relatia mea cu harta

Sunt genul de fruct care tanjeste dupa relatiile armonioase. Relatiile care cresc, tin in pantec si apoi nasc bomboane fondante pe oriunde isi duc existenta lor serena.

Incerc sa ma inteleg zambind cu prietenul meu. Nu gasesc placere in nabadai sau siroaie de lacrimi sarite cu nervi din ochi. Ma pricep sa ma imprietenesc cu farfuria de mancare ce-mi sade dinainte. Asteptand sa fie devorata de coltii ascutiti de cireasa mare iubitoare de potol.

Dar cand vine vorba despre relatia mea cu hartile lumii. Trebuie sa recunosc ca e vorba despre o interactiune dragoste-ura. Care se sfarseste prin abandon si instrainare a uneia din parti. Si nu sunt eu aceea, de-mi e harta ea.

Eu incerc intai sa ma feresc de un potential esec. Refuz incruntata sa deschid harti. Si le indes insistent in mana vreunui inginer iscusit sau vreunei femei mai barbatoase.

Cand insa e musai sa frunzaresc cate o harta, totul decurge asa. O despaturesc increzatoare, cu inima curata. Incerc sa uit ce am patit cu alte harti. Si sa purced in noua aventura cu ochi noi, inocenti.

Ma port ca atunci cand intalnesc un barbat ce are pe vino-ncoace. Aa, uite o harta. Am nevoie de ea ca sa ajung unde vreau eu. Buna ziua, harta. Buna ziua, cireasa. Hai sa petrecem ceva timp de calitate impreuna.

O deschid si mi se ofera toata. Identific anevoie unde sunt si unde vreau sa ajung. Dupa ce ma folosesc de ea fara scrupule, doresc sa o strang. Dar mai fa-o cireaso la loc, daca poti. Incerc cateva strategii de impaturire. Nu prea merge.

Ma zgaiesc cu atentie la urmele protoimpaturirii ei initiatice. Vreau sa inteleg in ce formula a vazut ea lumina zilei. Ca sa o pot aduce aproape de origini, si nu in sensul trivial. Incerc varianta dupa varianta.

Stau in mijlocul unui oras nou. Soarele ma bate in memeaca. Sau frigul imi musca din obrazul transparent. Si in loc sa ma uit la monumente, eu incerc sa gestionez harta. Insa harta se iteste la mine umflata nesanatos. Si evident prost impaturita.

Eu o fortez sa stea cum o pun. Ea, de stres, se incordeaza si plezneste pe la incheieturi. In momentul asta al relatiei noastre, imi devine foarte neplacuta intovarasirea cu harta.

Mie mi-e sila sa o mai deschid. Dar incerc sa nu fac public lucrul asta. Poate ca imi trece si o sa am iar chef sa o las sa ma duca unde am treaba. Inca o mai port dupa mine, mic cadavru inghesuit in viata si geanta mea.

Dar pana la urma nimic nu functioneaza unilateral pe lumea asta. Ci intr-o stransa si vitala interdependenta. Asa ca harta simte animozitatea mea. Si se deterioreaza vazand cu ochii. Sunt eu sensibila azi? Sau asta iarasi seamana cu relatiile fruct-barbat?

Harta se umezeste de la caldura. Se murdareste de altceva prezent la mine in geanta. Se mototoleste si se crapa si mai tare. Apoi devine gri la fata si nici nu mai stie sa arate directia. Chiar daca as pune-o eu sa faca asta pentru mine.

Si aici se intampla la fel cu orice harta. Si cu cele de Istanbul, si de Paris si de Shanghai. Asa de tare ma enerveaza existenta ei, incat o pierd repede. Nu e un lucru constient, descotorosirea asta.

Eu, de ma intrebati, vreau sa o tin. Sunt convinsa ca o sa mai am nevoie de ea. Chiar daca ne-am racit si nu mai suntem asa de apropiate ca inainte. Dar mintea mea face un switch si, independent de mine, ma instraineaza de harta. Sau mai bine zis pe ea de mine.

