despre mancare caineasca si omeneasca

De ani de zile ne piseaza la cap reclamele pentru caini cu un mesaj precis, acelasi. Sa nu le mai dam animalelor mancare de oameni* (vezi in subsol).

La televizor ne-au aratat ani de zile o gramada de catei balonati si grasi. Sau lipsiti de voiosie caineasca si deprimati din cauza dietei. Si tristi ca stapanii nu empatizeaza si nu le inteleg nevoile pana la urma simple.

Bun, am cedat. Razboiul a fost castigat. Niciun caine care se respecta nu mai mananca ciorba de carne cu niste coltuci de paine inotand prin ea. Sau oase de ros, de la masa stapanilor.

Duse sunt meniurile cainilor de altadata, cum am vazut cand eram mica. Si asta desi cainilor parea ca le place teribil. Va amintiti, nu? Si nu e ca mureau pe capete. Dar ma rog, nu e treaba mea.

Acum toti cainii mananca niste bobite uscate cu un miros pestilential. Au diverse forme si marimi: de os, de fundita sau forme incerte. Dar aceeasi culoare cacanie, neplacuta. Sper din inima ca le place cainilor. Si ca acestia nu o mananca doar ca sa nu cada in inanitie.

Ce mi se pare mai curios, este ca si oamenii au inceput sa-si schimbe dieta. Si lucrurile par a se indrepta demential tot catre actuala mancare pentru caini**. Tot reclamele au inceput sa indrume oamenii sa manance produse din ce in ce mai uscate.

Si rezultatul concret este ca oamenii pun dimineata in lighenasul cainilor bobite inchise la culoare. Si apoi pun si la ei in burdihan la pranz nu mancare de oameni. Ci cu uscaturi sau bobite sau baghete sau fulgi sau o combinatie din toate astea.

De fapt, dieta oamenilor difera de cea a cainilor prin faptul ca uscaturile de om sunt bej sau galbene. Deci de culoare mai deschisa decat a cainilor. Iar mirosul este unul usor diferit. Dar nu extraordinar de diferit, daca ne gandim putin.

Cum de lucrurile au luat intorsatura asta, stau si ma mir.

Ma gandesc ca ar fi caraghios sa suferim mutatiile astea, oameni si caini, doar de dragul izbanzii in vanzari a unor industrii: cea de mancare pentru cainii actuali si cea de mancare pentru oamenii actuali.

Si oricum, cainii nu se pot apara. Ce le dam noi sa manance, aia e. De prieteni ce sunt cu omul, trebuie sa se supuna. Dar omul? El ar trebui sa fie capabil sa aleaga. Si totusi, el se indreapta ca un robot spre punguta lui, cu uscaturile lui.

Oare merge lumea in directia buna?

*Unde mancarea de oameni este formata din ciorbe curgatoare si mancaruri cu sos umed si salate unsuroase sau friptane sfarainde de grasime si garnituri colorate si deserturi moi cu ciocolata.

**Unde actuala mancare pentru caini este exclusiv uscata si pare sa inglobeze toate minunile lumii, de la vanat pana la peste si vitamine si oase si alte trufandale pentru cainii care stiu ce vor si sunt caini de succes.

viata cu sos pe piept

Sunt genul de cireasa care face ce face. Si ajunge sa puna mereu sos pe pieptu-i gene-ros de sentimente.

Totul in rest e in regula. Nu merg cu fermoarul desfacut la intalniri de strategie. Si ma duc repede la baie dupa ce mananc patrunjel sau mac. Ca sa inlatur eventualele pierderi colaterale.

Incerc sa-mi tin sanii in sutien la mare. Desi nu este usor, sfantul sisoe mi-e martor. Sunt atenta ca mucii sa stea in nas si nu pe interlocutor cand stranut.

Si dupa ce ies de la baie, fusta nu prea-mi ramane ridicata la spate pana la talie. Prinsa fiind din greseala cand mi-am tras ciorapii lungi sus la loc peste arcuitele-mi picioare.

Dar cand vine vorba despre lucruri pe care le bag in gura. Ceva merge mereu prost. Fie ca sunt eu prea hulpava si nu am rabdare si atunci indes si atunci sar stropi. Fie ca alimentele se straduie sa scape innebunite. De gura de cireasa care nu iarta.

Cert e ca am aproape zilnic pe piept drept marturie. Lista partiala a lucrurilor de care m-am bucurat cu fiecare papila. Scrijelita convenabil pe sau intre sani.

Cand beau cafea, mi se intampla cum patea Stefan cel Mare in filmele istorice, inaintea bataliilor cu turcii. Stiti cum bea el apa din pocal ca un purcel. Si avea pierderi de lichid prin marginile gurii. Mie imi place de mor Stefan cel Mare.

