omul la apa

Mai tineti minte filmul Omul din Atlantis?

Am crezut ca imi place doar pentru ca in el juca Bobby din Dallas. Avea membrana intre degete si inota ca nimeni altul. Se balacea, era viril, puternic, sincer, bine intentionat.

Abia acum mi-am dat seama ca il placeam pentru ca era mai mereu in chiloti si cu parul ud.

Aparatul pe care imi scot uneori demonii si perii albi la sala e pus deasupra piscinei bleu ciel. Din motive care imi scapa, sincer. Pentru ca astfel ne holbam toti la ce se intampla in apa. In timp ce alta apa iese din porii nostri, cu chiu cu vai.

Si avand eu 40 de minute lungi la dispozitie, am realizat. Apa face oamenii mai buni.

Descaltati de pantofii care poarta insemnele puterii, arogantei sau umilintei, oamenii sunt puri. Descocotati din masinile lor mari si zburatoare, sau mici, vechi si poluante, oamenii par a emana sanse egale.

Cum masoara el bazinul acolo, cu lungimi de brat egale, nu-mi mai vine sa ma pun in garda. Ma simt ok. Eu transpirata si rosie la fata, interesata doar de efort. El ud si in chiloti, preocupat doar de sport.

Un om care inoata e intr-o forma primordiala. Ce aminteste de lichidul amniotic in care se rasucesc veseli bebelusii. O imagine diafana. Doar omul si apa, fara alte nemernicii.

Omul in apa e bun poate si pentru ca nu-i vezi ochii. In ochi stau multe dintre convingerile si frustrarile lui. Ori cand se misca prin lichid, omul are transperantele trase. Ori are ochelari. Ori tine ochii mijiti de la apa care-i picura.

Un om care inoata nu poate face rau. Sau macar in momentul ala, nu are nici cea mai mica preocupare catre asa ceva.

Daca am putea ramane mereu asa, balacindu-ne intr-o apa. E clar ca omul in apa e fericit. Se simte bine. Si imi place si mie de el. Daca am putea ramane mereu asa, in apa. N-ar mai fi atatea razboaie. Si atatia pantofi urati pe strada.