar cu musafiri curati a fost blagoslovita.

Dar cireasa nu poate sa nu se mire de preferintele diferite ale oaspetilor ei in ceea ce priveste un obicei simplu. Folosirea dusului. Un act care pare ca nu ar putea sa puna nicio problema de creativitate. Oh, cat va inselati. Oh.

Prietenul imaginar, I., agata mereu dusul in suportul lui ala de sus. Am observat ca toti oamenii au in perete suportul ala. Mie nu prea-mi place. Nu folosesc niciodata dusul din pozitia aia, ca face lacaraie pe jos.

In urmatoarea casa o sa-l desfiintez. Si o sa-mi pun bideu. Care mi se pare absolut indispensabil. Stiau boierii ce stiau. Si cireasa, o boieroaica din salajean, nu poate sta deoparte de pedigree-ul care-i joaca prin sange. Dar sa revin.

I. il agata acolo si mai face ceva pervers. Da pe "dus mode". Astfel incat cireasa, de cate ori vrea sa se igienizeze candva dupa I., da din reflex drumul la apa. Si isi ia mereu o fleasca rece in freza. Pe stomacul gol, asa. Nu-i nimic, eu sa fiu sanatoasa.

Sunt unii care dupa ce si-au facut mendrele cu dusul, se leapada de el ca de o soseta desperecheata. Si arunca in cada dusul, care spanzura acolo precum un sarpe bolnav. El se incolaceste nestiut de nimeni, deprimat. Si asteapta pe cineva sa-l izbaveasca.

Dentista cu cei mai mari sani si cei mai adanci ochi negri, de exemplu, incarliga de doua ori dusul in jurul bateriei. O sa vreau sa discut serios cu ea despre asta. Ca macar pe ea am curaj sa o intreb care e informatia transcendentala din spate.

Sigur e la mijloc ceva samanic. Ceva care o ajuta sa obtina lucruri fara sa mai faca alte descantece obositoare.

Mai sunt unii, astia cred ca au cel mai mult timp liber, care vara capul dusului cumva printre itele bateriei, asa. Sa-l securizeze, pasamite. Ca nu cumva ramas liber sa se asmuta pe cine intra in baie. Si sa se termine totul intr-o baie de sange. Un om in pijama nu are cum sa se lupte cu un dus dezlanuit.

Eu pun capul dusului rezemat de baterie. Din comoditate si tabiet. Si sigur ca mi se pare ca eu fac cel mai normal. Si ca ce fac eu sa faca toti.

Sunt convinsa ca atitudinea mea fata de obiectul-subiect tradeaza o personalitate onesta, o fiinta inteligenta care este cireasa, o fire creativa si o tarie de caracter iesita din comun.

Voi ce faceti dupa ce folositi dusul? Unde vi-l agatati/varati/aruncati?

miercuri, 18 noiembrie 2009

oda unui elev necunoscut

erou

Exista un om, mic de ani dar mare la inima, care imi face mie viata mai frumoasa si mai usoara. Si mie si lamaiei aici, internetic, de fata.

Am aflat ca il cheama adrian. El stie cum ma cheama, stie ca sunt cireasa. Pentru ca, atunci cand a venit sa ne cunoastem si eu munceam nevoie mare, el mi-a adus un cadou mic. Ceva cu cirese.

Nici macar nu cred ca i-am multumit atunci. Cine stie ce amareli aveam in cuget si-n simtire. Nelegate de el dar oricum. Suficient de mari incat sa fie legate de oricine imi aparea in fata ochilor.

Multumesc, adrian, pentru sucul de cirese. A fost foarte bun.

Omul asta mic a vazut ca lamaie si cu mine ne descurcam greu cu al nostru copil de suflet DaSiPrimeste. Ca nu mai prididim de restul treburilor ce avem. Si prin urmare ne-a scris din senin, fara sa ne stie. Si ne-a propus sa ne ajute el.

Nu-mi dau seama exact daca prin hai sa va ajut, el s-a gandit cum o sa functioneze practic treaba. Si anume ca noi o sa lasam bucuroase mai tot greul pe umerii lui.

Pentru cine nu stie exact despre ce e vorba, dasiprimeste este un copil online facut de mine si lamaie la sfarsitul lunii ianuarie. Un loc unde oamenii care au lucruri pe care nu le mai folosesc le daruiesc altora, fara bani. Un spatiu virtual care musteste de omenie reala.

Ca eu si lamaie avem, cine stie, pacatele noastre, si vrem sa dam comunitatii ceva bun inapoi, se stie. Dar Adrian este elev. Cate rele sa fi facut el incat sa vrea sa ispaseasca? Si totusi zi de zi el face si desface treaba multa pe dasiprimeste.

Pentru ca este asa de implicat. Si pentru ca este asa de tanar si totusi ii pasa. Si pentru ca face totul din pura dragoste de semeni, fara sa aiba absolut niciun beneficiu, in timpuri cand asa de putina lume mai face asta. Vreau sa ii dedic aceasta mica oda.

Prea multe despre el nu stiu. Doar ca in loc sa stea aiurea pe net. Cum e aproape normal sa faca un elev. El sta pe net cu folos. Ajutand oameni sa se puna in contact. Si sa isi faca multe cadouri trebuincioase in vremuri asa grele, de criza.

Adrian, multumesc frumos ca ne ajuti. Sa stii ca apreciam extraordinar de tare tot ce faci. Chiar daca nu prea iti spunem lucrul asta cat de des s-ar cadea.

o aniversare si un wc buclucas

veceu

Asa stiu eu sa sarbatoresc cel mai bine doi ani de fiinta. Povestindu-va o intamplare pe care in mod normal chiar ca ar fi trebuit sa o tin pentru mine. Cu tot exhibitionismul de care am dat dovada in astia doi ani, asta chiar nu cade sa fie pove.

Dar am simtit ca trebuie cumva sa marchez momentul si sa duc stindardul mai departe. Am incalecat pe-o sa, ba nu, pe un WC, si o sa incerc sa va redau cat de bine ce s-a intamplat.

Acum o zi am luat o citronada in oras cu prietena care naste fandacsii. O femeie simpatica, ce face cele mai dragute palarii din oras. Potrivite cu personalitatea purtatoarei. Eu am deja trei asemenea creatii. Si e doar inceputul.

Tot vorbind, la un moment dat, m-a taiat. Am lasat pe interlocutoarea mea si m-am dus increzatoare la baie. Suntem intr-un local de fitze din oras, pozitionat in zona de uimitor augur dorobanti-beller.

Ma pozitionez eu cum fac de-o viata, cand nu sunt acasa sau la mama sau alt prieten intim. Foarte rar consider ca pot sa impart cu cineva acelasi spatiu ingust de pus bucile. Deci ma sui cu cele doua picioare de-a stanga si de-a dreapta si-mi gasesc repede echilibrul. Doar sunt o profesionista.

WC-ul nu scoate niciun scartait sau altceva rau prevestitor. Imi termin proiectul in graba si dau sa ma scol. Nu-mi iese miscarea. Si atunci incepe aventura. WC-ul trosneste din toata incheieturile si pleaca vijelios intr-o parte.

Eu, in loc sa-i dau drumul, ma tin tare pe el. Stiti cum fac cowboy-ii aia la rodeo. Calul salbatic vrea sa-i dea jos si se scutura cu nervi. Ei nu si nu, se tin acolo tare, pe el. Asa si eu, cu wc-ul meu. Surfez pe el, infruntand vicisitudinile.

Reusesc sa raman cocotata dar asta nu e neaparat bine. Cadem amandoi intr-o parte. Vreau sa ne intelegem. Nu cad eu si capacul, ci intreg tronul, plus rezervorul. Izbitura e magnifica, se cutremura stabilimentul.

Agila ca o pantera, reusesc sa ma feresc de corpul neinsufletit care sta sa se pravale peste ale mele fine oase.

Primul soc, dupa cel al cazaturii, este lipsa apei. Am vazut eu in filmele americane cum, atunci cand eroul strica ceva in baie, orice, chiar si cand muta sapunul de pe locul lui sau se perie mai tare pe dinti, incepe si sare apa. Multa apa. Acum, nexam.

