am lansat MUZEUL FOSTELOR IUBIRI

Gata. Se intampla oficial. O sa zica probabil si la CNN. Dar vreau sa fiti primii care aflati.

Am lansat MUZEUL FOSTELOR IUBIRI.

Locul ala despre care vorbeam aici cu patima. Ca trebuie sa existe negresit. Ca sa avem unde sa ne tinem exponatele emotionale rezultate de prin dragosti trecute.

La inceput ma gandeam sa deschid un nou blog. Dar cand sa mai am grija si de ala. Numai sa tin minte parola. Si tot mi-ar fi incurcat mintile, facandu-le funda marinareasca, cu nod dublu.

Mi-am adus insa aminte, ce bine. Ca lucrez la un site de femei, hotcity.ro. Si ca pot, la o rigoare. Sa cer gazduire pentru un proiect care ma arde. Asa ca urmarit modelul faceti dumneavoastra o cerere si se rezolva.

Am primit un acoperis deasupra capului. Si am fost numita muzeista sefa. Eu am deschis deja colectia cu doua exponate. O camasa cam uratica ramasa de la SMPE. Si o sticluta continand cerneala dragostei. Ramasa de la cel mai iubit dintre pamanteni.

Acum veniti si voi, cei ce v-ati entuziasmat acum ceva zile. Veniti si va puneti exponatele, ca sa ne distram impreuna. Si sa ne exorcizam ramasitele amoroase. Aduceti si poze, asa e cel mai amuzantesc.

Mor de curiozitate sa vad ce-aveti prin debarale, lada de la pat, noptiera, dulapuri si mai ales capete. Lucruri si ganduri pitite acum pe nedrept prin dulapuri. De ochii nostri aposi si ai altora, mici si neprietenosi.

Veniti la MUZEUL FOSTELOR IUBIRI. Sa vedem cum arata fizic resturile care ne mai fac cateodata. Inima sa devina albastra si palpitanda.

imi vor vecinii sfarsitul?

Pentru ca altfel eu una nu pot sa pricep cum de nu vine nici macar unul dintre ei. Nici macar unul din cei care cresc animale. Si deci sunt mai milosi. Nici unul nu vine sa-mi bata la usa. In pantecul noptii. Cand fac sexualitate si sexism.

M-am gandit de multe ori. Ei n-au cum sa fie siguri. Daca eu traiesc clipe de extaz. Cazul fericit.

Sau intre timp m-am facut actrita. Si repet pentru o piesa sangeroasa sau pornografica. Cazul neplacut. Trebuie sa-mi fie tare greu acum cu reorientarea asta profesionala. Si chiar in plina criza, of.

Sau picur pic-pic-pic stropi de agonie. In timp ce niste hoti imi fura tot si ma si leaga fedeles. Si eu urlu cireasa ingrozita. Ca ei fug cu laptop-ul meu in care am toate materialele. Cazul trist.

Ce ma deranjeaza e ca in rarele momente. Cand ne intalnim pe scara. Sunt mierosi, ca si cum ma adora. Si isi dezvelesc dintii de atata placere sa ma vada. Ce faci cireasa. Uite am gatit varza. Na si tu, ca stiu ca ti se intaresc sfarcurile de pofta.

Si cum cade inserarea. Parca nici nu-i mai intereseaza ca exist. Nu stim cireaso de ce chirai ca din gura de femeie. Si nici nu prea ne pasa. Le avem si noi pe-ale noastre.

Cred ca dintre multele defecte pe care le au mereu vecinii. Atitudinea manfisista este unl dintre cele mai scarboase. Chiar daca jenant. Mult mai potrivit cu ce astept eu de la dumnealor. Ar fi sa bata la usa. Si sa intrebe direct.

Cireaso: iubesti? sau mori? Cat le-ar lua? O nimica toata. Dar ce sa mai. Cand omenie nu e, nimic nu e.

Si dupa aia mi-am dat seama ca lucrurile se leaga.

Doamna doctor de vizavi. M-a intrebat in cateva randuri pana acum. Daca nu cumva vreau sa-i vand ei apartamentul. Lucru care m-a facut sa ma enervez major. Sa mi se incalzeasca si sa mi se faca rosu instant capul. Si sa-i scuip nitel venin pe taiorul caraghios.

Si poate ca e un complot in tot blocul. Si de fapt ei spera intr-ascuns. Freacandu-si mainile. Ca eu mor in sfarsit de placere dupa fiecare noapte de dragoste. Sau ca dau hotii.

