cele mai rele povesti

Povestitorii cei mai talentati au job-uri de vorbitori inspirationali. Iar talentul lor este platit cu bani buni.

Au salarii uriase. Se plimba, vad lumea. Li se da sau au de la ei o tema buna. Si ei o spun cum nu se poate mai potrivit. De lasa generatii intregi de oameni cu gura cascata. Apoi isi cumpara yacht si ies la pensie devreme.

Micii povestitori insa colcaie printre noi. Dornici sa zica mereu ceva. Si incantati cand au gasit un public suficient de bine crescut incat sa-i opreasca.

Cand ei prind o musca in iatacul lor, o securizeaza repede infasurand in jurul ei lanturi grele. Si in loc sa o manance, incep sa-i susure in ureche chestii plicticoase, oribile, imposibil de ascultat.

Am identificat pana acum 4 categorii mari de povesti care pot omori usor un ascultator mai timid. Care nu se poate scutura de jugul nedreptatii ce i se face.

Prima: criticul neautorizat de filme.

Cum ajunge si el la film, povestitorul arde de nerabdare sa impartaseasca apoi experienta. De fapt, tind sa cred ca povestitorii anume merg sa vada filmele pritre primii. Ca apoi sa poata omori vreun biet trecator cu relatarea.

El pierde din vedere faptul ca nu poate suplini toate chestiile cu care te incanta a 7-a arta. Nu poate interpreta toate personajele. Nu stiu sa cante muzica respectiva intocmai. Nu poate sa genereze efecte speciale si alte procedee.

Ca sa fie sigura ca nu da peste anticristul asta povestitor de filme, cireasa s-a hotarat. Oricine o intreaba ai vazut filmul cutare, ea zice da preventiv. Ca sa se apere de o potentiala musca care ti se pune cu insistenta pe gura.

A doua: cronicarul de accidente.

A patit un accident usor. Si ti se arata teafar, in deplinatatea organelor si suprafetii lui de piele, ce pare nealterata. Cireasa se bucura ca a scapat dar nu vrea sa stie mai mult.

Omul insa, nu se lasa. El ii da inainte cu detalii hidoase despre cum s-a intamplat. Si eram acolo, stii tu. Cand iesi de pe straduta aia cu cedeaza si intri direct in bulevard si se fac trei benzi si este si linie de tramvai. Cireasa deja e trista.

Asa, si eu m-am incadrat pe banda a doua, ca voiam sa fac stanga. Si vine asta cu viteza mare si eu trag de volan, dar nu puteam nici sa ma feresc prea tare, ca stii ca e scuarul ala. Vezi scena da? ... ... ...

Astia nu renunta niciodata. Singura posilibitate este sa fugi urland, ca si cum ai o albina in chiloti, inca de la primele vorbe. Fara sa te mai explici.

A treia: nostalgicul din armata

El incepe prin a aminti vag perioada, pe post de preludiu. Apoi incepe si da cercuri concentrice relatarii care il intereseaza. Afli, complet in contra vointei tale, ca doar nu esti nebun, afli tot.

Cat de naspa era seful ala de la armata. Cum se imparteau pachetele venite de acasa. Gustul unei permisii. Culoarea parului curvei care deservea regimentul in serile lungi. Corvoadele pe care era obligat sa le faca. Si niste portrete, balzacian de detaliate, de colegi pe care nu i-a mai vazut niciodata.

Ultima dar nu lipsita de importanta: menestrelul scolar.

Vrea sa rememoreze alaturi de tine momentele placute din pruncie. De ce nu face asta singur, cum procedeaza fiecare dintre noi cand il taie melancolia, nu stiu. Dar nu poate, are nevoie de public.

Pentru a explica pe larg cum e cu profa de bio, cat de tare era diriga. Ce pozne incredibile, complet diferite de cele ale altor copii, facea cand era doar de-o schioapa. Cum nu prea invata si era mereu pus pe sotii. Ce note proste lua si exact situatiile in care se intampla asta cu preponderenta.

Nu-i pasa ca la sfarsit esti lesinat la podea. Si incearca sa te aduca in simtiri cu o povestioara piparata despre cum fuma in wc-ul elevilor.

Cireasa, cand da peste oricare dintre categoriile astea neplacute, fuge de mananca nori. Pentru ca nu este asa de curajoasa sa zica nu ma intereseaza. Si atunci mimeaza diverse probleme.

Voi ce povesti si povestitori detestati? Mai exista si altii de soiul asta. Mi-au scapat?

al cui e manerul?

Cireasa era mica si inca firava ca si personalitate. Nu zdrahoanca cu personalitate de dimensiunea unui trol care este acum.

Totusi ea a inteles de pe atunci ca trebuie sa-si imparta banca cu un univers egoist. Format din fetite cu pampoane si baieti care le trageau de ele si le smangaleau si caietul.