Evaluez dezastrul. Scaunul de wc este intreg, dar scos complet din tatani. Rezervorul insa este spart rau in partea de sus. Acolo unde ne-am ciocnit si eu si el de zid. WC-ul zace ca un cadavru intr-o rana. Pe jos sunt cioburi de ceramica.

Primul gand e sa-i dau in judecata. Daca imi ciobeam mintea in cazatura. Si nu mai puteam sa scriu cum trebuie. Si dupa ce scriam prostii la job, ma dadeau afara. Dar imi aduc rapid minte in ce tara locuiesc. Si imi dau seama livida ca oh!

Nu numai ca nu o sa-mi dea un pahar cu apa rece cand ies de acolo, ca sa-mi treaca sperietura. Si apoi un purcoi de bani, cu rugamintea sa nu-mi angajez avocat si sa uitam intreaga intamplare.

Ci ca o sa ma alerge cu o haita de caini infometati bine in prealabil, pana le dau banii. Si la ce basini pare ca are in cap patronul, sa vezi cum nu mai plec eu la ski. Ci stau si platesc rate la ceramica italiana, pana imi sar mucii.

Asa ca imi vine gandul cel rau. Ma aplec si iau wc-ul de umeri. Asa, ca pe un betiv drag. Il iau incetisor, dar tot pica o ploaie de stelute din el. Zidarie amestecata cu ceramica de calitate.

Reusesc sa-l aduc in pozitia initiala. Ii calibrez si capacul, care se descentrase grozav. Umblu fara delicatete. Cam cum ii aranjezi cravata unui mort. Si ii mai indesi pe cap si o palarie. Ca sa para ca e viu, dar doarme.

Sta acum putin cas, dar e prezentabil, acest mort fardat. Daca nu esti atent, crezi ca n-are nimic. Unesc apoi cele doua sparturi ale rezervorului. Vai de bietul urmatorul pretendent la usurare. Asta e. Din baie scapa cine poate.

Imi compun apoi o mutra versatila. Daca ei se reped asupra mea furiosi, ma plang ca au incercat sa ma omoare si ca ii dau in judecata si la ziar. Daca nu zice nimeni nimic, platesc si rup pamantul de fuga.

Sterg sudoarea de pe frunte. Intru in local si ma duc la masa prietenei, neoprita de datornici. Explic ca am avut un accident si spun ca trebuie sa plecam degraba. Ea se amuza grozav si in loc sa inteleaga importanta unei plecari pripite, o tot taraganeaza.

Ba priveste un borcanel cu nu stiu ce, ba mai baga o maneca de palton, ba isi da parul pe spate, ba mai spune cate o gluma. Buna, nu zic, dar na, ma intelegeti. Reusesc totusi sa o scot de-acolo si parcurgem un pas pe ora, in ritmul ei. Artistii, ce vreti, in lumea lor.

Abia dupa ce ma pierd in valtoarea de tarani din zona incep sa mai prind inima. Tot ma mai uit ca un hot in spate. Pregatita sa vad niste angajati cu sort care ma urmaresc cu reteveie si facalete. Sfarsit.

Unii apropiati m-au intrebat daca apucasem sa trag apa. Raspunsul este nu, nu apucasem. Altii, si mai fara de perdea, au vrut sa stie daca facusem No. 1 sau No. 2. Despre asta chiar nu vreau sa vorbesc.

Insist ca astazi este si ziua internationala a wc-urilor. Deci postul asta s-a potrivit de minune.

marți, 17 noiembrie 2009

astazi e ziua cireselor, zi frumoasa ca voi

la_multi_ani

Astazi se fac doi ani in cap de cand ciresele au intrat pe piata.

As vrea sa multumesc pe aceasta cale lui a cherry. Care sustine, daca o intreaba cineva, ca ea a deschis blogul doar ca sa-mi ofere mie o trambulina scriitoriceasca. Mintindu-ma miselesete atunci, la inceput, ca o sa contribuie si ea. Asta doar ca sa ma faca sa ma apuc odata.

Asa o fi, mai draga prietena. Ai reusit.

Astazi e ziua cireselor, zi frumoasa ca voi. Nu vreau sa sune asta ca editorialul de pe prima pagina a unei reviste de femei. Materialul ala scris de redactora sefa, odata cu tiparirea numarului 100. Dar ce sa fac, daca eu consider ca avem asa un parteneriat de mare succes.

Ador tot ce v-am facut in timpul asta. Doi ani m-am gandit la voi zilnic, de cand ati inceput sa existati. Intai 2, doar eu si a cherry, care intram de mai multe ori, ca sa apara mai multe vizite. Apoi 3, cu mama de cireasa. Apoi 7 cititori.

Apoi cati sunteti acum. Cam 300 de oameni in fiecare zi.

Viceversa, ma prapadesc si de placerea a ceea ce mi-ati facut voi mie. Cum veniti voi aici zilnic. Unii intrati tiptil, cu caciula-n mana, pentru prima data. Altii ca la voi acasa. Beti cafeaua si semnati zilnic condica.

Este o onoare pentru mine ca ma lasati sa va incep zilele.

Astazi este ziua blogului meu. Care fara voi, mai ales, n-ar mai fi existat. Pofta mea de scris tot voua vi se datoreaza. Poate chiar si talentul. Poate chiar si ceaiul care are atata gust dimineata.

O sa va fac cadou maine, cu ocazia acestei aniversari, o povestioara. Nu intamplator maine e si ziua internationala wc-urilor. WC-ul, un subiect tare drag mie. Stiti deja.

Atata pot eu. As vrea sa va invit pe toti la tort de ciocolata la Capsa. Dar nu prea am cum. Trebuie sa inchiriez pentru asta Ateneul si nu sunt acum in forma maxima.

Va multumesc frumos ca ma cititi. Si va rog din inima sa nu renuntati. Ca ma ofilesc si mor.

La multi ani. Mai mult voua, dar si mie.

luni, 16 noiembrie 2009

eu votez duminica

votati

*Disclaimer. O sa spun acum despre lucruri simple, discutate si paradiscutate, dar care ma pasioneaza. Asa ca trebuie sa vorbesc despre asta.

Mi se pare inadmisibila atitudinea unora si altora care nu voteaza. Invocand diverse motive. Dezgust, neincredere, sau chiar alte principii politice de inalta clasa, argumentate cu mai multa ingrijire si patos.

Sunt o cireasa pafarista din punct de vedere politic. Si nici poveste sa incerc sa-mi depasesc conditia. Dar sunt si o cireasa cu drept de vot. Si asta nu mi se pare un mizilic.

Intotdeauna am votat. Odata n-am stat acasa. Ploaie, soare, diaree, galci, depresie, ce conteaza. Mi-am amanat chiar regulatele si necesarele mele fugi din oras pentru intreprinderea asta cetateneasca.

Am votat uneori din convingere. Alteori de frica. Cateodata cate putin din amandoua. De cateva ori mi-a convenit chiar si rezultatul eforturilor mele. Alteori am fost trista. Sunt si eu dezamagita, nu-i vorba.

Vad si eu balbaitii si gusatii si epigonii politici. Dar votez duminica.

Am ajuns la vorba alora ce ziceau Romania, frumoasa tara, pacat ca-i locuita. Rad si eu de circul asta care se poarta pe la televizor si pe sub nasul meu, fara rusine obrazului.

Dau si eu cu lehamite din mana la neoamenii pusi pe capatuiala si lucruri necurate. Si la cum stau unii cu dinti infipti in ciolan si altii cu dintii infipti in fundul primilor, ca si cum ar fi ultima lor masa.

Dar votul este un drept. Si eu n-o sa-mi arunc dreptul la gunoi. O sa-mi folosesc votul de frica, de data asta.

Chiar daca propunerile politice de anul asta nu sunt poate cele mai sexy din lume. Si chiar daca sunt slabe sperante sa se schimbe radical lucrurile dupa vot, eu tot votez.

Si cred cu tarie si incapatanare de nebun ca este foarte rau sa nu votezi. Pentru ca sigur exista printre candidati persoane care ma si ne inspaimanta. Si despre care chiar cred si credem ca ar fi o napasta mai mare decat este deja, daca ar invinge.

