am invatat sa dorm dupa-masa

Pana de curand nu puteam sa dorm dupa masa dintr-un motiv destul de caraghios.

Somn era, nu-i vorba. Casc in weekend de-mi trosnesc falcile si, atrasi de zgomot, veneau vecinii sa ma intrebe daca renovez. Timp, era si el. Am grija dintotdeauna ca in weekend sa nu trag la vreun jug metaforic.

Pai si atunci de ce? De ce nu am dormit dupa-masa atatia ani?

Poate ca la inceputul vietii mele adulte nu am reusit a dormi din frustrare. Vedeam cum sotul meu fost, inginerul fara inima, tresalta usor sub plapumiora matrimoniala. In timp ce eu as fi vrut sa facem tot felul de chestii. Hai la joaca, pe-afara.

Ntz, ntz, imi dadea de inteles sforaitul. Si dormitul dupa-masa e viata mea, parea sa spuna fata de pe care se stersese orice gand rau si de fapt orice gand, a fostului meu sot. Si atunci sigur ca am prins aversiune fata de modul asta de ne-petrecere a timpului.

Un mod individual dar totusi compus. Din categoria tu dormi si eu ma uit. Somnul a fugit de la mine ca si activitate de recreere. Si a inceput sa ma viziteze doar noptile. Cand cadeam rapusa ca de forta unui capcaun.

Apoi inginerul a plecat sa doarma in alte parte. Si totusi somnul meu de dupa-masa, de care acum puteam avea grija pentru ca era al meu si nu la umbra cuiva, n-a mai venit. Multa vreme a stat in pribegie.

De cate ori incercam sa-l aduc, bagandu-ma in pat si strangand din ochi, dadeam gres. Mi se instala de la inceput ideea asta, ca n-o sa-mi iasa. Si odata scrisa apasat in cap, nu era chip sa dau reset. Imi dadea cu eroare.

Venea piticul asta si zicea s-ar putea sa nu dormi. Ca doar stii ca nu iti iese de ani de zile treaba asta. Mai bine las-o balta, cireaso. Esti blestemata nu sa te preschimbi in broscuta, ci sa nu dormi dupa-masa.

Si gata, trebuie sa deschid ochii catre dormitorul pangarit de prea multa luciditate. Si sa plec din pat. Ca oricum nu mai era mare lucru de facut acolo. Stiam asta. N-aveam sa dorm.

Dar acum anatema s-a ispravit. Sa fie vreo 2 luni (60 de zile) de cand am o pofta nebuna de dormit dupa-masa si imi si iese. Simt cum ma paleste asa, dulce minune. Ma gadila pe la gene, imi da apoi degraba la ficat cu o ghioaga cu tepi de lesin.

Las tot si ma intind. Ce siropoasa-abandonare. Dorm ca o buturuga din padurea deasa. Dorm somn primordial, de hibernare. Dorm de sparg avioane si asta ma multumeste pana in ungherele sufletului meu mic si negru. De cireasa uneori amara.

Cum de-am fost dezlegata de vraja nici ca-mi pasa. Binecuvantarea imbratisarii cu Mos Ene pe la 4 dupa-masa e destul pentru mine. Am invatat din nou sa dorm dupa-masa. Si asta ma face sa zbor.

la multi ani, mimule!

Astazi este, cine-ar fi crezut, ziua internationala a mimului. Lucru indicat mie de a cherry. Care a stiut exact ca asa veste este absolut vitala pentru cireasa prietena.

Da, mimul e persoana aia care maimutareste in mod artistic fapte din viata reala catre un anumit public. Iar publicul care este beneficiarul manifestarii trebuie sa recunoasca usor despre ce e vorba.

Asta e o minge-n soba, pe care cineva a scris cu pix verde "la mai mare". Asta e o vaca pe sarma care danseaza foxtrot in timp ce niste pasarele se uita la ea crucis. Asta e un pahar cu lapte care a fost incalzit de o femeie care tocmai s-a spalat pe cap.

Si pentru ca e si de datoria noastra sa-l sarbatorim cumva pe mim, m-am tot gandit cum putem participa mai bine la ziua asta ce-i este dedicata. Cum altfel, daca nu prin mima.