O uit pe un scaun de cafenea. Sau pe gardul de piatra al unei manastiri. Sau pur si simplu in trenul care o poarta mai departe.

Voi vedeti cum seamana hartile cu barbatii? E uimitor. Una dintre deosebiri este insa clara. N-am convins pe niciunul sa stea, macar o vreme, la mine in geanta.

sunt o biciclista chinezoaica

Sunt mai multe chestii, zic eu. Fara sa ma flatez singura. Dar sunt, de curand, si o biciclista chinezoaica. Asa reiese din materialul de mai jos. Scris acolo, departe.

Intai am zis sa nu-mi bat capul. Am destula treaba ca pieton european in China. Asa ca nu prea imi mai trece prin minte sa si conduc ceva. Lucrurile se intampla dupa cum urmeaza. Si toata coregrafia si intriga e aranjata de undeva de la centru. Ca prea e reusita.

Strazile Chinei sunt de obicei tare largi. Pe ele circula autocare, autobuze, furgonete, masini normale, motoare, biciclete cu motor, monocicle si tricicle. Plus un fel de motociclete cu atas. In care se cara oameni sau diverse alte acareturi.

La asta se adauga un batalion de biciclete, cata frunza, cata iarba. Pe trotuar merg pietoni, dar si o parte dintre motoare si biciclete. Cum se cern ele si cine stabileste care pe unde ii e rostul, n-am dibuit.

Strada e impartatita, ca la noi, in doua sectiuni. Dar toti participantii la trafic par sa cada de acord asupra faptului ca asta n-are nicio importanta. Daca e ai liber pe partea opusa, se infratesc toti si o ocupa.

Iar asta nu creeaza absolut nicio suparare celor care totusi vin din sens opus. Fiecare se strecoara de o maniera delicata pe unde gaseste un locsor. Astfel incat rezultatul e ca se merge pe unde s-o nimeni. Cu o usoara tendita, ce-i drept, de a-ti tine partea ta de strada.

Poate manati de faptul ca se simt cu musca pe caciula si stiu ca nu e normal ce fac, chinezii claxoneaza toti odata. In continuu, mai ceva ca romanii. Dar fara nervii aferenti.

Daca la asta adaugi faptul ca nu se respecta culoarea semaforului, e gata supa. Reiese un fel de ciorba deasa, un balamuc de chestii. Care se intrepatrund si se petrec si totusi reusesc cumva sa iasa la liman. Fara ca participantii sa urle unii la altii.

In pelteaua asta m-am gasit eu sa incalec. Eu, care ma plang perpetuu ca in Bucuresti nu se poate merge pe bicicleta. Trebuie sa ma tin si dupa doi barbati. Dintre care unul are 17 ani. Deci e un plus de savoare la mijloc.

Dar uite-ma cu parul si cu fusta in vant pe o bicicleta roz. Sper sa fie ok. Si incepe. E ca la jocurile pe calculator. Intai opreste brusc in fata o masineta din care sar chinezi ca niste scantei. Si se apuca sa descarce fructe.

De dupa ea, regizorul se distreaza cu mine. Si da drumul unei batranici de 182 de ani. Care musai sa treaca acum si pe aici. Ca sa evit impactul, tai fata romaneste unei doamne. Care calareste netulburata cu umbreluta de soare deschisa. Ca mai toate chinezoaicele.

Merg extrem de incet, cu mana facuta gheara pe frane. Sunt complet ineficient si barbatii se burzuluie la mine. Dar unde e incrancenarea aia de acasa, dulce acasa? Aici nu se supara nimeni. Toata lumea iti face loc si te ajuta.

Cu informatia asta noua prin inima. Si incep sa scot si eu capul. Ah, daca reusesc sa trec inaintea autocarului care preseaza tare din spate. Numai asa o evit pe mama cu copil chinez prins ca un rucsacel pretios in spate, care a tasnit de pe alee.

In juma de ora, nimeni nu-mi mai sta dimpotriva. Gratioasa ca o gazela, merg pe contrasens intre un taxi si o furgoneta cu care m-am facut sora de cruce. Pac, ma impresoara trei biciclete.

