uitandu-ma in ochii lui

Despre Paris apuc sa zic maine. Azi, despre ochi lui.

Uitandu-ma in ochii lui, ai ibricului meu, m-a cuprins imediat o senzatie de gol interior. Si tu, ibricule? Si tu?

Si nu mereu mi se intampla asta. Aproape toate ocheadele pe care el si cu mine ni le facem dimineata devreme sunt vesele. Eu pun apa rece in ibric, sa il inviorez. Si il asez mintenas deasupra unui foc bine atatat.

El intai se gadila si ma roaga sa-l trag deoparte. Cireaso, mi s-au incalzit piciorusele. Auci! Aa! Ah! Auci! Hihihi! Cu flacarile astea mi-e imposibil sa stau serios. Hai cireaso, lasa-te de goange.

Si cand vede ca n-are cu cine, incepe si sporovaieste cu bulbuci transparenti. Eu atunci ii adaug oleaca di zahar brun. Ce-i mai plac dulciurile ibricului meu. Si cafeluta cat sa prinza un caimac tot brun deasupra. Ce-i mai placere ciresei cafeaua turca.

Mai pun ibricul jucaus deasupra focului inca de doua ori. Sa se umflue toata umplutura cu pricina putintel. Si rezultatul se da la masa ciresei. Negresit in cana cu un cocos desenat cu a lui coada infoiata. Si ziua incepe blagoslovita.

Sunt o cireasa grijulie si organizata. Sunt lucruri fara de care nu ma prinde aproape niciodata o dimineata. In livada unde am poposit peste noapte pentru somn de frumusete trebuie sa am, orice-ar fi, urmatoarele: unt fin, paine buna si cafea de calitate.

Si azi dimineata intai am jucat jocul meu cu ibricul. Exact ca in figura de mai sus. Am facut tot posibilul sa ne zbenguim pe tacute. Ca sa nu trezim banuieli unui ochi neavizat. Cine nu ma cunoaste si m-ar auzi chicotind cu ibricul, ar zice ceva necuviincios.

Apoi am deschis frigiderul, sa apuc untul. Si sa il oblig sa se muleze pe o paine care mi-a placut din prima. Ca un cozonac proaspat, cu o crusta prielnica. Untul, ia-l de unde nu-i. M-am mirat de asa neglijenta. Fac mereu stocuri de unt. Hm.

Apoi vad ca am ramas fara zahar. Nu-i nimic, cireaso. Mataluta n-ai auzit de miere? Si inca una buna, de sorginte bucovineana. Iau doua linguri si le cufund in unda zurbagie a ibricului.

El se linge pe buze de asa incarcatura pretioasa. Si incepe sa sara pe aragaz ca un calut zurgabiu. Ce-i mai plac ibricului dulciurile. Stai mai nebunaticule, stai asa. Daca ne aude si mai ales vede cineva? Ne ducem amandoi pe copca.

Si cand sa incarc lingurita cu un muntisor de cafea, inghet. Vad 3 scame amarate pe fundul borcanului. In loc de cele 8 lingurite cu mot de care aveam nevoie ca sa simtesc placerea de fiecare zi.

Si atunci ma intorc si ma uit cu ochii meu straini si de-acum goi in cei ai ibricului. Care a inlemnit in pozitia nefireasca in care l-a prins vestea. Si nu-si mai gaseste pe-asta lume rostul.

Are si dreptate. Care mai e ratiunea de a exista a unui ibric cu apa fierbinte in el, indulcita cu miere, dar fara cafea? Nu stiu exact a cui a fost drama mai mare. A ibricului meu deprimat ca nu ma poate servi? Sau a ciresei ramasa fara de licoarea trebuincioasa vietii?

N-am avut putere sa-l consolez. Poate ca ar fi trebuit sa ma stapanesc mai bine. Dar in momente de criza e greu sa iei o decizie inteleapta si obiectiva. Vazand privirea mea, ibricul a fugit si s-a ascuns sub pat.

Eu am iesit asa cum eram, in pijama, in plina iarna. Cu ochii impaienjeniti de somn si pe inima goala rupta din pricina lipsei de la apel a painii cu unt. Am plecat cu parul plin de promoroaca si privirea tulbure.

Si mi-am promis solemn sa nu mai las sa se intample niciodata asa context fatidic. Ibricule, hai sa ne-mpacam. Am fost si eu cam egoista. Iti dau inima chezasie.

cireasa si placerea painii

Sa mananc mi-a placut mereu. Nu cred ca mai e pentru cineva un mister informatia asta. Sunt primara pana-n maduva de cireasa.