Daca am in fata o tocanita, marai la ea si ma zborsesc de pofta. Pana se burzuluie si ea inapoi la mine. Rezultatul fiind ca tocanita castiga si isi insemneaza victoria prin 3 mici pete rosii, inegale si dispuse anarhic. Intre sani.

Cand nu am sos rosu, pun sos din salata cu ulei de masline. Cand nu am nici macar de-asta, ma enervez subit si imi sare lapte din cana. Iar cand chiar nu-i chip sa reusesc singura sa-mi pun pe mine. Am ajutoare.

Sigur trece un caine care aluneca si da peste o baba. Care se dezechilibreaza. Scapa plasa cu paine. Care cade intr-o balta cu noroi. Din noroi se desprinde o parte care aterizeaza pe un carut si o mama.

Copilul se sperie si plange. Mama se impacienteaza, ii sare din mana borcanelul cu piure de mere si gust oribil. Borcanelul face triplu tulup prin aer si jumate din incarcatura incerta aterizeaza la mine pe sani.

Cum am o viata sociala teribil de activa. Si ma vad cu oameni la pranz, deci cand ziua abia a inceput. Mi-e rusine sa ma prezint gata patata. O sa zica respectivul lume, lume, la cireasa asta ii cade din plisc. Am o imagine de protejat.

Si atunci m-am gandit asa. Sa-mi cumpar o geanta de voiaj mica, cum au doamnele bogate. Pe care sa o car zilnic dupa mine, prin oras. In ea sa pun niste schimburi si albituri. Si la jumatea zilei sa scot bustiera plina de sos. Si sa imbrac ceva decent.

Daca ma intreaba cineva, o sa pretind ca tocmai m-am intors de la Londra. Iar daca se prinde ca mint si insista. O sa-i raspund cu voce mica. Sunt genul care pune sos pe piept. Nu ma judeca prea aspru pentru asta. La toti ni-i greu.

oamenii si umbrelele lor

oamenii seamana tare bine cu ai lor caini. semitruism. buun. zice si in 101 dalmatieni despre asta.

ca stapanii de boxeri au falci si gusa. ca doamnele care poseda ogari sunt costelive. si cu parul si viata in dezordine.

ca cel care ascunde prin casa un buldog francez e mic si indesat. si cu pricina de galceava. iar cei care au caini mici sunt ultimii oameni. sa fugim de ei.

nu zic ca nu e asa. dar ati observat ce tare seamana oamenii cu umbrelele lor? sa va uitati putin cand ploua. nicio umbrela nu este purtata intamplator de catre omul pe care-l adaposteste de stropi.

femeile cu umbrele transparente sunt mai deschise. si zambesc la ploaie. sunt soi bun. dar sunt putine. restul oamenilor se incrunta la apa. nici macar eu n-am umbrela transparenta.

oamenii cu umbrele intoarse pe dos de vant si ploaie. cu spitele sarite. cu fashul ferfenita. luptandu-se mereu cu animalul umbrela. care refuza sa li se supuna. sunt oameni anapoda.

probabil ca au spite sarite si prin alte locuri. mai dosnice. si nu prea le pasa de aparenta lor in general. sunt nauci. dau pumni in gura umbrelei. de parca se lupta cu destinul.

oamenii cu umbrele chic imi plac de mor. atenti pana la ultima cuta. in general oamenii se imbraca urat cand ploaua. indeasa pe ei lucruri fara forma. in culori de inmormantare. si mie imi place sa am fas rosu. si cizme de cauciuc in carouri.

purtatorii d umbrele frumoase sunt tare placuti la privit. asa de placuti. ca iti vine sa te opresti pe ploaie. si sa vezi exact cum au asortat sosetele cu punctele verzi de pe umbrela mov.

cu oamenii cu umbrele ca niste cucuvele mari si negre nu vreau sa vorbesc. nu-i vorba. ca nici ei nu se omoara sa stea prin preajma mea. dar voiam sa fie clar, asa.

de fapt la barbati e cumva normal. doar n-o sa mearga sa atinga targetul absurd de vanzari al centrului de profit pe care il gestioneaza purtand o umbrela gay. sau o umbrela stupefiant de frumoasa. cu fir de aur. tesuta de zane in nopti cu luna.

dar cred ca cel mai frica mi-e de femeile care poarta umbrelele barbatilor lor. negre, ca niste vaduve. lipindu-se de pereti prin ploaie. si urand ce li se intampla. ce napasta. pe pamant mai si ploua.

toamna asta o sa investesc in 49 de umbrele. pentru cele 49 de personalitati pe care le simt zvacnind. sub pielea subtire de cireasa. ca sa stiti cu cine aveti de-a face. macar cand ploua.