Nici nu ne uitam ochi in ochi. Totul merge din launtrul nostru. Din fondul nostru nelatin. Sunt o randunica chinezeasca fara griji in trafic. Sunt o randunica chinezeasca fara griji in trafic. Sunt o randunica chinezeasca fara griji in trafic.

Ca la un semn, stim sa ne organizam. Haideti domnilor, trecem? Da-da, hai acum. Toti odata. Ocupati strada. Mai lasa mata de la tine. Uite ca acum e randul meu sa cedez. Si de ce sa ne enervam? Ca ne creste tensiunea.

Asta e principiul dupa care functioneaza traficul chinez, cu mine inserata in el. Lasa ca ne-ntelegem noi. Si responsabilul de jocuri pe calculator da drumul, din culcusul lui celest, inca unei batranici. Apoi iar o mama cu un copil si un catel pufos, aparati de o umbrela. Iarasi doua furgonete.

Ma deplasez, deci exist. Sunt o biciclista chinezoaica ce detine acte-n regula.

relatia mea cu harta

Sunt genul de fruct care tanjeste dupa relatiile armonioase. Relatiile care cresc, tin in pantec si apoi nasc bomboane fondante pe oriunde isi duc existenta lor serena.

Incerc sa ma inteleg zambind cu prietenul meu. Nu gasesc placere in nabadai sau siroaie de lacrimi sarite cu nervi din ochi. Ma pricep sa ma imprietenesc cu farfuria de mancare ce-mi sade dinainte. Asteptand sa fie devorata de coltii ascutiti de cireasa mare iubitoare de potol.

Dar cand vine vorba despre relatia mea cu hartile lumii. Trebuie sa recunosc ca e vorba despre o interactiune dragoste-ura. Care se sfarseste prin abandon si instrainare a uneia din parti. Si nu sunt eu aceea, de-mi e harta ea.

Eu incerc intai sa ma feresc de un potential esec. Refuz incruntata sa deschid harti. Si le indes insistent in mana vreunui inginer iscusit sau vreunei femei mai barbatoase.

Cand insa e musai sa frunzaresc cate o harta, totul decurge asa. O despaturesc increzatoare, cu inima curata. Incerc sa uit ce am patit cu alte harti. Si sa purced in noua aventura cu ochi noi, inocenti.

Ma port ca atunci cand intalnesc un barbat ce are pe vino-ncoace. Aa, uite o harta. Am nevoie de ea ca sa ajung unde vreau eu. Buna ziua, harta. Buna ziua, cireasa. Hai sa petrecem ceva timp de calitate impreuna.

O deschid si mi se ofera toata. Identific anevoie unde sunt si unde vreau sa ajung. Dupa ce ma folosesc de ea fara scrupule, doresc sa o strang. Dar mai fa-o cireaso la loc, daca poti. Incerc cateva strategii de impaturire. Nu prea merge.

Ma zgaiesc cu atentie la urmele protoimpaturirii ei initiatice. Vreau sa inteleg in ce formula a vazut ea lumina zilei. Ca sa o pot aduce aproape de origini, si nu in sensul trivial. Incerc varianta dupa varianta.

Stau in mijlocul unui oras nou. Soarele ma bate in memeaca. Sau frigul imi musca din obrazul transparent. Si in loc sa ma uit la monumente, eu incerc sa gestionez harta. Insa harta se iteste la mine umflata nesanatos. Si evident prost impaturita.

Eu o fortez sa stea cum o pun. Ea, de stres, se incordeaza si plezneste pe la incheieturi. In momentul asta al relatiei noastre, imi devine foarte neplacuta intovarasirea cu harta.

Mie mi-e sila sa o mai deschid. Dar incerc sa nu fac public lucrul asta. Poate ca imi trece si o sa am iar chef sa o las sa ma duca unde am treaba. Inca o mai port dupa mine, mic cadavru inghesuit in viata si geanta mea.

Dar pana la urma nimic nu functioneaza unilateral pe lumea asta. Ci intr-o stransa si vitala interdependenta. Asa ca harta simte animozitatea mea. Si se deterioreaza vazand cu ochii. Sunt eu sensibila azi? Sau asta iarasi seamana cu relatiile fruct-barbat?