De ele incerc sa ma apar eu, folosind votul meu. Si daca n-o sa reusesc, si cineva rau de tot totusi o sa iasa, e clar vina celor care au stat acasa. Si nu au dat cu stampila ca sa contracareze raul cel mare. Fiind prea scarbiti de toata actiunea.

Eu votez duminica pentru ca trebuie.

Daca nu iti exerciti dreptul asta, nu ai de ce sa te plangi cand iese optiunea votata de oamenii mai putin instruiti si informati decat noi. Care au primit o plasa si un pix si o sapca si poate, dar nu neaparat, promisiunea unui drum de asfalt sau a unei pensii mai de Doamne-ajuta.

Eu votez duminica pentru ca asa merg lucrurile pe lume. Si daca nu facem toti cei ce putem asa, nu avem de ce sa mai ridicam nicio pretentie.

duminică, 15 noiembrie 2009

cum am daruit o gasca

gasca

Era cireasa mai mica. Era si mai naiva. Era acum vreo 12 ani.

Desi necoapta, a fost solicitata dumneaei sa fie nasa unei persoane dragi de tot. Care dupa nunta a plecat cu pluta peste mari si tari si nici ca s-a mai intors. Aici eu pun spatiu... Dar voi, care intelegeri, umpleti cu regrete.

Pe atunci nu se purta sa dai neaparat cascaval la nunta. Se considera ca plicul este o solutie pentru nuntile de prost gust. Stiu ca acum asta s-a demodat sii banii sunt de bun gust. Si, mai nou, ochiul lui Dumnezeu. Dar na, incerc sa va fac sa intelegeti conceptul epocii respective.

Presiunea pe cireasa era mare. Trebuia ea sa gaseasca un cadou suficient de gras. Suficient de scump. Suficient de reprezentativ. Sa fie ceva ca din partea unei nase. Ceva care, privit sau folosit chiar peste ani, sa aduca aminte de evenimentul fericit.

Sa nu credeti ca am actionat in pripa. M-am gandit foarte mult timp la cadoul potrivit. Poate prea mult. Intrucat mintea mi s-a basicat si m-a lasat cand aveam mai mare nevoie de dansa. Cum necum, am ales sa cumpar o gasca.

O gasca jumate cat mine. Dintr-un fel de alama. Destul de grasuta si cu un gat gratios, cum au si gastele din viata reala. Pentru ca gasca nazuieste mereu sa fie lebada. Si incearca mai ales pe partea de atitudine. Deci isi tine gatul gratios.

Gasca, scumpa altfel. Si destul de grea asa, la cantar. Cadoul perfect pentru cineva care urma sa se mute in Canada. Din ciclul cu curca la raze, eu am fortat mireasa sa intra cu gasca in avion.

Poate varsta frageda si entuziasmul aferent ei m-a ajutat sa ma prezint cu gasca, imbracata in rochie de seara (eu, nu ea), la restaurant. Mireasa m-a pretuit intotdeauna enorm. Asta, evident, a ajutat.

Ea nu s-a mirat deloc la gasca mea. Care devenise acum gasca ei. Ceilalti invitati au mustacit, si-au dat coate. Pe mine nu prea m-a descurajat treaba asta. Sotul miresei, un strain, venit cu familia lui, s-o fi gandit ca e ceva bastinas, ritualic. Oricum crede toata lumea ca suntem niste barbari.

Abia acum un an. Adica la 11 ani de la oferirea gastii, am inceput brusc sa sufar. Mi-a aparut imaginea cu gasca. Dublata de imaginea miresei si nuntasilor. Si am vazut tot ridicolul situatiei. Sa-mi vina sa-mi smulg penele din cap de ce-am facut, si alta nu.

Am dat imediat telefon peste ocean. Veri, tu esti? Draga mea, am spus, si mi-a curs o lacrima reala din ochiul meu stang. Iarta-ma. Iarta-ma ca acum 11 ani ti-am daruit o gasca. Am fost o gasca sa fac asta.

Veri m-a linistit cum a putut ea. Mi-a zis ca gasca este un obiect foarte stimat in casa. Si ca e pusa deasupra caminului. A curs o lacrima si din ochiul drept. Ce femeie buna, sa nu-mi traga la cap. Sa ma consoleze asa frumos.

Acum am mai crescut si stiu ca nu e ok (adica e social inacceptabil) sa fac cadou gaste. Dar, sincera sa fiu, nu-mi dau seama daca informatia asta imi foloseste la ceva au ba. Poate era mai bine inainte.

vineri, 13 noiembrie 2009

lumea mea e buna

cherry-tree copy

Am plecat de acasa dimineata in graba, ca de obicei.

Am stins radioul, am fugit in baie sa pornesc masina de spalat. Am insfacat sticluta in care iau cafea la job. Am luat sacul de sport pe un umar. Plasa cu mancare pentru pranz in cea de-a treia mana. Si incrosnata asa, am iesit val-vartej pe usa.

Ceva n-am facut ca de obicei. Am lasat cheile in usa, pe dinafara. Si usa descuiata. O invitatie pentru orice raufacator in a veni si a-mi devasta feng shui-ul. Ca altceva nu pot sa-mi inchipui ca are de luat.

Am reusit performanta incredibila sa nu am nimic de valoare in casa. Am lucrat mult la asta si pana la urma mi-a iesit. Casa mea e plina dar plina cu nimicuri care nu ar distra pe nimeni.

Cine sa fuga, de exemplu, cu al meu covoras Ikea rosu din bucatarie? Cui sa i se para ca daca imi sustrage cosul de paine, a apucat pe Dumnezeu de un picior si poate sa-si refaca viata? Asa ma gandeam si eu. Nimeni.

Deci un hot ar fi complet dezamagit de foloasele pe care le-ar extrage. In urma unui risc asa de mare.

In plus, de unde sa stie hotul de cirese ca la mine nu e chiar nimic interesant de gasit. Un om pus pe faradelegi ar putea gandi. Cireasa are masina. Deci cireasa este bogata.

Cheile au ramas asa pana la 7 seara. Cand vreau sa intru in bloc, nu reusesc. Ca nu gasesc manunchiul. Noroc ca vad usa scarii deshisa. Si zic sa urc macar pana la mine. Asa, chiar daca nu am cum sa intru in casa. Macar sa ma uit cu jind la usa inchisa.

Ajung si, surpriza incredibila. M-am mirat un pic dar nu mult. Am inceput sa trebalui prin casa si mi-am dat seama de un adevar incontestabil. Lumea mea e buna. Lumea in care traiesc eu, lumea pe care mi-am croit-o cu atentie, e buna.

Nu cred deloc ca e o intamplare ca am gasit cheile tot asa cum le lasasem cu 10 ore inainte. Intr-un moment de nebunie destul de tipic cireseasca.

Probabil ca daca cireasa era genul paranoic. Cu frica de oameni si de hoti. Cineva o calca in orele alea. Si ii fura boii de la bicicleta. Dar na, macar incerca. Dar, asa. Cand cireasa crede ca oamenii sunt buni. Uite rasplata. Livada mea e buna.

Si asta-i a doua cea mai mare realizare a mea, dupa divort.

WETPAPER | Music Recommended

wetpaper_tw

Va ziceam de prietenul meu bun care a dat drumul unei jucarii noi si la fel de bune. Uite despre ce e vorba.

S-a lansat www.wetpaper.ro.

Informatii si recomandari din muzica.

Afla ce nu trebuie ratat si ce trebuie cel putin incercat.

joi, 12 noiembrie 2009

la multi ani, mimule!

mima

Astazi este, cine-ar fi crezut, ziua internationala a mimului. Lucru indicat mie de a cherry. Care a stiut exact ca asa veste este absolut vitala pentru cireasa prietena.

Da, mimul e persoana aia care maimutareste in mod artistic fapte din viata reala catre un anumit public. Iar publicul care este beneficiarul manifestarii trebuie sa recunoasca usor despre ce e vorba.

Asta e o minge-n soba, pe care cineva a scris cu pix verde "la mai mare". Asta e o vaca pe sarma care danseaza foxtrot in timp ce niste pasarele se uita la ea crucis. Asta e un pahar cu lapte care a fost incalzit de o femeie care tocmai s-a spalat pe cap.