Primul lucru pe care-l putem mima, inca de la ore mici, este somnul. Publicul este in cazul asta universul intreg. Si el trebuie musai convins ca noi inca suntem in imparatia lui Mos Ene. Sa fim atenti, ca mimi responsabili, sa nu strangem prea tare din pleoape, precum copiii mici care vor sa te convinga ca ei dorm. Altfel suntem desconspirati si universul incepe sa ne dea tot felul de lucruri de facut.

Apoi altceva ce putem sa mimam cu succes este munca. Mergem acolo si gasim un public care abia ne-asteapta. Colegi, sefi, alte fapturi. Ei, e important ca noi sa nu muncim. Dar sa ne prefacem bine, ca asa face mimul. Deci publicul nostru trebuie sa creada ca noi rupem de treaba.

Dar alt joc dulce prin care putem celebra este sa mimam ca ascultam ce ne zic altii. Pe fata noastra trebuie sa fie intiparita o expresie de mirare. Cu ochii mariti si sprancenele ridicate. In timpul asta, noi o sa ne gandim la lanuri de grau, ovulatie, ski si cadouri de Craciun reusite pentru cei dragi.

O reduta greu de cucerit dar cu multe satisfactii pentru un mim bun este simularea bucuriei. Ca este vorba despre entuziasmul mimat de a ne intalni cu cineva, situatie in care ajuta mult daca ne aruncam bratele in laturi si scoatem icnete pozitive. Sau ca ni se face un cadou si mimam placerea de a fi primit exact ce voiam cand de fapt se intampla taman pe dos, asta nici nu mai conteaza.

Putem inchide sarbatoarea cu cel mai hulit mod (de catre unii) si cel mai sanatos mod (pentru altii) de a mima ceva. Deci, daca vrem sa aducem o oda cumsecade mimului universal, musai sa mimam ce putem si in dormitor. Un orgasm, cel putin unul simplu daca nu multiplu.

Dar atentie, sa nu uitam regula numarul unu in mina. Publicul nostru trebuie sa creada ca tocmai ni se intampla ceva veridic. In fiecare din situatiile de mai sus dar mai ales in ultima, ca stim ca exista suspiciosi pe tema asta.

filmele mele au final interactiv

Eu am gusturi mai sofisticate decat altii. Eu sunt cireasa. Si ce vreti, cireasa din fire cu multa cheltuiala se tine.

De exemplu, mie imi place sa-mi fac singura finalul filmelor pe care aleg sa le vad. De ce sa merg eu pe mana scenaristului, chiar daca a luat un Oscar pentru asta. Cand imaginatia mea nu lasa de dorit. Si in felul asta ma si feresc de orice fel de esec?

Am incercat de multe ori sa vad un film pana la capat. Dar stiti si singuri ca Hollywood-ul mai da si chixuri. Pai si atunci de ce sa ma incurc eu cu rezolvarile lor placut comerciale? Nu domnule. Lasa ca am si eu abilitati.

Mie imi plac mult filmele. Si procedez asa. Pun un film si astept o vreme. Dar nu multisor. Apoi Mos Ene, viclean copil de casa/ce-nchide pleoapele-ntr-o clipa/cireselor pe-acasa/ incepe sa imi incurce genele intre ele. Astfel incat cu greu mai pot urmari ce se petrece acolo, pe ecran.

Dupa prima jumatate de film nu mai pot tine ochii deschisi, ce vreti. Intai sunt in denial. Incerc sa ma tin demna, asa. Sa inving prin puterea samburelui oboseala care se lasa peste globuli perdea grea de catifea rosie. Ca membrana soparlelor lenese.

Apoi imi cade intr-o parte capul plin de ganduri frante la intrare. Cade cu hodoronc tronc zdronc. Mereu mi-e frica sa nu se franga fatal. Si razboiul e pierdut. Inca un film pentru care trebuie sa inventez un final care sa ma multumeasca.

Am mult de lucru pe tema asta, aproape zilnic. In ultima vreme putine filme au reusit sa ma tina treaza pana la final. Trebuie sa fie ori cu desene animate ori cu batai chinezesti. Altfel, slabe sperante sa ma intretina cu ochii deschisi.