Harta se umezeste de la caldura. Se murdareste de altceva prezent la mine in geanta. Se mototoleste si se crapa si mai tare. Apoi devine gri la fata si nici nu mai stie sa arate directia. Chiar daca as pune-o eu sa faca asta pentru mine.

Si aici se intampla la fel cu orice harta. Si cu cele de Istanbul, si de Paris si de Shanghai. Asa de tare ma enerveaza existenta ei, incat o pierd repede. Nu e un lucru constient, descotorosirea asta.

Eu, de ma intrebati, vreau sa o tin. Sunt convinsa ca o sa mai am nevoie de ea. Chiar daca ne-am racit si nu mai suntem asa de apropiate ca inainte. Dar mintea mea face un switch si, independent de mine, ma instraineaza de harta. Sau mai bine zis pe ea de mine.

O uit pe un scaun de cafenea. Sau pe gardul de piatra al unei manastiri. Sau pur si simplu in trenul care o poarta mai departe.

Voi vedeti cum seamana hartile cu barbatii? E uimitor. Una dintre deosebiri este insa clara. N-am convins pe niciunul sa stea, macar o vreme, la mine in geanta.

cu nasul la farmacie

Vorbeam si cu a cherry. Despre cum sunt oamenii aia, care populeaza de dimineata pana tarziu in noapte farmaciile lumii.

Ei nu vin la farmacie cand au galci, sa-si cumpere un medicament de galci, ca sa le treaca galcile. Ei vad in farmacista, aceasta purtatoare de halat alb, un inger pazitor. Si in aceasta stapana a fascinante steclute si flacoane, un fel de psiholog.

Clientul farmaciilor nu se grabeste niciodata. El are tot timpul din lume. Se misca domol si pretinde clementa de la grupul de bolnavi. Si de la Cireasa care asteapta tropaind nerabdatoare in spate.

Ce-ai Cireaso, ce-mi sufli asa in ceafa? Ce, arde ceva? Am si eu nevoie de spatiu personal si timp nelimitat cu farmacista asta. Omul stie cand vine la farmacie dar nu si cand pleaca.

Farmacista nu e doar o vanzatoare de medicamente. Ea poate fi rezolvarea tuturor problemelor, daca stii sa o abordezi. Si ii ignori pe toti ceilalti care ar vrea ceva, orice, de la ea.

El se intinde pe o canapea iluzorie si isi spune farmacistei, aceasta zeita a sanatatii lui mintale, pasul. Ma doare asa, parca simt si asa. Nu sunt sigur ce as vrea. Ma gandeam sa va spun dumneavoastra. Sa va dati cu parerea.

Farmacista se gandeste, scobeste in raft, vine, ii arata. Bolavul inchipuit face o grimasa. Daca am traduce strambatura muschilor fetei in cuvinte, as iesi asa. Speram ca o sa-mi propuneti altceva.

Si apoi da si glas guritei pusa pe vorba. Cireasa tropaie. Dar lui, clientului universal de farmacie, nu-i pasa. Stiti, as vrea ceva ca asta, dar nu chiar asta. Daca intelegeti ce vreau sa zic.

Daca zeita ii aduce un produs ieftin, romanesc, bolnavul vrea unul strain. Daca ii aduce unul strain, musai sa plece acasa cu unul ieftin si neaos. Ca e criza, zeita nu stie?

Si exact cand cireasa crede ca el a terminat sedinta de terapie pe azi. Si isi ia produsul cu miscarile astea in reluare. Exact atunci omul se mai intoarce catre zeita o data plus si zice.

Dar fiti amabila, mai trebuie sa iau ceva. Ce? Nu stiu exact, este pentru sora mea. Care locuieste cu mine. Dar acum nu este acasa, este in vizita la o verisoara a ei si m-a rugat pe mine sa-i aduc ceva. Ca nu se simte prea bine.