Apreciez o gateala tulburatoare de trei ori pe zi. Un somn trainic pe timp de noapte, pentru ca pielita sa ramana mereu neteda.

Si nu fac mofturi nici la alte cofeturi din aceeasi categorie de lucruri ce nu necesita neaparat citirea prealabila a unei biblioteci. Daca intelegeti ce vreau sa spun. Nu dau nume, dar e o actiune de capatai.

Totusi rareori creez cu manutele astea doua ceva mai elaborat de bagat sub nas. Si cand chiar se intampla asa minune, vorbim de maximum o ciorbita acrita cu bors. Sau o mancarica de mazare, insa ultima a fost zamislita in primavara lui 2007.

Dar uite cum cireasa s-a dus intr-un loc unde i s-a spus de la bun inceput ca o sa iasa numai daca reuseste sa faca o paine, cu manutele astea doua. Emotionata de asa intamplare, m-am prezentat in strada Jean Louis Calderon, unde formeaza ea o increngatura cu Batistei.

Numele locului este Violeta's Vintage Kitchen. O sufragerie care nu e a mea si unde mai mananc uneori. Evenimentul se cheama Atelier de facut paine #2 si participantii sunt in procent coplesitor bloggeri. Miza este crearea celei mai frumoase paini. Premiul: un tort cu cioco si banane. Muah.

Colega de grupa a ciresei este surata lamaie. Cireasa pune sortul pe dansa si se transfigureaza, ca in reclamele de tigari de la inceputul anilor '90, intr-o gospodina adevarata. Desi ceva mai mica de statura decat normal acceptat.

Violeta ne-a infatisat dinaintea ochilor ingrediente primordiale pentru fericire. Faina obtinuta din grau iubit de soare si ulei stors din florile ce s-au intors o vara-ntreaga dup-al lor stapan carismatic. Pe masa mai erau: iaurt iesit din uger cald de vaca ce poarta imprimeu frumos si sta cuminte, pe inserat, deasupra galetii. Sare adunata cu grija de pe spuma valurilor marii de iunie. Unt obtinut prin zvantarea si istovirea smantanii venite de la aceeasi vaca de mai sus. Apa din izvoarele lumii, venita doar printr-o intamplare incredibila la robinul de sub nasul nostru. Seminte din fructele pamantului, amestecate intru savoare sporita. Si un ou ouat de o gaina care l-a slobozit cu drag in lumea ce mare, ce incepe in al sau cuibar.

Cireasa tematoare a cernut cu grija faina. Dar apoi lucrurile au inceput sa se lege. Si dupa numai cateva minute, cine credeti ca framanta de zor la botul de huma dulce care se itea din ale ei maini obisnuite atavic cu aluatul? Cum cine?

Ce chestie. Stiati ca faina nu musca? Si ca oul crud nu produce leziuni? Cireasa s-a imprietenit pe data cu a ei coca. Si, sfatuindu-se cand cu violeta, cand cu surata lamaie, a creat un biloi onorabil, ce anunta viitoarea paine.

Joaca de-a painea i-a placut ciresei ceva de speriat. Ce s-a mai mozolit dumneaei, si cat a indesat aluatul, ca sa fie sigura ca painea ei va fi suava si usoara ca aripile unei gargarite.

Cum romantica din fire nu are lecuire, cireasa a facut o paine-inima. La inceput s-a ras la exponatul ei cam infantil, sa zicem. Dar cand puiul de paine e iesit rumenit din cuptoriu, universul intreg a incuviintat alegerea.

Mi-a fost asa de draga painea mea, incat parca am nascut. As fi leagat-o la piept si as fi dus-o la toate expozitiile. Si in final as fi aranjat sa poposeasca la Louvre, imbalsamata ca artefact de civilizatie contemporana.

Dar cireasa a dedicat prima paine din viata ei prietenului ei imaginar, I. I-a infatisat-o cu grija si emotie. El a mancat-o cu pofta in timpul unui film asiatic cu batai ce s-au desfasurat in hala de carne cu muste si apoi in fabrica de gheata.

Daca paine buna si facuta de tine nu e, nimic nu e. Asa crede cireasa acum, dupa ce a mai trecut o noapte.

Poze cu intamplarea asta aici.