Si pentru ca e si de datoria noastra sa-l sarbatorim cumva pe mim, m-am tot gandit cum putem participa mai bine la ziua asta ce-i este dedicata. Cum altfel, daca nu prin mima.

Primul lucru pe care-l putem mima, inca de la ore mici, este somnul. Publicul este in cazul asta universul intreg. Si el trebuie musai convins ca noi inca suntem in imparatia lui Mos Ene. Sa fim atenti, ca mimi responsabili, sa nu strangem prea tare din pleoape, precum copiii mici care vor sa te convinga ca ei dorm. Altfel suntem desconspirati si universul incepe sa ne dea tot felul de lucruri de facut.

Apoi altceva ce putem sa mimam cu succes este munca. Mergem acolo si gasim un public care abia ne-asteapta. Colegi, sefi, alte fapturi. Ei, e important ca noi sa nu muncim. Dar sa ne prefacem bine, ca asa face mimul. Deci publicul nostru trebuie sa creada ca noi rupem de treaba.

Dar alt joc dulce prin care putem celebra este sa mimam ca ascultam ce ne zic altii. Pe fata noastra trebuie sa fie intiparita o expresie de mirare. Cu ochii mariti si sprancenele ridicate. In timpul asta, noi o sa ne gandim la lanuri de grau, ovulatie, ski si cadouri de Craciun reusite pentru cei dragi.

O reduta greu de cucerit dar cu multe satisfactii pentru un mim bun este simularea bucuriei. Ca este vorba despre entuziasmul mimat de a ne intalni cu cineva, situatie in care ajuta mult daca ne aruncam bratele in laturi si scoatem icnete pozitive. Sau ca ni se face un cadou si mimam placerea de a fi primit exact ce voiam cand de fapt se intampla taman pe dos, asta nici nu mai conteaza.

Putem inchide sarbatoarea cu cel mai hulit mod (de catre unii) si cel mai sanatos mod (pentru altii) de a mima ceva. Deci, daca vrem sa aducem o oda cumsecade mimului universal, musai sa mimam ce putem si in dormitor. Un orgasm, cel putin unul simplu daca nu multiplu.

Dar atentie, sa nu uitam regula numarul unu in mina. Publicul nostru trebuie sa creada ca tocmai ni se intampla ceva veridic. In fiecare din situatiile de mai sus dar mai ales in ultima, ca stim ca exista suspiciosi pe tema asta.

miercuri, 11 noiembrie 2009

decat niste regrete

regrete

Decat regrete am si niste deziluzii.

Asta se-ntampla cand aud cu urechile-mi fine si trandafirii cata lume, soro, lume, intra incaltata si se face lejera in gramatica romana. Biata de ea, de gramatica.

Sufar cumplit cand oameni care le e draga buchea mai tare decat normal, scalambaie limba dulce ce-o vorbim. Si o silesc sa alunece in galop inspre absurd. Biata de ea, de gramatica.

Sunt convinsa ca la fineturi mai gresesc si eu. Chiar s-a gasit un domn rauvoitor, acum ceva vreme, sa ma atentioneze public, de fata cu multa lume virtuala, ca am gresit undeva. De unde am dedus, ce uimire! decat faptul ca nu sunt perfecta.

Am suferit ca un caine mic care i s-a luat osul. Mi s-a incalzit capul. Am facut de rusinea si umilinta care am simtit-o, pete pe decolteul care il purtam. Si era acum bustul meu asa de congestionat, incat nu mai conta ca e generos. Vai, ce-am facut. Biata de ea, de gramatica.

Imi place limba in general. Si romana in special. Imi vine s-o gadil, s-o fac sa rada. S-o impung cu un bat, sa vad ce are ea mai tenebros de aratat. Dar cand o mutilez cu gura mea ma simt, si poate ca si sunt, decat un mic monstru.

Da, si eu gresesc. Dar am decat doua probleme mari care nu le pot trece cu vederea. Pentru ca sunt grosolane ca un pahar de plastic care bei sampanie din el si mimezi ca mai si ciocnesti cu voie-buna. Si dureroase ca un servetel de glasspapier care sunt obligata sa-mi sterg nasul decat cu el.

Cea mai mare suferinta gramaticala I roman care om am este cand oamenii instruiti si mintosi folosesc "cartea care am citit-o", in loc de cartea PE care am citit-o.

Si cea mai mare suferinta II roman este cand aceiasi oameni folosesc "vin decat eu" sau "mananc decat mere" sau "suntem decat noi aici" sau "am luat decat niste aspirina" sau "decat am muncit, nu m-am distrat deloc azi". In loc de vin doar eu/mananc doar mere/suntem doar noi aici/am luat doar niste aspirina si "azi doar am muncit, nu m-am distrat deloc.

M-am si mirat ieri cand m-am apucat sa vorbesc revoltata moderat in redactie despre cat sufar de tare in privina asta. Si au trecut decat 10 minute si Gabi Macovei a lansat pe twitter o joaca expres despre asta. In care am folosit replici celebre bagand intre ele in mod aberant "decat". Adica "Un fleac. Decat m-au ciuruit. Nu credeam ca doare-asa." Si multe altele.

Joaca care m-am alaturat imediat la ea si m-am bucurat tare mult. A fost pansament pe rana mea supuranda. Biata de ea, de gramatica.

As mai apasa decat o data ca greselile astea care le observ nu ma dor cand sunt facute de fitecine, ci de acei oameni care staruie ca au aplecare pentru limba. Si ca mi-as dori din inima sa pot face ceva ca limba lor sa devina mai buna.

Si intre noi si ea, gramatica, sa fie decat armonie. Biata de ea, de gramatica.

marți, 10 noiembrie 2009

o duminica buna

perfect

Chiar nu ma omor dupa duminici. Sambetele mi se par asa, stralucitoare si magnifice. De bun augur, ca spuma laptelui pus la cafea.

Dar duminicile se comporta in economia unei saptamani cam ca lunile noiembrie sau februarie in cea a unui an. Au rol de umplutura si stau mohorate. Ele stiu ca sunt puternice si ca n-am ce sa le fac.

Demiurgul a zis va dau sambata dar luati si o duminica la pachet.

M-am tot gandit ce inseamna o duminica buna pentru cireasa din mine. Si cum in weekend tocmai am petrecut una, zic sa mi-o explic. Ca sa o inteleg mai bine. Si sa mai fac.

M-am sculat cand a vrut muschii mei. Ceva ce chiar si unei cirese din fire ce n-are lecuire i se intampla mult prea rar. Nu tu servici, nu tu sarcini duminicale anume, nu tu avion de prins. Wow.

Am ramas in pijamaua cu vaci pana la ore alarmante. Mi-am tarsait prin casa papucii, calcand pe pijama mereu prea lunga, de mutulica. Pentru ca eu sunt pitica si nu exista confectii de serie pe dimensiunea mea.

Am luat un mic dejun monstruos. Cu oua ochi moi, in care am plimbat paine cu unt si cu pateu. Si compot facut de mana proprie. Mai degraba un fel de apa de mere, ca nu avea zahar. Am sorbit cu zgomot ceai cu miere, am rontait bomboane cu martipan. Yum.

Buun. Apoi am baut 400 de grame de cafeluta buna la ibric. M-am uitat la VH-1, am aerisit. Cum am deschis geamul, cum a navalit musafir pe fereastra un aer cald si umed de toamna in toata regula.

Frunze galbene stateau lipite pe alocuri. Nimeni pe strada. Perfect. Eu priveam din al meu turn.

Am cumparat flori, am mers la o matusa. Ca premiu pentru florile roz si nitele prune plus ceva struguri si doar cateva mere, am primit o farfurie cu ciorba de caras proaspat. Schimb bun, zic eu.

Am palavragit ce-am palavragit, apoi am mers cu mama de cireasa si am jucat la loto. Si m-am indreptat cu ea cu tot, plina de gratie, spre o zona mare de shopping din oras. Desi nu imi sta deloc in fire, azi aveam de cumparat cate ceva.

Acolo am probat caciuli fabuloase. N-am putut sa-mi cumpar niciuna pentru ca in sfarsit am invatat acum, mare. Ca barbatii detesta lucrurile pe care aleg sa mi le pun eu in cap. Li se par ridicole si absurde. Si cum mie mi-s dragi barbatii, uite cum izbucneste conflictul de interese. Tadaa.