Dar ce are? Pai o doare stomacul. Ca o arsura, asa, sau ca o crampa? Nu stiu, mi-a zis doar ca ii trebuie ceva de stomac. Dar de cand e starea asta? Pai mie mi-a zis decat ieri. Dar la cum o stiu, e genul care tine in ea. Nu este exclus sa fie de cateva zile.

...

Bolnavul inchipuit care are si o ruda, bolnava si ea de stomac, tace. Tace si zeita, ca nu stie cum sa il ajute. Tace coada. Tace pentru ca, atunci cand o sa-i vina randul, fiecare dintre ei o sa faca la fel.

Cireasa fornaie si scoate pe nari smoala amestecata cu fulgi. Cireasa stie intotdeauna cu precizie ce vrea de la ghiseul asta. Unde miroase mereu a guturai si galci. Si din care nu stie cum sa iasa mai repede. Inainte ca ingerul psiholog sa o convinga ca e spre binele ei sa aiba card de fidelitate. Adica un abonament la boala, cumva, crede cireasa.

Daca vrea la pshihiatru, cireasa merge la psihiatru. Nu la marmacie, sa-si eviscereze problemele in fata cozii de oameni cu guturai si galci.

Dixit.

colectionez cheile oamenilor

Pana acum m-am aparat, pe motiv ca ce-mi trebuie mie. Cum intindea cineva o cheie spre mine spuneam. Ce dai ma, nu stii sa-njuri? Ia lasa-ma domnule. Du-te cu cheia asta de-aci. Du-te, pana nu ma supar rau.

Dar cum pofta vine mancand, a fost greu pana am acceptat prima cheie. Apoi am prins pe parcurs un chef desucheat sa am cat mai multe. Si in prezent tanjesc. Uite, daca se uita cineva cu atentie chiar acum, vede o buburuza margaritar de saliva in coltul buzelor mele.

Am strans intre timp o legatura sanatoasa de chei. Dar nu imi mai ajunge nici pe-o masea. Imi trebuie acum mereu din ce in ce mai multe chei. De la orice. Importanta e semnificatia cheii si responabilitatea chelarului. Nu ce deschide ea fizic pentru mine.

In momentul vorbirii am chei permanente. Cele care stau cu mine in fiece minut. Ele zavorasc pentru restul lumii, dar nu si pentru mine, apartamente intregi. In care stiu eu ca sunt tot felul de minunatii si bunatati.

Dar am bun simt si nu dau buzna acolo ca un viking. Recunosc ca in doua dintre ele, cel mai interesant loc este camara plina cu tot felul de surprize. Nici frigiderul lor nu este de lepadat. Dar asa sunt eu, o cireasa de isprava.

Sed in banca mea. Si ma multumesc sa pipai cheia in buzunar. Stiind ca doar la un click distanta, as putea sa fiu clandestin fericita. Lasa. O sa mi se faca statuie in curand. Cireasa-care-poate-dar-se-abtine-in-a-vandaliza-locuintele-la-care-are-liber-acces.

Am cateodata chei pasagere. Chei care mi se insinueaza in viata doar pe perioade scurte. Chei lucitoare si cu brelocuri frumoase. Dar flusturatice, care stau cu mine doar cate-o zi.

Si unde, odata date de perete usile, mi-ar placea sa ma intromisionez nu in camara. Ci sa ma infund pufos intre perne. Si sa incep o conversatie serioasa. Miau. Sa torc in tihna toata ziulica, lingandu-mi codita.

Am si chei de la birou. De la orasul fierbinte, unde locuiesc in prezent. Dar si de la alte orase mai reci si mai vechi. Pentru ca nu mi le-a mai cerut nimeni indarat. As putea noaptea sa intru in laptopurile cuiva. Sa falsific targeturi de vanzari. Yum.

Ce imi plac mie cheile. Dar ce le mai place oamenilor sa mi le dea. Stiti cum e. Cerere si oferta. Nimic nu e chiar intamplator pe lumea asta. Doar ca in curand va trebui sa-mi fac o geanta speciala doar pentru ele.

O sa tin probabil in curand o ora pe zi inchis pentru gestiune. Sa fii chelar nu e de colo. Am responsabilitati. Colectionez mai ales chei de la casele oamenilor. Pentru ca asta mi se pare masura suprema a succesului meu ca si prieten.