Cireasa pui a invatat atunci sa se supuna impartirii meschine a bancii in doua bucati presupus egale. Desi nu era de acord, a trebuit sa dea din cap de vreo 73 de ori ca da, nu va incalca granita prin insinuarea cotului peste linie.

Presupus egale pentru ca intotdeauna copilul rau langa care era asezata fura din spatiul ciresei. Lasand-o cu buza umflata si parerea ca lumea, draga mosului, nu merge in directia buna.

Am mai crescut si eu un pic dar se vede treaba ca nu suficient. Sau oricum, am ramas marcata. Pentru ca inca mai am o dilema foarte asemanatoare.

De cate ori merg la film, intre mine si partenerul de scaun troneaza mereu un singur maner. Si ala insuficient pentru o singura persoana, d-apai doua. Si uneori lucrurile se aranjeaza bine.

Adica, sa zicem, sunt indragostita. Si insist sa-mi las urechea dreapta in zilele cu sot si cea stanga in zile impare, pe umarul puternic ce mi se ofera din public. Dar alteori, cand iubesc mai putin, apare dilema.

Ar trebui vecinul meu de scaun din stanga sa ma lase pe mine? Si apoi, prin efect domino, toti ceilalti vecini de stanga ai cuiva ar trebui sa-i lase pe ceilalti sa puna ei cotul pe manerul comun?

Sau ar trebui stabilita o cutuma clara. Vecinul din dreapta sa fie cel care sa cedeze fara lupta si alte smecherii. Sa renunte din start la orice pretentie asupra bratului prea tare. Gandit oricum pentru oameni de fier, fara nervi si sentimente.

Sa arate umilinta. Sa se comunice pe sine din prima ca un exemplar beta. Sa stea in fata vecinului cu umerii lasati, capul plecat si colturile gurii lasate in jos. Dar stai, in felul asta ar fi doar un spectactator alfa pe fiecare rand. Cel care sta primul in partea stanga. Si nu e drept. Hm.

Oricum, acum e haos. De fiecare data risc sa nu capat niciunul dintre cele doua manere. Si in loc sa fiu atenta la film, trebuie sa ma concentrez sa duc un razboi mut, desfasurat pe doua fronturi.

Ma imping cu ambii vecini pe tacute. Imprim luptei ritmuri diferite, in functie si de personalitatea si forma fizica a fiecaruia dintre combatanti. De multe ori lupta se incheie cu o intelegere mediocra, din cauza oboselii razboinicilor.

Ajung sa ma contorsionez. Castig jumatatea dinspre spatar in dreapta si varful dinspre ecran in stanga. Restul e ocupat de inamic. Sau, in zilele mai proaste, pierd cotrolul complet pe frontul drept. Si il vad pe vikingul de cinematograf cum se lafaie pe dreptul meu.

Atunci trag tare pe partea stanga si ma lupt ca si cum ar fi ultimul film vazut si cea de pe urma rezemare. Cand ma lupt doar pentru un cot si deci nu mai am ce pierde, de obicei castig. Ies din sala istovita. Si fara sa tin minte o iota din ce mi-au atarat pe ecran.

In avion e si mai si. E lumina, deci nu pot sa ma screm, sa ma contorsionez si sa imping la adapostul intunericului. Daca prin locul de la geam, e ok. Ma las pe hublou, acolo, si nu fac fite.

Daca prin locul dinspre culoar, am un cot asigurat. E un inceput bun. Si pentru suprematia asupra celuilalt, incerc sa-mi fac adversarul din priviri. Dar cand sunt pedepsita si stau la mijloc, e infama treaba.

Se intampla ca la cinematograf. Doar ca mai rau. Cei doi satiri care ma strang ca intr-o menghina nu prea sunt dispusi sa renunte la pozitia lor de suprematie. Asa ca de multe ori ajung sa stau si cate 13 ore cu mainile pe genunchi. Cireasa in pozitie sfioasa, de nevoie.

Bine, bine, dar al cui o fi de drept manerul. Singurul maner. Traim intr-o jungla. Pestele cel tare in psihic il inghite cu fulgi cu tot pe cel slab de constitutie si nervi.

filmele mele au final interactiv

Eu am gusturi mai sofisticate decat altii. Eu sunt cireasa. Si ce vreti, cireasa din fire cu multa cheltuiala se tine.

De exemplu, mie imi place sa-mi fac singura finalul filmelor pe care aleg sa le vad. De ce sa merg eu pe mana scenaristului, chiar daca a luat un Oscar pentru asta. Cand imaginatia mea nu lasa de dorit. Si in felul asta ma si feresc de orice fel de esec?