Si sunt atatea filme de vazut pe lumea asta. Si eu am cam pierdut vremea pana acum. Asa ca data viitoare aleg mereu unul nou. Ca doar cu cel vechi m-am cam prins care e treaba. Ce rost are sa-i vad sfarsitul si sa-mi mai bat capul cu el.

Ii crosetez acolo un final de sa ma tina minte. Si merg izbavita mai departe. Prin urmare, experientele mele cinematografice sunt ciuntite intr-un fel. Dar imbogatite, daca ma uit din alt unghi.

Eu vad doar prima jumatate dintr-un film. Si apoi imi inchipui ce am eu chef. Si uite-asa culeg din filme doar partea carnoasa. Asa cum as manca doar partea de sus a unei briose. Sau doar cocosul de la pepene.

Doar ca in ultima vreme am fost destul de prinsa cu alte chestii. Si acum s-au strans purcoi o gramada de finaluri nerezolvate. Care ma trag de haine in asteptarea unui verdict.

Am treaba de nu-mi vad capul. Asa ca diseara nu ies nicaieri si stau pana le inchid pe toate.

mancariciul fostelor iubiri

Da, a fost o vreme si nu e chiar departe. Cand prietenele ma invidiau. Si isi puneau pe rezolutia de anul viitor, scrijelit cu sange neinceput, sa ia curaj de la cireasa.

Mai cireasa, dar ce coloana vertebrala din fier betooon armat ai tu, cand vine vorba de relatii. Asta imi auzeau urechile, de exemplu, din partea taranilor de la tarabe. Cand eram de gasit prin piata, facand targuieli.

Cireaso, dar ai sange, nene, imi ziceau si casieritele de la supermarket. Si doamnele cu coc de la circa financiara. Am vrea toate sa nastem copii fermi ca tine. Cu taria de a rupe relatiile care merg sontac-sontac.

Iar mama de cireasa era mandra. Arata cu mine poze la serviciu. Uite, ea e. Ea e cea care face ce va spun. E neinduratoare. Sfinte Sisoe, ce bine am crescut-o. Cata intelepciune pe dumneaei. Si uite cat este de mica.

Iar barbatii...barbatii, acesti beneficiari directi ai actiunilor mele. Simteau ghioaga ce sta sa se pravale. Daca le trece prin minte cumva sa faca vreo miscare de impacaciune. Dupa ce am pus un punct onorabil amorului ce sta sa moara.

Domnul meu, cand s-a hotarat cireasa sa rupa pisica, s-a zis. Nici ca mai revine asupra deciziei indelung cumpanite. In doua cuvinte: cireasa, dura din fire, n-are lecuire. Asa mai povesteau matusile vecinelor de pe la bloc.

Cu mandrie povestea chiar si ea, cui nu stia inca, ce smechera e. Cum atunci cand lucrurile nu mai merg unse, inchide usile cu zdronc, pac, bum, bang. Si cum nici ca le mai deschide vreodata.

Pentru ca, vezi tu. Ea le incuie cu o cheie de la care nu exista copii. Si pe care o arunca intr-un lac malos. Unde nici ce mai vestiti scafandri. Sa zicem cei angajati pentru relicvele Titanicului. Nu ar mai dibui-o in vecii vecilor amin.

Dar uite cum vigilenta ei e acum tare ca fularul. Ceva s-a rasucit in maruntaiele ciresei. Si in special in departamentul ala responsabil cu pomparea sangelui prin corpul dumisale.

Si niste usi au ramas intredeschise. Cat sa iasa si intre pe acolo tot felul de personaje suparatoare. Care o ingrijoreaza cateodata in asa masura incat ii tulbura somnul altfel bun.

Treaba e ca m-am pricopsit in viata mea cu mancariciul fostelor iubiri. Asta nu e chiar ceva concert. Sa pun sa pun mana/gura. Ci e mai degraba un bazait de tantar cand ai vrea sa dormi.