Dar cireasa nu se pierde. Ci cu fiecare noapte cireasa se transforma. Deci vecini, puneti-va pofta in cui.

despre trenuri palpabile si trenuri metaforice

Am n-am treaba, eu iau mereu trenul.

De fapt ati vazut ca trenul e o tema la care revin mereu. Si ma tot uit la ea cu tot felul e ochelari diferiti. Cel mai mult imi place sa il iau impreuna cu cireasa prietena. Dar cand ea nu poate sa vina, il mai iau si singura. Nu ma pot abtine.

Am observat ca orice calatorie cu trenul este o poarta de transhumanta catre o alta lume, cu reguli speciale. Mai tineti minte reclama aia de la L&M de prin ‘92. Cand protagonistii imbracati sobru, ca la birou. Si-au apris o tigara si au ajuns in Waikiki, cred.

Ii vezi dupa aia in chiloti, cu ghirlande de flori la gat, pe un soare orbitor. Sar stropi de apa. Ei rad de le sar mucii. Si culmea, tocmai cand intra ei prin afis. Se porneste o distractie maxima. Si asta numai de la o tigara.

E, asa e la mine cu trenul. Sa fumez nu e sanatos. Asa ca atunci cand simt un mancarici. Ma duc pana la gara. Ma vantur putin ca un gura casca, dau niste telefoane. Si apoi cumpar belet. Si acolo incepe un rotund univers de positrilitati.

Ce-am mai observat este ca, atunci cand ma urc. Sunt cateva persoane care sunt avertizate prin satelit sau cumva. Si care incep sa dea semne de viata. Desi au tacut prea multa vreme.

Daca vreau sa vorbesc cu SMPE (din alte posturi), bunaoara, e suficient sa iau trenul spre Cluj. Cand iau orice alt tren, nu suna. Dar cand iau trenul spre Cluj, primeste alerta si o da si el mai departe unei cirese cu rucsac. Foarte funny.

Mai e cineva care cum aude ca sunt in tren, ma intreaba unde. Eu zic si atunci el zice coboara, ca vin sa te iau. Nu cobor. Coboara, cand iti zic. Ete na.

Dar sa nu credeti ca teoria mea cu trenurile e una simplista. Caci e insasi folosofia mea de viata. Modul dupa care imi conduc toate actiunile. Locomotiva alegerilor mele.

Am observat eu ca pe langa trenurile palpabile. Cele in care ma urc si au o destinatie clara si fac ciu-ciu-ciu-ciu. Se mai arata in viata unui om, fie el cireasa, si trenurile metaforice.

Adica actiunile, oportunitatile, propunerile, ideile. Cele care opresc doar putin in dreptul meu si ma intreaba doar o data din ochi, ridicand din spranceana. Ce fac, ma urc sau nu? Si daca pana de curand nu prea ma urcam. Si le lasam sa treaca.

Am prins in ultima vreme curaj, si ma tot urc. Nu in toate stau jos la clasa 1. Mai stau si in picioare. Mai calatoresc si cu parteneri de calatorie nepotriviti. Mai sunt cateodata fortata sa ma arunc din mers, frangandu-mi cate ceva.

Dar nimic nu se compara cu luarea de trenuri. Sa faci alegeri in general, mi se pare cel mai nimerit lucru cu putina. Sunt mereu oripilata de ideea ca s-ar putea, daca dorm in papuci, sa ma aleaga lucrurile pe mine. Nu eu pe ele.

Si asta nu mai vreau sa accept sa mi se intample. Am trait o vreme buna asa. It sucks. M-am invatat minte si de atunci. In unele trenuri care nu vor sa se opreasca ma arunc eu, din mers. Pe altele le oblig cu un cutit la gat sa faca halta pe la mine. Si le deraiez linia.

Asa ca pe modelul kamikatze, eu nu stiu multe. Cum apare un tren, cum il iau. Si ce-o mai fi, om vedea. Tren sa fie. Ciu-ciu-ciu-ciu.

sunt pe drum

Acum, cand cititi voi.

Beau deja vin unguresc si mananc gulyas si paprikas. In dulcele popas spre muntii glazurati cu zapada care-mi trebuie mie. Pentru ce-mi trebuie? Cum.

Pentru scopurile bine determinate pe care le am. Sa castig cupa Austriei la ski in 2009. Si pentru planurile desfranate pe care le am. Sa skiez 7 zile din 7, pana imi ies ochii.

