cireasa isca tablouri

Am o prietena foarte buna si foarte noua. Ea e priceputa si la cuvinte. Cum altfel? Dar picteaza si chestii care-i ies in cale.

Daca o cunosti, vezi ca din multitudinea de imagini pe care le vede trecand prin fata ochilor ei de tip viezure. Ea picteaza probabil doar nustiucatdarextremdeputinlasuta. Prietena asta a mea e plina de verva. Tare mult o plac.

Si cu emotie am constatat ca treaba e reciproca. Se pare ca si ea ma place. Motiv pentru care m-a chemat la ea in fapt de seara.

Uite cum imi introduce in mana un sandvis cu zacusta din productia proprie. Un deliciu, nu alta. Mestec si respir usor. Apoi imi ling degetele de la o mana. Apoi le mai ling inca o data.

Sniff-sniff, o mai fi ramas vreo bucatica pe undeva? Buna zacusca ai mai facut, mai N.

Apoi ma pune sa ma afund intr-un fotoliu. Si incepe sa puna verde cu rosu pe o panza. Eu port o rochie rosie-sange. Am parul galben, spicul graului. Si sorb un ceai bun facut de ea dintr-o cana verzulie. Ca pielea de broscuta otravitoare.

Sunt emotionata putintel, nu pot sa mint ca nu. Nu prea vad ce face acolo. Dar se agita mult. Da din maini si la rastimpuri ma priveste fix. Pozitia in care am ales sa-mi tin mana e cam incomoda. Si ciudata, vad dupa. Dar na, m-am comis. Asta e.

Am mai stat eu odata cu gatul fix si corpul meu nemiscat pentru facerea unui tablou. Aveam 11 ani si sotul profesoarei mele de pian, ca de, am educatie de pension, a insistat sa ma imortalizeze. Tot rosu purtam si atunci.

Dar in cazul ala m-am plictisit teribil. Domnul ala era foarte batran si nu stia sa distreze o cireasa mica. Sau macar sa o faca sa se relaxeze. Am stat statuie dureroasa si am plecat de-acolo cu gatul stramb de atata concentrare.

Prin urmare tabloul este asa nu. Cireasa, desi pui, este trista si intelenita. De data asta, pictorita de prietena mea m-a lasat sa zburd intr-o oarecare masura. Chiar daca stateam fixata intr-un fotoliu mic.

Dar acum am avut voie sa-mi rotesc ochii in cap. Am baut din cana. Am ras. Am intors capul dupa pisici. Am dat din picioare.

Rezultatul este surprinzator. N-am vazut tabloul terminat. Dar am exact aceeasi postura pe care a avut-o si mama de cireasa. Intr-un desen facut de un iubit acum ceva vreme.

Si N, surpriza, N s-a prins ca cireasa are gura stramba. Eu credeam ca asta e ceva ce vezi doar dupa ani de studiu. Adica gura mea e dreapta, de la natura. Dar eu o misc ce o misc. Si la sfarsit o strang intr-o ipostaza in bie. Si o asez in liniste pe o diagonala a fetei.

Am plecat inainte sa am ochi cu care sa vad. Sau nas cu care sa miros. Am capatat doar gura asta.

Si sunt foarte curioasa ce o sa iasa pana la final. Asa de curioasa incat nu mai am rabdare. Imi vine sa zgarii la usa. Sa cer un sandvis cu zacusca. Si sa astept cuminte pana mi se arata ceva finit.

Dupa ce am iscat un tablou nasol. Ma gandesc ca asta e un inceput profund promitator. N, cand imi pui ochi? Si nas? Ca vreau sa miros zacusca inainte s-o hapai.

am vazut si cirese care plang

E o duminica agreabila, cu timp destul de agreabil.

Iau o masa agreabila formata din catofi prajiti amestecati cu ou. Se prajesc cartofii separat. Cand sunt gata, se toarna peste ei omleta. Se intorc nu stiu cum, se rastoarna pe capa. Se fac niste fitze.

Ei se imprietenesc acolo si iese o chestie omogena, asa. Adica un fel de suflici fierbinte, mancarea mea preferata. Alaturi vin doua feluri de salata: de varza acra, cu nitel ulei si piper. Si de sfecla coapta in cuptor, amestecata cu portocale rupte.