Cu deosebirea ca tantarul cu pricina este unul cunoscut bine. Care ma uimeste cu un miros cunoscut. Sau cu o vorba de duh mestesugita, pe care stii ca numai eu o inteleg. Tantarul bazaie pe tonalitati familiare, nepericuloase. Dar numai bine cat sa-mi strice tihna.

Ce de metafore. Mancariciul a inceput doar acum un an. La scurt timp dupa eradicarea dulcelui flagel SMPE (sau mangafaua, cum ii mai zic trecute doamne si domnite). Dar mancariciul sparge barierele temportale. Si functioneaza profund retroactiv.

Si nu rezista nici chiar portile de cetate. Cele prea grele ca sa fie adevarat ca se deschid. Tantarii vin, bazaie, pleaca. Vin bazaie, pleaca. Vin, bazaie, pleaca. Cireasa doarme cu greutate. Si mai e si plina de ciupituri.

Ar fi ok daca tantarii ar fi de fapt albine. Fiinte harnice care macar produc miere. Si de vor sa intepe, accepta sa isi dea viata pentru asta. E corect asa. Dar tantarii...tantarii sunt doar niste gaze care lovesc sub centura. Cand oamenii dorm.

Ce mai tura vura. Cand esti ciupit, te mananca. Cand te mananca, te scarpini. Cand te scarpini , se umfla. Si cam atat.

Jos mancariciul fostelor iubiri. Si pe cine-am omorat, sa fie eu obligata sa ma scarpin.

jos producatorii si utilizatorii de snooze

Eu inteleg progresul sa fie progres.

Dar cum sa-l las linistita pe Mos Ene sa ma stranga in bratele lui vanjoase. Cand stiu ca oamenii de stiinta lucreaza pentru cine stie ce grupare extremista. Dar numai pentru oamenii de rand nu.

Vreau acum, pe loc, rapoartele cu cheltuielile si eforturile si resursele umane si externalizarile. Si orele peste program ale inginerilor care au inventat functia snooze pentru ceasul desteptator.

Ce minte diabolica si-a inchipuit, plesnind din smocul sfichiutor din coada. Si scarpinandu-se agale la coarne. Cum sa strice somnul dulce al unui om sa zicem la ora 7 dimineata.

Si a venit cu ideea sa-l intrerupa la fiece cateva minute. Prin metode tehnice cu nume seducator. Spuneti acum dupa mine. Dar nu trisati, spuneti. Snoooooze. Snooooze. Snooooze. Este ca leganatul unui copil mic si roz. Cand de fapt actiunea in sine este taman pe dos.

In felul asta simplu, prima companie producatoare de asa ceva. Mi-a dat mie foc la valiza. Si celelalte s-au luat rand pe rand dupa ea. Si flagelul snoooooze, spuneti snoooooze, snooooooze, s-a intins ca o molima seceratoare.

Soarta potrivnica somnului dulce de cireasa. Face sa ajung sa impart spatii mici si foarte mici cu diverse personaje. Care folosesc snooooze ca pe biblia lor.

Diversi copii de gradinita crescuti doar ca si infatisare. Care nu pot sa accepte ca incepe o noua zi peste care ei sunt responsabili. Si se pitesc intre cutele cearsafului pana la urmatorul snoooooze. Si da-i, si lupta. Si iar snoooooze.

Sunt fericiti sa-si prelungeasca lesinul fie chiar si cu 5 minute amare. Si fac asta pe nervii ciresei. Care nu este deloc soiul asta. Si accepta sa ia taurul de coarne in fiecare zi. Inca de la primele tresariri care indica un nou inceput.

Ca un facut, cireasa nu trebuie sa se scoale la fel de repede ca snoooozerul. Si odata ce gongul a sunat, mai poate sa mai adoarma o singura data. Apoi, ii e fatal. Bucuria e stricata.

Dupa urmatorul sunet, nu mai poate sa puna geana peste geana. Si incepe sa-si urasca cu pasiune aproapele. Oricare ar fi el. Si orice functie ar indeplini in livada ei.

Cireasa nu poate sa-si stapaneasca ura. Si cand colegul de spatiu aplica snoooooze, ea aplica in contrapartida aboooooze. Adica, odata somnu-i e stricat, incepe sa se fojgaie.