O sa ma mai cer conectata. Daca observati insa incetineala in publicarea de comments, nu o luati personal. Nu e ca nu-mi place ce ziceti. Si ca m-am decis sa ramana foaia alba, fara feedback de la voi. Dar sunt pe partie. Pe partie la Kaprun, Austria.

Am luat laptop-ul. Niste medicamente de digestie. Niste medicamente de mahmureala. Mi le-a cumparat mama de cireasa dupa ce mi-a vazut fatza dupa rev. A ramas impresionata profund. Puteti sa credeti?

Stiu ca sedinta photo arata bine. Dar ce-a fost dupa, asta nu mai vreau sa comentez. Saraca mama. A vazut lupu'.

Am mai luat. Costumul de baie. Caciula de leopard cu urechi montate in crestet. (Urmeaza poze cu ea soon, e complet ridicola). Aparatul foto. O sticla de Campari. Dragoste in vremea holerei, de Garcia Marquez.

Si am mai luat speranta ca prietenii astia buni care ma cara. O sa se milostiveasca sa ma lase sa petrec. Macar o ora fierbinte cu H&M Vienna. Unde acum, simt in timp ce sub picioare am deja pamant strain. Sunt reduceri mortale.

Si macar o ora calduta cu bunul prieten Pawel. Ah, de m-ar lasa macar o ora rece si cu running sushi de langa prater.

Stai, ca m-am pierdut cu firea. Am plecat sa fac sport in aer liber. Nu sa fac shopping desantat si sa mananc ca un purcel cu mintile duse.

Revin cu impresii fierbinti de pe crestele-nghetate.

romanta cu patashon cand intra in pat

Printre potentialii mei parteneri aflati pe lista de verificat. Poate sau nu poate deveni un suflet pereche pentru cireasa? Se afla si patashon.

Cand patashon imi este alaturi, noi suntem cei care dam viata zicalei aoleu, sunteti ca pat si patashon, unde eu sunt fireste pat. Adica pentru atunci cand vrei sa zici ca doua lucruri se potrivesc ca nuca-n perete.

Sau altfel zis, impreuna ne potrivim ca manusa dreapta indesata pe mana stanga.

Ma mir ca inca nu ne-au contactat cei de la Discovery Channel sa faca un documentar despre "asa nu". Sau macar cei de la Din dragoste. Ca sa faca emisiunea putin mai picanta. Si sa amuze privitorii cu bizarerii de prin metropola.

El, patashon, si eu, pat, nu avem ce sa ne spunem nici sa ne pui pistolul la tampla. Am incercat de atatea ori sa ingaimam ceva care sa semene a conversatie. Vorbele noastre se leaga numai cand alcoolul bate sangele.

E drept ca demiurgul poate, sau altcineva pus pe shotii, ne tot impinge sa ne vedem. Si sa incercam sa ne facem viata mai suportabila unul altuia apeland la partea aia, magica de-a dreptul.

Partea cand pat se potriveste cu patashon cum merg caperele pe somonul la gratar, cu lamaie, intr-o zi de primavara, in gradina. Acestea sunt momentele cand patashon isi ia avant. Si intra nemilos, cu toate fortele atavismului speciilor, in pat.

Atunci pamantul, batran pervers, se opreste nedumerit sa se uite. Iesindu-i complet din cap ca jobul lui este sa se intoarca necontenit dupa soare. Si o intreaba pe colega Venus: draga mea, tu stiai ceva? Ca eu le pusesem cruce. Stiam ca nu se potrivesc.

Venus, razandu-si in barba, vorbeste in sarade: cand urca la mine pe munte, pare ca sunt ca doua boabe-ntr-o pastaie. Pamantul zice deh, femeile, si se intoarce confuz la ce stie el sa faca mai bine. Sa se roteasca.

Cand patashon iese din pat, se uita de-a mai mare mirarea unul la altul. Unul: cum am putut sa ma alatur tie? Altul: cum ziceai ca-ti spune? Unul: cati sunteti? Altul: cinci. Unul: ce cinci? Altul: ce cati?

In timpul asta, protagonistii fac diverse activitati de rutina. Marte se ineaca de atata chicoteala. Venus da ochii cu gene lungi peste cap si strange dispretuitor din buze. Pamantul moare de drum lung. Patashon doarme. Iar pat, pat scrie.