Daca vrei sa-mi dai cheia ta, inseamna ca iti place de mine pe bune. Si ca ai incredere ca o sa-ti umblu cu grija in sertarul tau cu ciorapi. Sniff-sniff. Si nu exista pe lume lucru mai dulce de-atat.

vine vine vine, calca totul in pedale

Gata. Mi s-a confirmat. Se intoarce.

Pana la urma am tocmit detectivi. Ca nu mai mergea sa ma las asa, in voia soartei. Ma tot ducea cu presul folosindu-se de vorba lui molcoma moldoveneasca. Imi spunea calm, de trei ori pe saptamana, termene de livrare complet contradictorii.

Vin atunci, cireaso. Ba nu, vin atunci. Stai sa vezi si tot asa. La inceput am crezut. Apoi i-am zis si eu lui dada, bine. Si mi-am dat seama ca trebuie sa ma descurc singura. Fara sa mai cred in basme de adormit cireasa.

In lumea asta rea fiecare e pentru el. Am tocmit prin urmare o seama de agenti cu parpalac cu gulerele ridicate. Care au mereu la ei pixuri din care ies tot felul de traznai. Ba un harpon, ba un gaz toxic, ba un cos de picnic. Sau altceva asemanator.

Ei sunt specializati exact in asemenea disparitii de barbati. Si cu nisa exact pe cazul meu. Adica barbati care pleaca in vacanta si spun ca stau o saptamana. Si apoi nu se mai intorc, fara vreun motiv explicit.

Si am cerut incruntandu-ma la parpalace rapoarte amanuntite. Pe care le primesc la birou cu o viteza ametitoare. Se vede ca e criza. Pune lumea osul la treaba. Abia am timp sa le rasfoiesc cu atentie. Si sa integrez informatiile in sistem.

Le-am spus incordati-va pixurile minune si cele gadgeturi. Si la mine sa nu va intoarceti sa cereti bonuri de masa si concediu platit si incapere cu lumina naturala si ore de munca in mediu cu plante verzi si concediu medical si spor de stres si concediu de maternitate si laptop si birou mai mare si scaun rotitor si cafea fierbinte dimineata si masina de firma si abonament la sala si al treispelea salariu pana nu mi-l gasiti. Si imi ziceti cu ce se ocupa acolo unde e.

De-aia stiu asa de sigur. Acum chiar se intampla. Am primit drept dovada si poze prin satelit. L-am vazut ca un punct miscator care emana caldura. Si tot felul de alte nazdravanii energetice. Stau nemtii cu gura cascata cand trece.

Le-am zis ca de data asta nu ma uit la bani. Sa puna la treaba ultimele tehnologii. Si sa-mi spuna unde se afla si incotro se indreapta. Si o sa am grija sa-i rasplatesc cum se cuvine. Cireasa are obrazul subtire si el cu cheltuiala se tine.

Se deplaseaza deci cu viteza de croaziera dinspre centrul spre sudul-estul Europei. Este insotit de alti patru vajnici barbati. Care i-au ingreunat, se pare, inturnarea spre unde ii e locul.

Lasa ca am eu o vorba cu ei. Cand le-o fi lumea mai draga. Cine interfereaza cu interesele ciresei sa stie ca lucrurile nu raman asa. Nespuse si nerazbunate. Inca nu stiu cum sa ma manifest. Dar lucrez la asta. Impreuna cu un comitet de criza.

Ca sa ma conving, am lipit si urechea stanga pe pamantul din fata blocului. Ca o cireasa indiana ce ma aflu. Cireasa-pana-de-motor. Si am auzit cum isi loveste scutul. Si cum pedaleaza inspre incoace.

Trece prin munti inalti si vai adanci ca prin branza. Traverseaza hatisuri innodate si inoata prin delte verzi. Pedaleaza prin soare arzator si ploaie uda. Zi lumina si noapte intunecoasa, fara obosire.

