uitandu-ma in ochii lui

Despre Paris apuc sa zic maine. Azi, despre ochi lui.

Uitandu-ma in ochii lui, ai ibricului meu, m-a cuprins imediat o senzatie de gol interior. Si tu, ibricule? Si tu?

Si nu mereu mi se intampla asta. Aproape toate ocheadele pe care el si cu mine ni le facem dimineata devreme sunt vesele. Eu pun apa rece in ibric, sa il inviorez. Si il asez mintenas deasupra unui foc bine atatat.

El intai se gadila si ma roaga sa-l trag deoparte. Cireaso, mi s-au incalzit piciorusele. Auci! Aa! Ah! Auci! Hihihi! Cu flacarile astea mi-e imposibil sa stau serios. Hai cireaso, lasa-te de goange.

Si cand vede ca n-are cu cine, incepe si sporovaieste cu bulbuci transparenti. Eu atunci ii adaug oleaca di zahar brun. Ce-i mai plac dulciurile ibricului meu. Si cafeluta cat sa prinza un caimac tot brun deasupra. Ce-i mai placere ciresei cafeaua turca.

Mai pun ibricul jucaus deasupra focului inca de doua ori. Sa se umflue toata umplutura cu pricina putintel. Si rezultatul se da la masa ciresei. Negresit in cana cu un cocos desenat cu a lui coada infoiata. Si ziua incepe blagoslovita.

Sunt o cireasa grijulie si organizata. Sunt lucruri fara de care nu ma prinde aproape niciodata o dimineata. In livada unde am poposit peste noapte pentru somn de frumusete trebuie sa am, orice-ar fi, urmatoarele: unt fin, paine buna si cafea de calitate.

Si azi dimineata intai am jucat jocul meu cu ibricul. Exact ca in figura de mai sus. Am facut tot posibilul sa ne zbenguim pe tacute. Ca sa nu trezim banuieli unui ochi neavizat. Cine nu ma cunoaste si m-ar auzi chicotind cu ibricul, ar zice ceva necuviincios.

Apoi am deschis frigiderul, sa apuc untul. Si sa il oblig sa se muleze pe o paine care mi-a placut din prima. Ca un cozonac proaspat, cu o crusta prielnica. Untul, ia-l de unde nu-i. M-am mirat de asa neglijenta. Fac mereu stocuri de unt. Hm.

Apoi vad ca am ramas fara zahar. Nu-i nimic, cireaso. Mataluta n-ai auzit de miere? Si inca una buna, de sorginte bucovineana. Iau doua linguri si le cufund in unda zurbagie a ibricului.

El se linge pe buze de asa incarcatura pretioasa. Si incepe sa sara pe aragaz ca un calut zurgabiu. Ce-i mai plac ibricului dulciurile. Stai mai nebunaticule, stai asa. Daca ne aude si mai ales vede cineva? Ne ducem amandoi pe copca.

Si cand sa incarc lingurita cu un muntisor de cafea, inghet. Vad 3 scame amarate pe fundul borcanului. In loc de cele 8 lingurite cu mot de care aveam nevoie ca sa simtesc placerea de fiecare zi.

Si atunci ma intorc si ma uit cu ochii meu straini si de-acum goi in cei ai ibricului. Care a inlemnit in pozitia nefireasca in care l-a prins vestea. Si nu-si mai gaseste pe-asta lume rostul.

Are si dreptate. Care mai e ratiunea de a exista a unui ibric cu apa fierbinte in el, indulcita cu miere, dar fara cafea? Nu stiu exact a cui a fost drama mai mare. A ibricului meu deprimat ca nu ma poate servi? Sau a ciresei ramasa fara de licoarea trebuincioasa vietii?

N-am avut putere sa-l consolez. Poate ca ar fi trebuit sa ma stapanesc mai bine. Dar in momente de criza e greu sa iei o decizie inteleapta si obiectiva. Vazand privirea mea, ibricul a fugit si s-a ascuns sub pat.

Eu am iesit asa cum eram, in pijama, in plina iarna. Cu ochii impaienjeniti de somn si pe inima goala rupta din pricina lipsei de la apel a painii cu unt. Am plecat cu parul plin de promoroaca si privirea tulbure.

Si mi-am promis solemn sa nu mai las sa se intample niciodata asa context fatidic. Ibricule, hai sa ne-mpacam. Am fost si eu cam egoista. Iti dau inima chezasie.