Da cu coatele in adversar sau, daca el nu este atat de aproape. Incepe si tranteste usi. Scapa obiecte pe jos. Stranuta din senin. Aprinde lumina. Porneste radio, aparent nedandu-si seama cat de tare e. Pana nemernicul cu snoooooze se trezeste.

Pentru ca cireasa nu accepta ca cineva sa-si bata jos de diminetile ei. Si sa scape nepedepsit. Jos snooooooze si jos oamenii care cred ca pot sa traiasca asa pe langa ea. Cireasa va lupta mereu si va invinge.

am vazut si cirese care plang

E o duminica agreabila, cu timp destul de agreabil.

Iau o masa agreabila formata din catofi prajiti amestecati cu ou. Se prajesc cartofii separat. Cand sunt gata, se toarna peste ei omleta. Se intorc nu stiu cum, se rastoarna pe capa. Se fac niste fitze.

Ei se imprietenesc acolo si iese o chestie omogena, asa. Adica un fel de suflici fierbinte, mancarea mea preferata. Alaturi vin doua feluri de salata: de varza acra, cu nitel ulei si piper. Si de sfecla coapta in cuptor, amestecata cu portocale rupte.

Practic festinul asta cu matusa mea preferata, adusa recent din canada ca un colet express. Adusa cu un avion cel mai mare model, probabil pentru ca e grasa si au vrut sa se asigure ca totul va fi ok la aterizare.

Bem o cafea reusita si purtam o conversatie agreabila. Tare agreabila. Plec de la ea multumita, cu gand sa dorm degraba dupa asa burta pusa la cale. Ascult pe drum muzica agreabila. Si la un semafor ma podideste.

Plansul, in valuri de nestapanit, cu sughituri. Uimita de ce mi se intampla, incerc sa fiu cireasa demna. Conduc mai departe, chiar daca ma vait si-mi sare paltonul de pe mine de atata zbucium.

Pentru ca plansul ma distrage de la condus, incep si fac prostii. Conducatorii auto, colegi de trafic. Incep sa ma claxoneze si apoi se pun in rand cu mine, asa. Ca sa-mi prinda pasamite privirea vinovata de ce ciobanie am facut. Si sa-mi zica vreo doua.

Insa cand imi vad fata rosie din care sar lacrimi ca la dus. Pleaca blestamandu-si ziua in care m-au cunoscut. A naibii de cireasa. Dupa ce ca tine covrigul ca o loaza, mai si plange, sa ma simt prost. Mai bine ma lipseam...

N-am ce face. Trebuie sa opresc. Si incep sa plang cu sughituri si chiuituri si strigaturi. Cu icnete si bocete si tremuraturi. La rastimpuri mi se termina aerul. Pe alocuri imi seaca lacrimile. Dar plang inainte. Pana am aer din nou si lacrimi proaspete. De ce?

Pentru ca e iarna si ma sufoc in casa. Pentru ca mi-a aparut un rid. Pentru ca sunt obosita. Pentru ca beau prea multa apa, cata scrie la carte. Si imi vine mereu sa fac prea mult pipi, cat scrie la carte (cred).

Pentru ca mi-e pofta de un mar verde tare si nu am acum, pe loc. Pentru ca mi-e somn. Pentru ca domeniul maguricea se destrama. Pentru ca mi-e dor de tata. Pentru ca vreau la ski.

Pentru ca e criza. Pentru ca nu am reusit sa ajung azi la sport. Pentru ca am chef sa dansez dar nu prea. Pentru ca nu stiu ce fac de Paste. Pentru ca mi se termina abonamentul la sala.

Pentru ca citesc o carte de proza absurda in care nimic nu merge nicaieri. Pentru ca mi s-a terminat rimelul si nu vreau sa merg la mall. Pentru ca nu am acum niste conversi care sa imi placa. Si cei vechi, turcoaz, au murit fara lumanare.

Pentru ca detest duminicile dupa-masa cand nu dorm deja. Pentru ca nu sunt oameni pe strada. Pentru ca n-am bicicleta si nici unde sa ma dau cu ea, daca as avea. Pentru ca nu stiu daca pot sa ma mut intai o luna. Si apoi 6 luni la Istanbul.