Totusi de una dintre caciuli imi pare maximum de rau. Era complet dementa. Si ma multumea pana in fiecare coltisor de sambure. Ma rog, am lasat-o pe raft. Imi plac mai mult barbatii decat caciulile. O alegere grea, dar fireasca.

Am bantuit prin magazine. Am ras. Ne-am maimutarit in oglinzi. Am luat un cadou important de Craciun. Apoi inca unul. Si am gasit si cadoul perfect pentru sora lamaie. Cati iepuri, doar un foc.

Am plecat apoi spre oras. M-am oprit la Carturesti sa beau un ceai cu a cherry. La el au mers si cateva prajiturele. Muzica era in surdina si era de Craciun. A fost bine.

Am ajuns acasa devreme. M-am introdus iar in pijamaua cu vaci. Am scris putin, adica randurile astea. Am motait pe un film cu lei care mananca zebre. Erau si ceva suricate.

Apoi am incalecat pe-o sa si m-am culcat asa, cat sunt de lunga.

A fost bine. Sa mai fie.

cand hartia nu e albastra, ci doar uda

wynton

Un prieten bun de tot face un proiect nou. Si el bun de tot. (Cred eu. Si cand cred eu, sa te tii). Shhhhh.

Noua lui jucarie incepe vineri 13. Rrrr. Sa cante muzica.

epilatul inghinal, un act medieval

tortura

Cireasa este o femeie tare.

Cine nu crede, sa stie asa. Cand se taie dumneaei la mana, nu cade gramada pe jos lesinata. Nu urla precum o domnita slaba de inger. Si intreaga viata nu ii trece prin fata ochilor, in fragmente mici dar semnificative.

Ea mai degraba rupe flanela de pe omul langa care se gaseste. Face rapid (precum intoarcerea din trei miscari cand are un spate un Q7 si vine din fata si un X5) o fasa profesionista. Si crede ca viata merge mai departe. Tare femeie, cireasa.

Dar nu si cand e vorba despre epilatul inghial. Aceasta tortura medievala care inca mai este permisa. Ba chiar, in ce lume traim! promovata astazi ca ritual de frumusete feminina.

Cireasa se epileaza de 21 de ani. Din pruncie, adica. Ai zice ca un suflet de om ar trebui sa se obisnuiasca pana la urma cu greul. Zice sa nu-i dai omului cat poa' sa duca. O fi asa in unele cazuri, nu zic. Daca-mi pui in carca un sac greu, m-oi chinui sa nu-l scap.

Dar cine se epileaza inghinal stie. Stie ca poti sa te epilezi si 102 ani, in fiecare zi, in zori si la apus. Si tot strangi din buci si ti se inmoaie ochii si esti pe buza infarctului miocardic cand cosmeticiana se apropie cu arma crimei de zonele tale moi.

Cand ea ma trage cu salbaticie de parul de pe picioare, nici nu mai clipesc. Durerea asta e o treaba de rutina. Daca ma gandesc la ceva frumos in timpul asta, cum ar fi vacanta de ski care chiar se apropie, nici nu ma implica prea tare.

Dar epilatul inghinal, cu asta nu se glumeste. De ce or fi avut medievalii nevoie sa se complice cu oua fierbinti la subsiorile victimelor lor si cu smuls de unghii. De ce ii trageau pe roata pe dusmani si ii obligau sa inghita zeci de metri de panza uda pana la loc comanda.

De ce, cand tot ce aveau de facut era sa-si epileze musterii intre picioare. Pe bucatele mici. Ar fi spus si laptele pe care l-au supt de la mumele lor. Si s-ar fi convertit la orice voiau tortionarii sa se converteasca, daca e.

Cand ti se aplica ceara, zici intai ca cineva vrea sa te dezmierde. Pune-mi si aici. Imi place. E cald si bine si nimic nu anunta urgia care sta sa se dezlantuie asupra trupusorului naiv.

Dar cand este timpul sa scoata ceara cu tot cu blanita aferenta, femeia aia deja poarta serpi in loc de par. Si gura rea nu mai poate sa-i acopere caninii crescuti prea multisor. Si de ce, de ce are tenul atat de albastru? Iar dinspre ea vine miros fetid, puternic, de pucioasa?

Demnitatea ciresei scade. Femeie, aibi mila. Ce ti-am facut eu tie. Lasa ca ne-ntelegem noi. Numai nu ma mai chinui asa de nemilos. Ai si tu copii acasa. Opreste-te, altfel toata agresiunea asta se va intoarce asupra lor.

Daca ma cruti, o sa-ti scriu toate scrisorile la care te chinui atat. Si...si o sa te spal pe spate cu buretele in fiecare seara. Nimic. Ma-sa nenumitului sta aplecata peste intimitatea mea. Si ma trage de intreaga fiinta, ca pentru ultima data.

Si de cand cu modelul asta avangardist. Care cere ca orice femeie care se respecta sa nu aiba nici picior de peri, pufi si pene, de la brau si pana in varful unghiilor rosii, m-am ras. Si totodata lins pe bot de linistea carnii.

La fiecare trei saptamani las umerii in jos. Sumetesc colturile gurii. Si ii dau cheile corpului meu nenumitei, spunandu-i moale. Fii capitanul meu. Si ia-ma de tot. Pierdut, asa.

Abia astept sa evoluam si noi. Si sa consideram femeia stufoasa drept model de frumusete upgradata, conforma cu epoca. Pana atunci insa, cireasa traieste pe muchie, timpuri si rigori medievale.

duminică, 8 noiembrie 2009

cireasa castigacioasa

horses-gallop copy

Primele chestii pe care o sa le fac sunt niste cumparaturi.

O sa achizionez la Nisa o locuinta mica dar vesela. Nu pe Promenade des Anglais, ca nu sunt lacoma. O mansarda mica cu vedere in centrul vechi. Unde e vara lumea imbracata in alb si se canta jazz live. Din mai as poposi acolo si nu m-as da dusa pana in septembrie.

O sa iau si o casa traditionala in Bucovina. Pusa strategic langa dealuri molcome, apa cu pesti, padure fosnitoare, oameni draguti si o biserica veche. Normal ca o sa am si livada de pruni.

Ati vazut vreodata o livada de pruni in floare? Au flori doar un pic roz. Cateodata ramai cu impresia ca doar ti se pare. Si ca poate sunt de fapt albe ca zapada.

Prin curte sunt cai, oi, vaci si macar o capra. In beci sunt toate bunatatile pamantului. Pe foc clocoteste mereu o mamaliga. Garnitura pentru ciulamaua de hribi. Placerea mea.

O sa cumpar o editura buna care sa-mi scoata cartea mea. Nu ca ea, cartea, n-ar fi buna. Dar sa-mi fie mai usor. Si sa nu mai fiu nevoita sa trec prin tracul prezentarii si negocierii. Ce sunt eu? Cireasa talentata sau targovet?

O sa o anunt pe maseuza Geta ca de acum inainte locuieste cu mine. Si ea si familia ei pe care nu o cunosc si dupa care probabil nici nu o sa ma omor. Dar na, chiar si cand esti cireasa bogatanca trebuie sa faci niscaiva compromisuri.

Tot ce are de facut este sa-si tina mainile pe maine mare parte din timpul cat voi sta acasa. Geta, nu-ti fie frica. Gata cu greutatile. O sa fie bine.

O sa angajez imediat bucatar personal venit din Turcia. Camerista frantuzoaica care sa impleteasca ale ciresei cosite frumos. Si sa ii faca unghiile de pa picioare. Bineinteles, in timp ce Geta saraca tot face masaj.

O sa incerc fara odihna sa cuplez turcul cu frantuzoaica. Doar ca sa ma distrez, asa. Ca o bogatanca excentrica ce sunt.

Uite, ariciule, nu. Nu o sa-mi dau demisia. O sa scriu in continuare la hotcity si si in celelalte locuri unde activez placere. Dar poate sau de fapt sigur, mai putine ore pe zi. Na, intelege-ma si pe mine.

N-ai fi crezut-o p-asta, nu? E, asa sunt eu, o cireasa implicata. Chiar daca sunt putred de bogata.

