cireasa si placinta primordiala

A venit vremea. S-a cutremurat pamantul. S-a incretit cerul. Marea a luat o nuanta de violet. Lume, lume! Cireasa a facut prima ei placinta.

Ca un facut, acest miracol n-a fost zamislit intr-o bucatarie neaosa. Ci la indemnul si sub atenta supraveghere a lui Nihal. Prietena ce isi are salas dimpreuna cu ceilalti 12 milioane de localnici. In Istanbul, acest oras cat China.

Am luat o pensulica, am inmuiat-o in ulei. Apoi am pictat cu ea fundul tavii. Pana am facut-o sa straluce oglinda. Am luat apoi o foaie lunga cat o zi de post. Am presarat pe dansa patrunjel si branza produsa de oi turce.

Am invelit ca un cocon. Am masat branza prin invelisul de coca. Sa o determin cu vorba buna. Sa se raspandeasca in cele 4 vanturi, egal prin tava. O buna gospodina stie ca nu e bine. Sa avem filoane de umplutura undeva. Si uscaciune altundeva.

Intr-un castronel galben. Am amestecat galbenusul unui ou. Imprietenit frate de cruce inainte cu 3 linguri de iaurt rezultat din vaci turce. Am inmuiat pensulica. Am intins maglavaisul pe toata magnitudinea placintei. Muah.

Am bagat la cuptior. Nihal m-a lasat strajer si a purces la un dus. Rugandu-ma sa o scot cand se face rosietica. Si cand fac asta, sa apas o claputa turca. Sa fim siguri ca masinaria s-o fost oprit. Zis si facut. Las' pe cireasa.

Au trecut doar 12 minute. Si cuptiorul a inceput sa raspandeasca miroase. Ce ar fi determinat un bun crestin sa treaca degraba la scientologie. Doar cu promisiunea ca primeste o bucata suficienta din placinta asta.

Sigur ca mi-a plesnit, de atata mandrie. Inima cu un pleosc puternic in pieptul mic dar totusi mare, de cireasa. Am tropait cu emotie pe langa cuptior pana am vazut crusta. Am inteles ca acum e acum.

Am apasat claputa. Am scos placinta. Am bagat-o apoi la loc, din greseala un etaj mai sus. Si am lasat, mandra de asa intamplare, totul cum era, usa deschisa. M-am refugiat mandra sa-mi pictez unghiile in sufragerie.

Primele pacanituri nu m-au descurajat chiar tare. Cand insa ele s-au intetit. Si din bucataria turca a inceput sa se iveasca fum negru. Ca si cum intreg Leventul era in flacari. Am lasat unghiile si m-am inturnat in bucatarie, pentru consultari.

Cuptiorul, desi cu usa deschisa, ardea de zor placinta mea primordiala. Vazand asa, am tarait-o pe Nihal cu forta din baie, de par. Desi ea se impotrivea, va dati seama. Si am pus-o sa ma salveze.

Ceva era gresit. Placinta aureus se schimbase la fata. Era neagra de furie si in cerul gurii. Si umflata pe alocuri de atata indignare. Mirosul emanat de ea si lacasul in care dormise, cuptiorul. Era unul rau prevestitor.

Nihal si-a pus mainile turce in capul turc si a inceput sa se aoleasca in turceste. Apoi, cu umerii cazuti. Si cu dezamagirea adanc intiparita pe fata turca. A plecat sa-si continue ritualul de frumusete turca.

M-am apucat, cireasa ce nu poate accepta un esec. Sa o pigulesc scama cu scama. Pana cand din pacura am facut-o maro deschis. Ce daca a ramas in pielea goala, cu branza si patrunjelul la vedere.

Am mancat demonstrativ 6 bucati. Si Nihal a mancat si ea. Buna placinta! Buna cireasa! De cuptiorul cu pricina ma tem acum. Caci nu am inteles ce am facut gresit.

Si sigur, am ars prima mea placinta. Dar sunt multumita de ceva. Ca sunt cireasa-femeie pana in varful unghiilor. Daca am putut sa uit de placinta. Doar ca sa fiu sigura ca am o manichiura impecabila, rosie-sange. Pe taram turc.

Si Bosforul picotea. Si vara venea. Si cireasa exulta.