Pentru ca am racit. Pentru ca nu am mai stat de multa vreme la un foc. Desi ador sa stau afara, la foc facut degeaba. Pe care sa nu sfaraie nicio carne de mici. Pentru ca n-am prins programare la pensat. Si pentru ca am dor de duca.

Trec cam 20 de minute in care am timp sa plang pentru toate astea. Se strang 2 galetuse pline ochi cu lacrimi. Modelul ala folosit de napolact pentru iaurt numa bun. Tin o galetusa lipita de obrazul drept si una lipita de obrazul stang.

Cand dau pe dinafara, pana la refuz, le pun deoparte cu grija. Suspin adanc, ma duc la primul chiosc. Iau o ciocolata cu lapte mare. Incep sa rontai din ea si plec din nou cu masina.

N-am mai plans de multa vreme. Probabil ca se strang multe lacrimi undeva dosite. Si trebuie eliberate. Ca atunci cand aerisesti caloriferele inainte de iarna. Sau dupa iarna, n-am inteles niciodata.

Imi arata mie cantarul ceva in plus, desi continuam sa am aceeasi silueta de invidiat. Acum e clar de ce. Erau lacrimi balast. Lacrimi in instalatie. Acum sunt mai usoara putin. Si mai agreabila.

dragostea si sforaitul

senzatia cand stai in pat noaptea. imbratisat cu persoana iubita. e asa de buna. incat ti se pare ca cine porneste razboaie pe lume. in loc sa faca asta. e un bou.

chiar am descoperit. dormind cu cel mai iubit dintre pamanteni. acum ceva vreme. ca adormeam numai cu nasul lipit de spatele lui. tinand-l in brate.

pe unde mai respiram eu, atunci? nu stiu. dar era perfect. cu cele 2 nari de cireasa lipite fest pe pielea pamanteanului. inseamna ca nimic nu mai poate sa mearga prost. deci putem sa dormim.

oare cine doarme acum cu el. stie sa-si lipeasca nasul la fel? a descoperit gaselnita? dar sa lasam pamanteanul. si spatele lui magic. care desi din materie dura. se poate respira prin el.

vreau sa vorbesc despre persoane cu care dorm. sau vreau sa fac asta. si ma pun in pat entuziasta. ca de-aia ma pun in pat. si mos ene il ia pe el in brate primul. il ia si il strange. iubitul meu lesina dulce. dar e normal.

intai pufaie usor. ma uit la el. si zambesc. pot si vreau sa imi acordez inima la respiratia lui. ma linisteste. ii trag paturica mai bine. sa nu cumva sa-i fie frig. si asta sa-i afecteze respiratia. si respiratia lui afectata. sa-mi afecteze mie inima acordata dupa ea.

si ma cuibaresc. pe langa el. dar nu adorm imediat. mi-e bine. ma gandesc la fluturi. la raze de luna. la copaci prin care trece soare. si la nori care merg repede. si atunci el incepe. sa sforaie. intai ca un avertisment. deja totusi putin prea tare. dar inca nealarmant.

ma intorc si ma uit la el. cum poate faptura cu care mi-am zis cuvinte frumoase. sa fie atat de dezagreabila. sa elimine zgomot care imbie la razboi?

acum am probleme. mi-e greu sa ma las eu cuprinsa in bratele lui mos ene. dar nu e tot. el deja nu mai sforaie. horcaie. mi-e frica ca moare. dar nu frica este primordiala. sa moara, daca asa ii e scris.

mie mi-e ca iubirea se subtiaza. ca laptele indoit cu apa. vandut pe post de lapte.

ma misc usor. miscandu-l si pe el. ca poate ii trece. si merge. 5.8 secunde. apoi din gura si din nas. ii ies fantasme cu zgomot asurzitor. fluturi parosi. de culoarea apei ce curge prin canale subterane.

ma intorc si ma uit. el cred ca arata la fel. pentru un ochi strain. dar eu vad cum i-au crescut coarne. si coada. trasaturile i-au imbatranit. carnea e neprimitoare. il urasc. pe barbatul asta sforaitor.