O sa fac cadouri consistente si targetate prietenilor. Dar cred ca nu bani. Ce vrei, excentricitatile bogatilor. Unuia o cafenea, altuia un club bun unde sa puna el muzica. Unuia un tratament fabulos, altuia un han. Cuiva un adapost urias pentru toti cainii din lume. Altcuiva o televiziune numai cu stiri pozitive.

Dar nu inainte de a o acoperi pe mama de cireasa cu euro. Ei ii plac cumparaturile ceva de speriat. Si i-as da si un servitor care sa o insoteasca la Carrefour si la piata si la mall si pe unde mai are ea de ales chestii. Sa ii care sacosele si sa ii faca o conversatie antrenanta.

Dupa ce toate astea sunt puse la punct, hai sa calatorim des. Sediul central este in cele cateva resedinte fixe. Dar cireasa are nevoie de mai mult de atat. S-ar putea sa vrea sa vada lumea privind-o din balon. O tenteaza de mult.

Probabil ca nu o sa ma mai scol dimineata. O sa beau des fresh de portocale. O sa am platon de matase. O sa am cei mai frumosi pantofi. Si o sa dau petreceri cu mese bogate in fiecare zi.

Incerc sa-mi pastrez samburele pe umeri. Dar e greu sa-mi tin cumpatul 100%. Cum ar fi daca as castiga cele 7 milioane la care am pus bilet?

Cireasa are inregistrat bilet. Si-a facut iluzii. Si acum nu mai poate de excitare. Oare numarul 18 scrijelit insistent de 3x chiar o sa-i aduca cele trebuincioase?

vineri, 6 noiembrie 2009

unghia degetului meu mic

unghie

Se petrece un miracol. Unghia de la degetul meu mic de la mana creste intr-o zi cat altii intr-un an. Precum Fat-Frumos.

Sufera de expansiunea asta necontrolata si cea stanga si cea dreapta. Pot sa dovedesc ce zic cu probe de netagaduit. Daca imi da cineva un centimetru de croitorie. Sau un penar ce contine si rigla.

Poate ca miracol nu e cuvantul bun. Pentru ca el desemneaza ceva pozitiv. Ori eu sunt destul de nemultumita de turnura pe care o iau lucrurile.

Am destule chestii la care sa ma gandesc, ca sa mai pun pe lista si asta. Sa tin minte adica sa-mi verific mereu unghiile mici. Sa nu ies cu ele in populatie semanand izbitor cu un dansator thailandez de dansuri traditionale.

Eu sunt cireasa romanca. Si cand conationalii mei poarta unghii lungi la degetul mic, inseamna ceva special. Nu stiu ce, dar nu vreau si eu sa fac parte dintre ei. Pare ca unghia mica lunga are o conotatie culturala care imi scapa.

Deci ma chinuie ideea ca trebuie sa le verific permanent. Sa vad cat de tare au luat-o razna. Si sa iau masuri.

Celelalte stau cuminti pe loc. Cu ele n-am nicio problema. Sunt chiar ofticata ca se rup des anapoda si imi agat in ele ciorapii. Mi-am dorit mereu unghii lungi. Dar m-am obisnuit cu ideea ca n-am material bun pentru asa ceva. Ele nu cresc.

Ba chiar unghia de la aratator, de exemplu, ramane mereu putintel in urma. Trebuie sa o impung mereu de la spate. Sau s-o momesc cu o bucata de carne proaspata. Hai domnule. Ce facem aici. Ca ne rad si curcile. Si pe cea stanga si pe cea dreapta trebuie sa o momesc ca sa avanseze cat de cat.

Dar unghia degetului mic, va spun. Cum ma intorc putin cu spatele, cum castiga teren. De cate ori observ, e prea tarziu. Degeaba imi aliniez cele zece degete pe marginea mesei.

Degeaba le cert aspru si zbier la ele, pentru motive diferite. Pe opt dintre unghii le cert ca nu tin pasul. Pe celelalte doua, cele mici de care va zic, le cert ca sunt secesioniste. Si ca vor mereu sa-si depaseasca planul. Si ca nu au spirit de echipa.

Degeaba imi ies din pepeni. Situatia e mereu aceeasi. Unghiile mici se itesc falnice. Ca si cum le-am dresat special si cu infinita rabdare. Sa le fac sa fie ele mai cu mot. Niste invingatoare.

Mi-e si frica sa ma mai culc. Daca in timp ce dorm ele se vorbesc intre ele. Si cresc nemasurat. Astfel incat nu mai pot sa ma dau jos din pat.

Ma rog, nu stiu. Om vedea. Cert e ca am problema asta. Care mi-a scapat de sub control.

joi, 5 noiembrie 2009

concediu pentru storcatorul de fructe

fructe

Cireasa si-a dorit mereu un stocator de fructe.

Unul din ala in care sa pui fructul sau legumul. Sa il apesi cu toata forta cireseasca, pana este inghitit tot, impotriva vointei lui, de centrifuga.

Si sa rezulte din asta doua chestii. Pe o parte, un pahar cu suc care te face sa plesnesti de sanatate. Pe cealalta, resturile neinsufletite ale participantilor la suc. Uscate, ca un rumegus. Practic cenusa celor ce au fost.

Sigur, daca esti mai milos din fire, nu poti sa ai storcator. Te doare fiecare gemet al morcovului. Si fiecare scancet al marului. Dar eu, eu n-am suflet cand vine vorba despre suprimarea hranei omenesti. Cand mi-e foame, calc totul in picioare.

Pana insa sa ajunga cireasa singura sa achizitioneze unul, a gazduit intr-o seara un storcator venit la pachet cu un musafir. Eu ma uitam in timpul asta cu invidie la proprietar.

Storcatoarele de noua generatie sunt extraordinar de frumoase. Sa-l vedeti pe asta cum era facut din inox si plastic negru. Puternic, sarmant, o nebunie. Am facut toti o proba. Lucrurile nu au mers bine, in ceea ce ma priveste.

Storcatorul era aratos dar pica in categoria branza rea in burduf superb. Desi i-am introdus in pantece destule fructe, el a scos sfidator doar nitel suc. Si pe partea cealalta, in loc de cenusa fructelor, un fel de pulpa, asa. Care mai continea ceva zeama. Si nu e drept.

Dar ce m-a uimit cel mai mult si m-a facut sa ma multumesc cu viata ce o am acum, sine storcatorum, este implicarea din partea proprietarului.

Eu tineam minte, de la produsele alea rusesti care se gaseau la piata. Si de care a avut si cireasa cand era pui. Ca e simplu de folosit. Nu, nene, nu. Stocatorul asta arogant si sunt ferm convinsa ca toate cele de teapa lui fac exact la fel, nu te lasa in boii tai.

Dupa ce ca a produs doar trei degetare de suc. Complet insuficiente si pentru o familie in care se traieste in armonie, d-apai in alte situatii, el propune spre curatare nu mai putin de sapte componente. Repet, pentru cei mai neatenti. Sapte componente.

Ceea ce inseamna, in termeni simpli, ca lucrurile se petrec asa. Daca esti genul care simti din cand in cand, la intervale regulate, ca ai pofta teribila de suc. Asa de teribila incat esti pregatit sa faci orice pentru asta, atunci da. Cumpara-ti unul.

Si cand te decizi ca a venit vremea sa bei, anunta la birou. Spune-le ca tu iti iei o zi libera, pentru ca ti-e sete. Inchide-te cu storcatorul in bucatarie. Fa-ti mendrele cu el.

Iesi apoi rosu la fata de placere si efort. Si restul zilei o sa ti-l petreci spaland cu grija componentele. Dar pentru sanatate, ce nu facem noi, oamenii moderni. Alti oameni moderni, nu eu.

Eu ma dezic de asa masinarie cu fite. Si in concediu vreau sa merg la ski. Nu sa stau la chiuveta. Cine n-are storcator de fructe dar nici zile de concediu, sa nu-si ia.

miercuri, 4 noiembrie 2009

mi-e frica de senzualitatea indiana

HEL231984

Cireasa se intreaba uneori, cand e toamna si are timp. Oare ce fac indienii cand vine seara si au terminat de mancat?