Da. Prietenul meu imaginar I. a inceput marea intoarcere. Vine vine vine, calca totul in pedale. Dar vestea buna este ca ma calca mai intai pe mine. Ca asa e frumos.

fostul meu sot si prietenele lui

Fostul meu sot, inginerul fara inima, iubeste femeia. Ca institutie, asa.

Eu sunt femeie. Deci nici pe mine, cireasa, nu se poate spune ca ma uraste din rarunchi. Ce daca nu prea am trebaluit eu prin casa. Si nu prea l-am lasat sa doarma in pace in zilele de weekend.

Fostul meu sot considera ca sunt inca simpatica. Si foarte femeie. Si asta rezulta in faptul ca suntem in relatii amiabile. Ca doi oameni civilizati, care au impartit vizuina 7 ani. Si s-au certat pe cine sa plateasca factura. Si de ce.

Dar nu despre el-el si traiul meu-meu cu el-el vreau sa zic aici. El merita o carte intreaga. Ba nu, doua si jumatate. Nu doar un post. Vine ea si vremea aia. Sa te tii, abia astept.

Ci despre faptul ca si femeia, tot ca institutie, asa, il place pe el nespus. Eu le inteleg pe ele. Pentru ca daca l-as vedea acum de nou, probabil ca si mie mi-ar placea inca o data. Dar eu, eu stiu acum.

Bun. Impartim noi vara gustul pentru aceeasi mica bucata de plaja. Si iarna, uneori, acelasi ring de dans. Asa ca ne intalnim la cate o cafea. La care radem de ne prapadim de eforturile noastre de a lega o casnicie trainica.

Si cand radem noi mai dihai, el zice. Hai sa-ti prezint pe prietena mea. Eu ma apar mereu, cat pot de tare. Hai domnule, iarasi? Lasa-neee, lasa-neee, ca ne plictisesti. El nu si nu. Eu dau din picioare, naravasa.

Degeaba. Trebuie sa iti prezint, este verdictul. Si sunt mereu trasa de maneca tunicii catre o duduie. Care intai zambeste, fara sa stie ce i se pregateste de catre satirul de fost sot. Si apoi incremeneste, biata.

Am cunoscut ratoni cumsecade sau diavoli tazmanieni in plina criza. Apoi pisici perverse si berze desirate dar fara copii in botic. Broscute otravitoare, frumos colorate. Si broscute inofensive, verzi. Ca toate broscutele.

Si un buluc de alte animalute. Cu care nici macar nu ai putea sa alcatuiesti o noua Arca a lui Noe. Pentru ca ele vin doar cate o bucata. Nu in perechea trebuincioasa pentru propovaduirea stirpei. Pentru ca fostul sot, vezi bine, nu are ganduri serioase.

Eu m-am obisnuit sa dau fata cu ele. Nu ma prapadesc de placere, dar nici nu simt cine stie ce. Ele, insa, rand pe rand, imi ofera o mana ingheata ca o cracuta de copac in luna noiembrie. Atunci cand fostul meu sot le anunta: ea e fosta mea nevasta, cu numarul 3.

Ratoni si diavoli, pisici si berze, broscute si broscute, inlemnesc. Pentru ca totusi el e asa de incantat, animalutele se straduie sa faca fata situatiei cu brio. Crezand, vezi bine, ca asta e un pas important de urmat in relatia cu fostul meu sot.

Si ca intalnirea asta probabil ca inseamna ceva. Cum unii barbati mai tineri isi prezinta prietena mamei. Printre unii barbati, mai copti, o fi moda asta. Sa le prezinte fostei neveste cu numarul 3. Cireasa, bunaoara.

Dar uite ca in cazul asta punctual, vederea la fata a scorpiei cirese nu inseamna nimic. Cum insa ele nu stiu asta, incearca sa primeasca bine lovitura in pieptul mai mare sau mai mic. Cum le-a lasat Dumnezeu si Maica Precista.

Ultima dintre ele mi-a placut. Chiar draguta de tot. Si tinerica si pozitiva si tot ce-i trebuie unui om, cred eu, sa fie fericit. Cum am dat mana, cum au inceput sa sara la propriu, nu e metafore, niste artificii pe cerul de la mare. Semn bun, zic eu.