Am incercat de multe ori sa vad un film pana la capat. Dar stiti si singuri ca Hollywood-ul mai da si chixuri. Pai si atunci de ce sa ma incurc eu cu rezolvarile lor placut comerciale? Nu domnule. Lasa ca am si eu abilitati.

Mie imi plac mult filmele. Si procedez asa. Pun un film si astept o vreme. Dar nu multisor. Apoi Mos Ene, viclean copil de casa/ce-nchide pleoapele-ntr-o clipa/cireselor pe-acasa/ incepe sa imi incurce genele intre ele. Astfel incat cu greu mai pot urmari ce se petrece acolo, pe ecran.

Dupa prima jumatate de film nu mai pot tine ochii deschisi, ce vreti. Intai sunt in denial. Incerc sa ma tin demna, asa. Sa inving prin puterea samburelui oboseala care se lasa peste globuli perdea grea de catifea rosie. Ca membrana soparlelor lenese.

Apoi imi cade intr-o parte capul plin de ganduri frante la intrare. Cade cu hodoronc tronc zdronc. Mereu mi-e frica sa nu se franga fatal. Si razboiul e pierdut. Inca un film pentru care trebuie sa inventez un final care sa ma multumeasca.

Am mult de lucru pe tema asta, aproape zilnic. In ultima vreme putine filme au reusit sa ma tina treaza pana la final. Trebuie sa fie ori cu desene animate ori cu batai chinezesti. Altfel, slabe sperante sa ma intretina cu ochii deschisi.

Si sunt atatea filme de vazut pe lumea asta. Si eu am cam pierdut vremea pana acum. Asa ca data viitoare aleg mereu unul nou. Ca doar cu cel vechi m-am cam prins care e treaba. Ce rost are sa-i vad sfarsitul si sa-mi mai bat capul cu el.

Ii crosetez acolo un final de sa ma tina minte. Si merg izbavita mai departe. Prin urmare, experientele mele cinematografice sunt ciuntite intr-un fel. Dar imbogatite, daca ma uit din alt unghi.

Eu vad doar prima jumatate dintr-un film. Si apoi imi inchipui ce am eu chef. Si uite-asa culeg din filme doar partea carnoasa. Asa cum as manca doar partea de sus a unei briose. Sau doar cocosul de la pepene.

Doar ca in ultima vreme am fost destul de prinsa cu alte chestii. Si acum s-au strans purcoi o gramada de finaluri nerezolvate. Care ma trag de haine in asteptarea unui verdict.

Am treaba de nu-mi vad capul. Asa ca diseara nu ies nicaieri si stau pana le inchid pe toate.

cireasa si cea mai tulburatoare in rau experienta cinematografica

Dintotdeauna m-a interesat ce fac asiaticii in timp ce noi dormim. Ce cantece de leagan canta ei copiilor lor ca niste jucarii reusite.

Cum isi trateaza asiaticii arsurile stomacale si ce planuri de viitor fac ei cand viseaza cu ochii lor ingusti larg deschisi. Vreau sa stiu astea si altele in plus. Ca doar de-aia plec in mai putin de doua saptamani spre intr-acolo. Sa vad cum e.

Filmele unde zboara niste chinezi in timp ce se lupta, ma fascineaza. Cum prind unul, cum il devorez. Nu ramane din el decat scheletul si un plescait satisfacut din limba, cum vezi in desene ca mananca Tom un peste. Am vazut Casa sabiilor zburatoare de 18 ori.

Deci sigur ca m-am dus la festivalul de film asiatic, pentru un preludiu de vacanta. Suntem la filmul Geo-Lobotomie. Stiu, titlul ar fi trebuit sa ma faca sa sed in cumpana. Si apoi sa zic nu, multumesc. Don't call us, we'll call you.

Dar eu stiam deja ca asiaticii sunt cam cruzi de soi. Si am crezut ca pot duce. In plus, filmul fusese vizionat cu asa placere la editia trecuta, incat a fost cerut din nou de catre public. Mi-am zis sa vad si eu magia. Iacata-l, gol-golut.

Nu stiu sa critic filmul ca un specialist. Pot doar sa spun ca intai m-am deprimat, si apoi mi-a venit sa plang. In final mi-a venit ideea sa ma sinucid in liniste, fara sa fac prea mare mizerie, dezgustandu-i pe ceilalti spectatori.

Noroc ca eram cu prietenul meu imaginar, I., care m-a impiedicat prin atitudinea lui demna sa fac ultimele doua chestii. Mi-a fost rusine, de-asta am acum puls si lacrimile toate in gestiune.

In mod curios, n-a fost numai faptul ca filmul era plin de o violenta tulburatoare. Ca mureau in continuu oameni in moduri sangeroase. Majoritatea izbiti cu o cazma in cap, improscand sange in jur.