Ce-si soptesc si ce se intampla intre ei dupa ce isi culca copiii maro, isi desfac sari-urile in culori vii, isi scot tarlicii care nu scot nici un zgomot. Si se strecoara in milioanele de paturi tantrice aparate de plase de tantari?

Si continua cireasa. Aduce pielea de culoarea cacaoai cu lapte si o anume stiinta pentru manevre iscusite in pat?

Oare toti indienii, barbati, femei, si poate si copii, stiu sa faca dragoste mai bine decat oricine altcineva? Sau e doar un mit inventat ca sa ne complexeze pe noi, caucazienii.

Ma gandesc ca noi o ducem mai bine economic. Si atunci indienii, ca sa se razbune, au scornit mitul asta. Ca sa ne faca sa ne simtim cu coada-ntre picioare.

Daca te uiti la ilustratiile sexuale care troneaza mandre pe serenele temple indiene, iti mai vine putin inima la loc. Sunt acolo descrise cu grija orgii care fac bunicile sa roseasca.

Dar asta, daca ne punem mintea, stim sa facem si noi. Trebuie doar sa sunam niste prieteni si sa le propunem un sex party. La care sa avem si niscaiva animale domestice sau salbatice.

Iar daca studiezi cu atentie, cum am facut eu, pozitiile explicate in celebrul text Kama Sutra, vezi ca indienii se contorsioneaza de le sar capacele. Dar de ce sa incerci sa levitezi facand sex, cand e bine si asa. Cu picioarele pe pamant, odihnindu-te dupa o zi de munca in pozitia misionarului.

Deci pana acum, trebuie sa recunosc ca nu sunt foarte impresionata. Sa facem sex sprijinindu-ne in degetul inelar de la picior putem si noi. Doar ca suntem un pic mai lenesi si preferam sa stam comod.

Si atunci? Unde sta fascinatia senzualitatii scoborate din Ramayana si Mahabharata? Ce l-a tulburat intratat pe Eliade incat era sa lesine cand a fost lasat sa atinga partea interioara a antebratului lui Maytreyi?

Poate ca in cazul lui a fost vorba taman de fructul interzis. Pun pariu ca daca m-as prezenta nu cu partea interioara a antebratului, ci cu fesa dreapta dezvelita de sub un slip roz bonbon la o mare personalitate literara din ziua de astazi, nu s-ar intampla mare lucru.

Incerc sa gasesc si eu explicatii aici, de-aia bat campii. De fapt sunt invidioasa.

Am avut de curand de scris un material despre pozitii sexuale. Si tot cautand pe net poze cu asta, am ramas uimita. Cate pozitii exista pe lume, venite de la indieni. Si cum eu folosesc doar cateva dintre ele si ma cred o mare practicatoare de iubire.

coprocireasa si coprolamaia

shit

Cireasa s-a obisnuit pana la urma sa duca pipi la analiza. Desi nu poate sa zica ca se omoara dupa actiunea in sine. Si nici nu o face cu inima usoara.

Zic eu ca urinatul pe parcursul aceleiasi sesiuni, in doua sticlute distincte, ambele cu gura mica, nu e chiar pentru amatori. Si apoi drumul aproape initiatic cu cele doua sticlute la doftor, iarasi nu e pentru cei prinsi cu imunitatea sau chilotii jos.

Dar examenul copro este alta mancare din altfel de peste. Unul mai nasol. Cel mai nasol peste.

Cireasa a mai facut asta cand era mica. Si burtica era presupus plina cu viermisori. Nu stiu de ce dar adultii banuiesc mereu copii pe care ii au in gestiune, chiar cirese sa fie, ca au viermisori. Si ii verifica in continuu. Doar-doar li s-o confirma teoria.

Dar cireasa, in calitate de adult, nu a mai fost siluita la asa demers pana azi. Cred ca prima problema vine din faptul ca inteleg in sfarsit ca sunt nu doar ceea ce mananc. Ci si ceea ce ... ma rog.

Faptul ca cineva are nevoie de treaba asta ca sa ma inteleaga mai bine, ma uimeste. Sunt redusa la statutul de mamifer primar. Si degeaba insist eu ca mai degraba as da sange sau saliva sau suvite de par. Sau chiar ganduri proaspet scoase din cap, insirate pe o ata.

Nu. Ei vor the shit. Si asta e greu de acceptat.

A doua problema, si nu e ultima, vine din logistica. Pentru ca, Sfite Sisoe, treaba asta mare si importanta nu e de facut intr-un apartament. O, nu. Hai ca daca ai wc cu anticamera, cum ziceam mai demult aici, mai treaca-mearga.

Dar de nu, tocmai ai de rezolvat una dintre cele mai absurde si rusinoase treburi din cate se exista.

Iar daca viata iti ofera un bonus. Si se intampla ca in locuinta urbana in care ti-ai propus sa faci abracadabra. Si sa transferi prin magie o bucatica de nenumit in sticlisoara si mai mica decat cea pentru pipi. Atunci se dubleaza disconfortul.

Ma rog, sa zicem ca am trecut si de faza asta. Desi cand am iesit din scara, mi se parea ca toti vecinii stiu. Si ca se uita pufnind in batjocura de dupa perdele imaculate catre cireasa maculata. Dar na, m-am aruncat in masina. Si dusa am fost, cu praf pe coada.

Ajunsa la centrul medical, cireasa a trebuit sa se explice intr-o sala cu multi oameni care aveau analize sau boli mai demne. Apoi, fara pic de menajament, a fost pusa sa scoata la iveala cele 3 sticlute.

Oamenii straini s-au uitat la ele. Apoi la mamiferul cireasa, care produsese toate astea. Apoi si-au vazut aparent de treburile lor. Dar pentru cireasa nimic n-a mai fost la fel.

Prin urmare, ma repet. Orice om mare care are de facut o coprocultura, sa nu o ia in tragic. Dar nici sa nu bagatelizeze. Recomand asa, cu multa caldura. Sa-si ia concediu 2 zile de birou. Una inainte, pentru preparare. Si alta dupa, pentru revenire psihica.

Apoi sa se izoleze de societate, inclusiv si mai ales de cei foarte apropiati. Care incearca sa fie draguti in legatura cu subiectul. Si asta este cel mai greu de suportat.

Poti pretexta o delegatie urgenta impusa de seful absurd. Ariciule, cum ai putut. Apoi sa fuga in padure singuri, cu un ciorap pe fata, pentru orice eventualitate. Inarmati cu un ziar format vechi, nu tabloid.

Sa se afunde pana in inima frunzetului. Si doar dupa ce urla timp indelungat si nu le raspunde nimeni in afara de ecou si 2-3 veverite voaioriste, sa se apuce de treaba.

Apoi, cand proba trebuie prezentata la doctor, femeile isi vor lipi o mustata si vor purta parpalac inalt. Ca sa nu fie recunoscute. Iar barbatii vor fi fardati si barbieriti proaspat si cu pantofi cu toc si o peruca buclata. Tot ca sa-si ascunda identitatea adevarata. Si sa nu fie astfel asociati cu sticluta aia.

Apoi 2-3 sedinte de terapie, in saptamana imediat urmatoare, ar putea inchide cu demnitate experienta. Va spune asta coprocireasa. Un fruct care a inteles cat e de mic. Si de nepregatit pentru asa o treaba mare.

Si de aici incolo, asa grait-a lamaie, sora mea invitata sa zica de shity business. Sa continuam:

Alo, alo, aici Lamaia. Mi s-a permis acest "guest paragaraph", sa ma fac si eu de ras, ca intr-o buna intelegere a fructelor.
Coprolamaia nu vrea sa mai vorbeasca despre ce inseamna sa indesi o treaba mare intr-o sticla mica. Ca-n bancul acela cu esentele tari.

Eu vreau sa va spun despre transportul coproculturii. Cand n-ai masina. Si ti-e rusine in taxi. Insa in mod absurd, nu ti-e rusine de sute de oameni in autobuz. Iesi din casa, taras grapis, pe langa ziduri, ca ultimul infractor. Desi bomba chimica e ascunsa in cutii, cutiute, pungute, folie de aluminu si iar niste pungute, tu crezi ca toti din jurul tau vad cu raze x. Direct la sursa biologica.