Practic festinul asta cu matusa mea preferata, adusa recent din canada ca un colet express. Adusa cu un avion cel mai mare model, probabil pentru ca e grasa si au vrut sa se asigure ca totul va fi ok la aterizare.

Bem o cafea reusita si purtam o conversatie agreabila. Tare agreabila. Plec de la ea multumita, cu gand sa dorm degraba dupa asa burta pusa la cale. Ascult pe drum muzica agreabila. Si la un semafor ma podideste.

Plansul, in valuri de nestapanit, cu sughituri. Uimita de ce mi se intampla, incerc sa fiu cireasa demna. Conduc mai departe, chiar daca ma vait si-mi sare paltonul de pe mine de atata zbucium.

Pentru ca plansul ma distrage de la condus, incep si fac prostii. Conducatorii auto, colegi de trafic. Incep sa ma claxoneze si apoi se pun in rand cu mine, asa. Ca sa-mi prinda pasamite privirea vinovata de ce ciobanie am facut. Si sa-mi zica vreo doua.

Insa cand imi vad fata rosie din care sar lacrimi ca la dus. Pleaca blestamandu-si ziua in care m-au cunoscut. A naibii de cireasa. Dupa ce ca tine covrigul ca o loaza, mai si plange, sa ma simt prost. Mai bine ma lipseam...

N-am ce face. Trebuie sa opresc. Si incep sa plang cu sughituri si chiuituri si strigaturi. Cu icnete si bocete si tremuraturi. La rastimpuri mi se termina aerul. Pe alocuri imi seaca lacrimile. Dar plang inainte. Pana am aer din nou si lacrimi proaspete. De ce?

Pentru ca e iarna si ma sufoc in casa. Pentru ca mi-a aparut un rid. Pentru ca sunt obosita. Pentru ca beau prea multa apa, cata scrie la carte. Si imi vine mereu sa fac prea mult pipi, cat scrie la carte (cred).

Pentru ca mi-e pofta de un mar verde tare si nu am acum, pe loc. Pentru ca mi-e somn. Pentru ca domeniul maguricea se destrama. Pentru ca mi-e dor de tata. Pentru ca vreau la ski.

Pentru ca e criza. Pentru ca nu am reusit sa ajung azi la sport. Pentru ca am chef sa dansez dar nu prea. Pentru ca nu stiu ce fac de Paste. Pentru ca mi se termina abonamentul la sala.

Pentru ca citesc o carte de proza absurda in care nimic nu merge nicaieri. Pentru ca mi s-a terminat rimelul si nu vreau sa merg la mall. Pentru ca nu am acum niste conversi care sa imi placa. Si cei vechi, turcoaz, au murit fara lumanare.

Pentru ca detest duminicile dupa-masa cand nu dorm deja. Pentru ca nu sunt oameni pe strada. Pentru ca n-am bicicleta si nici unde sa ma dau cu ea, daca as avea. Pentru ca nu stiu daca pot sa ma mut intai o luna. Si apoi 6 luni la Istanbul.

Pentru ca am racit. Pentru ca nu am mai stat de multa vreme la un foc. Desi ador sa stau afara, la foc facut degeaba. Pe care sa nu sfaraie nicio carne de mici. Pentru ca n-am prins programare la pensat. Si pentru ca am dor de duca.

Trec cam 20 de minute in care am timp sa plang pentru toate astea. Se strang 2 galetuse pline ochi cu lacrimi. Modelul ala folosit de napolact pentru iaurt numa bun. Tin o galetusa lipita de obrazul drept si una lipita de obrazul stang.

Cand dau pe dinafara, pana la refuz, le pun deoparte cu grija. Suspin adanc, ma duc la primul chiosc. Iau o ciocolata cu lapte mare. Incep sa rontai din ea si plec din nou cu masina.

N-am mai plans de multa vreme. Probabil ca se strang multe lacrimi undeva dosite. Si trebuie eliberate. Ca atunci cand aerisesti caloriferele inainte de iarna. Sau dupa iarna, n-am inteles niciodata.

Imi arata mie cantarul ceva in plus, desi continuam sa am aceeasi silueta de invidiat. Acum e clar de ce. Erau lacrimi balast. Lacrimi in instalatie. Acum sunt mai usoara putin. Si mai agreabila.