Era multa saracie si personajele erau prinse intr-o intriga absurda in care se zbateau ca arse de vii. Povestitorul era un mort. Li s-au scos in film vreo duzina de dinti de aur, oamenilor care isi vindeau gura si copiii si sufletul pentru bani.

Toate ororile si tot acest mult sange mustind, se intamplau intr-un soare stralucitor. In care tu, om obisnuit cu niste confortabile clisee europene, crezi ca nu se poate savarsi nimic rau.

Dar asta nu e tot. Realitatea a inceput sa fie si ea contaminata jucaus. In timpul filmului au iesit si au intrat in sala mai toti cei prezenti, de mai multe ori fiecare. Scosi poate din minti. In timpul du-te-vino-ului asta, o femeie radea de mai-mai sa se sparga. As vrea sa o cunosc personal.

Cei mai multi isi pierdeau controlul si lasau usile deschise, deci patrundea lumina. Ieseau grupuri si intrau altii noi la loc, sau poate tot ei. Cine sa mai stie. Din ecran curgea un rau de sange amestecat cu enigme asiatice, asa ca n-aveam timp sa ma dumiresc.

Pe la mijlocul filmului a intrat un batran, garbovit de ani, care abia se mai tinea. A mers sontac-sontac, i-a luat o vecie pana in primele randuri. Problema e ca dupa scurta vreme a intrat din nou si iar s-a straduit sa ajunga in fata. Desi nu se intorsese, ati prins ideea? A intrat de doua ori si nicio iesire.

Apoi de ecran s-a prins o pasare vie. S-a prins cu ghearele in mijloc, generand in toata tragedia asta elucubranta momente comice.

Doi dintre protagonisti se alergau spre a se casapi cu sapa. Operatorul ii urmarea ca sa ne redea indeaproape masacrul si parea ca pasarea participa si ea la urgie, plasata strategic fix intre ei.

La sfarsit am ramas seaca. Ca sa ne dregem, am inghitit niste chipsi vietnamezi cu gust de rosii. Si un biscuite cu o consistenta noua pentru mine si gust pregnant de sampon de cacao.

I. a fost de parere ca daca stam si la filmul urmator, care e doar cu gangsteri si impuscaturi, alungam senzatia. Asa ca am asteptat sa dea jos pasarea si ne-am infundat iar in fotolii.

Am urmarit inerta niste impuscaturi soldate cu sange copilaresc. Mult, ce-i drept, dar fata de experienta precedenta, astia erau doar niste asiatici diletanti.

Un fleac. M-au ciuruit. Nu credeam ca doare-asa. Cireasa a fost ingenuncheata in mod pur asiatic intr-o sala in care de obicei se face cultura.

*PS: imaginea este din film, iar ce tine domnul ala nu sunt mai multe branze de burduf.

primele randuri de la film

putina lume stie ca a cherry a noastra e chioara. dar cand zic chioara, I mean it.

si asta aduce in viata noastra multe schimbari. una foarte importanta ar fi ca la film stam in primul rand.

sincer, eu nu cred ca ea vede ceva nici macar asa. dar pentru ca emana niste emotii in timpul difuzarii. cum ar fi rasete, bucurie si tristete, in functie de ce apare pe ecran, nu pot sa dovedesc ca nu vede.

e drept si ca uneori emotiile ei parca nu se potrivesc cu ce imagini apar pe ecran. am surprins-o trista cand era de ras. cutremurandu-se de hohote cand eroina murea. si el nastea.

sau cu inima cat un purice de suspans. cand protagonstii se dadeau fericiti in calushei. si mancau vata de zahar. adica o conventie cinematografica destul de fara echivoc pentru "sunt fericiti si totul e ok. don't you worry".

pentru ca oricum nu inteleg nimic din film cand stau pe primul rand, serile noastre la cinematograf sunt momente de reflectie. pentru mine.

asa mi-am dat seama ca primele randuri nu au niciun rost. exact cum elaine din seinfeld a inteles ca nu are niciun rost corpul unei briose. si ca vrem de la ea doar motzul.

dar ce e de facut. in orice cinematograf exista mereu niste prime randuri.

poate doar daca producatorii de entertainment tip film la mall accepta sa puna primele randuri de filme la mall mai in spate. dar asta diminueaza profitul. si lor si vanzatorilor de floricele. no good.

sau sa le scoata cu totul. dar nu, acum imi dau seama. ca daca le scoatem, atunci randurile din mijloc devin primele randuri. nu?

whatever. mi se pare ca primele randuri de scaune de la mall nu au niciun rost. doar sa adaposteasca chiori care oricum nu inteleg nimic. si oameni cu ochi sanatosi care iar nu inteleg nimic. taraiti cu forta de catre chiori. si atunci de ce sa perseveram?

I don't have a solution. but I admire the problem.