Desi in pungute, pungi si cutiute ai bagat si un odorizant de masina, just in case, ti se pare ca plimbi un wc public. Si ca lumea crede, ce sa mai, ca te-ai cacat pe tine. Ieri.
Si-atunci cand ajungi la doctor si vezi ca ia sticluta linistit, cu mainile goale, dintre miile tale de pungi si pungute si ridica din sprancene la vederea bradutului odorizant, uiti asa de toate necazurile cu productia si transportul si te gandesti la consumatorul final.

Care scarma in cacat zi de zi. Si se si uita inauntru. Si ia notite. Si pe langa levuri, streptococi si samburi de rosie, se gandeste poate la ce va manca la pranz.

Dumnezeule. Acum realizez ca eu am avut partea usoara.

marți, 3 noiembrie 2009

fizicianul care-mi sufla-n ceafa

Hotcity.ro a deschis o serie de materiale scrise de blogarite despre barbatii care le stau in spate.

Am scris pentru site un fel de oda pentru prietenul meu imaginar, I.

Here we go.

luni, 2 noiembrie 2009

am nesocotit motivele cainilor

om

Ies din masina. Am doua sacose grele. Doi dintre cei cativa caini care locuiesc in curtea liceului se reped la mine.

Incep sa ma miroasa. Mi se incurca printre picioare. Ma trag de sacosa. Sunt foarte excitati de aparitia mea. Se cearta intre ei care sa ma aiba primul. Banuiesc ca pentru ei sunt doar o friptura cu garnitura mexicana.

Eu reprezint carnita dulce miam-miam. Si legumele din sacose, aduse de la piata, formeaza garnitura. Care le trebuie, de asemenea. Ca si cainii trebuie sa manance sanatos. Nu doar carne, ci o dieta echilibrata, ca sa traiasca mai mult in orasul nostru.

Matroana lor, adica femeia de la liceu, o doamna care umbla mereu romaneste in halat de molton. Si care urla la toti oamenii dar se intelege de minune cu cainii, imi explica zambind.

V-au vazut cu sacose. De-aia au sarit la dumneavoastra. Altfel nu se comporta ei asa. Este vorba despre caini in propozitie. Altfel nu ar zambi la mine.Veniti la mama, haideti. Nu fiti asa de rautaciosi. Lasati pe doamna in pace. Cainii nimic.

Eu nu raspund la invitatia ei de a sporovai despre cat sunt de dragute si indreptatite aceste animale sa traga de mine. Mi-e frica sa nu o musc, eu. Mi-e frica si ca, daca o musc, imi raman dintii in molton. Si nu fac mare branza. Ma umplu de penibil.

Incerc sa nu-i arat cata consideratie am pentru alegerea ei. Caini versus oameni. Cainii trebuie intelesi. Cainilor trebuie sa li se acorde circumstante atenuante. Cainii primeaza. Oamenii sa mai astepte pana capata bunavointa si zambetul ei emanat din halatul de molton.

Oh, pardon me, stimata doamna. Iertati-ma ca am nesocotit motivele cainilor. De ce mai umblu eu cu sacose, cand stiu ca ei, cainii, le vor pe loc? Ca daca ii sfidez si umblu, e vina mea ca ii intarat. Apoi de ce ma mai plang ca asa si pe dincolo.

De ce vreau sa ma dau cu bicicleta, daca ei nu sunt de acord. Si daca actul asta al meu ii invrajbeste? De ce vreau eu sa fac jogging. Cand stiu fara echivoc ca asta interfereaza cu linistea cainilor.

De ce port gluga uneori, cand e frig. Desi stiu ca e in dreptul si firea cainilor sa imi vada ochii. Ca sa stea ei linistiti psihic.

De ce vreau sa plimb alt caine, in lesa. Intaratand astfel cortegiul de caini fara lesa. Care nu suporta asa afront. Cum sa treaca alt caine prin cartierul lor. Cum sa treaca alt caine prin orasul lor. Cum sa treaca alt caine prin tara lor.

Cum sa treaca oricine prin universul lor si sa-l tulbure.

Oh, cat am gresit, stimata doamnna. M-am purtat prosteste eu, femeia-cireasa, nesocotind complet doleantele, psihicul, placerile si obiceiurilor cainilor salbatici de pe strada. Nu e vina lor. Eu am exagerat in alegerile mele de om.

E clar. Sunt o persoana egoista si anticaineasca. O femeie care, in tot ce face, nu tine cont de ce ar vrea cainii. Dar nu, nu mai fac. Abia acum, mi-am dat seama ca sunt in eroare.

balada lui sir spamalot

spamer

And now the spam is near
And so my friend
You have to read it
And let me make it clear
That there is
No way around it

I spam you till you're full
I used each and every spamway
And more, much more than this
I've spammed you my way

And there were times
I'm sure you knew
When I spammed oh
More than you could chew

But then again when there was doubt
I spammed some more
I've spammed you out
I've spammed you my way

Regrets? I've had a few
But then again, to few to mention
I've spammed what i had to spam
And saw it through without exemption

I've spameed
And though i did
I had my share of losing
I know that all my spam
For you was not amusing

To think i've spammed alot
And may i say, not in a shy way
Oh, no, Oh no not me,
I've spammed it my way!

For what is a spammer, what has he got?
If not his junk, than he has not
To spam the things he never reads
And hope that you
Will click his ads

The records show
I've had some balls
And spammed you
Myyyyyy waaaay!

Textul este gandit indelung impreuna cu lamaie. Titlul ii apartine nadiei.

duminică, 1 noiembrie 2009

de ce ajung eu tarziu acasa

trafic

A fost o vreme cand ajungem tarziu acasa pentru ca nu mai suportam sa imi vad sotul in ochi.

La ideea ca intru in casa si il gasesc dormind un somn apropiat cu cel de veci, fugeam degraba. Oriunde vedeam cu ochii. Si ma inchideam in coafor si porunceam sa mi se invarta parul cu peria.

O data la doua zile mergeam la coafor si stateam cate o ora si ceva. Inelus invartecus roboteau coafezele pe langa mine. Eram cea mai coafata femeie din oras. Atunci, cred, nu eram chiar o cireasa. Ci umbra unei cirese. La capatul puterilor. Asta a fost odata.

Acum ajung tarziu acasa posibil din trei motive. Din cauza unei femei, a unui BMW sau a unui om din provincie. Toti trei sunt soferi. Si toti trei s-au aflat la covrig aproape de locul prin care trec zilnic. Cu ceva timp inainte ca eu sa trec pe acolo.

6 minute. Atat dureaza sa se petreaca un dezastru in trafic. Am studiat problema cu atentie. Am intrebat lumea. Am batut Bucurestiul in lung si-n lat.

Asta trebuie sa fie explicatia pentru care unele zile sufera de o viermuiala fara seaman pe anumite artere. Si alte dati, desi pe drum sunt iesite aceleasi masini si aceiasi soferi rai, e cat de cat ok. Deci teoria cireseasca suna asa.

Inainte sa trec eu prin valoarea asta rea de masini prinse in trafic, pe aici au trecut in acelasi timp cel putin doi soferi din categoriile expuse mai sus. Ori o femeie cu un om care nu cunoaste orasul. Ori un BMW cu un om din provincie.

Ori o femeie cu un conducator de BMW. Ori doar o femeie, din provicie, care conduce un BMW. Buuun.

Ei fac ceva rau. Se poarta nesimtit sau absurd cu ai lor colegi de trafic. Si pentru ca it takes two to tango, lucrurile incep sa miroasa urat. Ajutata si de infrastructura nefericita a orasului, coada rezultata dintr-o astfel de incurcatura se va perpetua pana vine noaptea.

Dupa o astfel de lovitura in plex data de femeie, BMW sau provincial sau combinatia intre ele, traficul nu mai reuseste sa se puna pe picioare. N-are importanta la cat se petrece incidentul. Poate sa fie si la 11 dimineata. In mod sigur n-o sa mai izbutim s-o scoatem la capat.

Si trebuie sa astept o noua zi, cu un nou trafic, inceput de la zero. Doar asa poate se mai dreg lucrurile. Pe Polona trec mereu astfel de soferi, in grupuri mari. Ghinionul meu. Ca de-astea ajunge cireasa mai tarziu acasa.