il lovesc in coaste. se apara moale. se intoarce. tace. il iubesc un pic de tot. dar e totusi un inceput. insa el incepe si horcaie ca un muribund. din nou.

mintea mea e goala de dragoste. nu vad decat o carcasa. buna de dus la macelarie. de transat. si de asezat pe un raft. la un pret special. doar e carcasa iubitului meu. n-o vindeti pe nimica toata. va rog. mi-a oferit clipe frumoase.

orice fel de afectiune speciala am. pentru cineva. in momentul in care impart un dormitor. si el sforaie. dragostea zboara cu aripi negre. si croncanit de corb batran. care anunta iarna. in noapte.

sentimentul bun. se schimba dramatic in ceva cu mutra hada. si intentii de omucid. dimineata il iubesc din nou. dar cu cearcane. si cand seara se coboara lin. ma gandesc. daca sa ii indes preventiv. 2 pufi mici de vata cu formol in nari. ca sa fiu sigura.

sau sa ma mut din oras. pe parcursul noptii. sa fiu navetista. el sa nici nu stie.

dragostea trece prin stomac. dar si prin urechile de cireasa. noaptea pe la 3.

pt ce m-as scula la 6

sculatul la 6 este un fapt de viata traumatizant.

cand se intampla sa trec prin cosmar, organele interne mi se alearga cuprinse de streche, prin corp. joaca leapsa. pe cocotzate. unele se impiedica. celelalte tabara buluc peste ele si le lovesc cu salbaticie. ce balamuc o fi acolo.

ochii poarta cu ei cantitati grotesti de nisip care impiedica vederea limpede. si transmiterea corecta a informatiilor catre creierul de cireasa.

dedesubt sunt 2 genuni mov care anunta deranjul. imi vine sa plang. imi vine sa plang. imi vine plang cu lacrimi de crocodil. mama, de ce n-ai facut cumva sa dorm acum?

carnea tremura ca proasta in cautare de culcus. dimensiunile obiectelor din casa sunt variabile. ele se umfla pana la limite ridicole ca sa mi se puna in cale. si sa ma incurce in deplasarea-mi prin lume si viata.

alte obiecte care doar par neinsufletite fac o evadare spectaculoasa in neant. doar ca sa imi dea senzatia tulbure ca am innebunit. e unul din putinele momente cand scaunul pe care as vrea sa-mi sprijin oasele in deriva fuge shontac-shontac in celalalt colt al camerei.

nu exista nimic pt care m-as scula la 6 dimineata. nimic egoist oricum. nici ski-ul. dupa care sunt cireasa nebuna. nicio herghelie de cai care tocmai mi-a fost daruita de un om bun dezinteresat. si pe care trebuie sa o iau in primire. ce-am mai necheza.

nu m-as trezi la 6 nici macar pt o galeata cu dragoste proaspata. dupa care sunt mereu insetata.

m-as scula la 6 doar pt:

1. pace mondiala. bine negociata.

2. revigorarea speciilor pe care de disparitie. reimpadurirea subita a vechilor paduri primordiale. pt. dedesertificare si lipsa furtuni in pahare gigantice cu apa. pt. gaini carora nu li se aprinde un bec ca sa nasca oua planificate.

3. apa potabila si hrana hranitoare pt toti locuitorii planetei. sa se dea cate una. sa ajunga la toti.

4. un curcubeu pe zi organizat in centrul fiecarei localitati. si oprirea proceselor de productie pt urmarirea lui timp de 5 minute. pe muzica de sigur ros.

5. lipsa durere pt pacientii nevoiti sa mearga la dentist. si introducerea dreptului/obligatiei ca toti cetatenii sa se scalde in lacuri / mari / shtioalne / rauri / orice lichid. scaldatul aduce fericire.

m-am sculat la 6. mi-am urat semenii. n-am celebrat inceputul de zi cum ar fi meritat. sufar ca un caine. imi vine sa-i fac si pe altii sa sufere la fel. si oricum, vad ca nimic din cele de mai sus nu s-a intamplat.

voi pt ce v-ati scula la 6? inafara de un salariu, bineinteles.