A inghetat si ea, dar mai dezghetat cumva. Si cand am dat sa plec, mi-a zis. Cum, pleci deja? Asa de frumos mi-a zis, incat am promis ca ma intorc. Ce aberatie. Cum sa ma intorc? Traim intr-o lume care a gresit directia.

Cam asa se intampla des, poate saptamanal. Cu fostul meu sot si cu prietenele lui si cu mine, on top. Ca un toping otravit, care strica toata pizza capriciosa. Pe cine o sa mai sperii eu saptamana viitoare? Mwahahaha.

Nu-i nimic, noi sa fim sanatosi. In rest, bucurosi le-om duce toate.

recorduri ciresesti inregistrate la capatul lumii

Am semanat o calatorie la capatul lumii. Pai si atunci nu normal ca am cules diferente culturale?

V-as mai putea povesti despre asta inca un an. Dar trebuie sa ma opresc odata si-odata. Nu mai pot sa o tin langa cu treburi de acum o luna. Viata in livada merge inainte.

Uite, tocmai se prefigureaza un weekend la Paris. Si eu am tot ramas inchistata in absolutul asiatic. Asa ca am stat si m-am gandit profund la un rezumat. Pe care sa-l pot imparti cu cine-ntreaba si mai ales cu cine-asculta.

Si am ajuns catinel la urmatoarea concluzie, legata strans de aventura mea asiatica.
Exista cateva recorduri personale. Pentru care ma puteti invidia cateodata si compatimi, poate, alta data.

Am facut cea mai lunga calatorie cu avionul. 13 ore in care nu am avut nimic de citit. Si am fost tintuita locului, doar cu un contabil malaez la dispozitie. Simpatic de altfel. Si jenat ca eu scriu si el e contabil.

Am calatorit in rastimpul celor 23 de zile peste 30,000 de kilometri. Un fel de ocol al pamantului, mi se sufla din public. Recunosc ca n-am stiut asta. Eu am alte treburi. Cum ar fi sa fiu draguta. Mi s-a mai zis.

Am dormit in fiecare noapte de vacanta intr-un loc diferit. Am calcat in picioare conceptul potrivit caruia concediul este ca sa ne odihnim. Am lansat proiectul revolut concediul este ca sa ne rupem in doua, departe de casa.

Am facut cea mai lunga calatorie cu trenul. Am stat culcata pe spate 22 de ore, pe ruta Shanghai-Honk Kong. In timpul calatoriei, din motive de neinteles acum, mi s-a parut ca o filipineza si mai mica decat pitica cireasa este lucrul cel mai incantator pe care l-am vazut vreodata.

Am stat la cea mai rea cazare din viata mea. La etajul 13 al unui bloc din Hong Kong. O gaura de cartite, fara ferestre si deci fara aer. Patul nu avea asternuturi complete. De cele pe care le avea nu-mi venea mie sa ma lipesc.

Dusul nu avea apa calda. In tavan spanzura un ventilator care mi-a accentuat durerea deja apriga din gat cu 68%. Dar fara de care nu se putea continua viata. Nu-mi bat capul sa explic cum am ajuns acolo. Bine ca am reusit sa plec.

Am vazut cea mai frumoasa priveliste nocturna din viata mea. Golful din Hong Kong m-a imbatat cu sumedenia de gadgeturi chinezo-englezesti puse la bataie. Arata ca un imens tort cu lumanari aprinse in cinstea mea.

N-am atins furculita, cutit sau lingura timp de 23 de zile. Nici macar cand situatia o impunea. Am sorbit, am plescait, am apucat ca un animalut cu mana mancarea. M-am descurcat taraneste.

Am facut pentru inceput pipi in wc-ul fara de usa din constructia lui initiala. Uitandu-ma in ochii unei chinezoaice. Care facea si ea, slava Domnului, tot pipi.
S-a intamplat la Orasul Interzis. Cum stai cu fata la intrare, imediat in stanga.

Am facut apoi pipi hard-core, nepasatoare, in wc-ul mixt si fara usa al unui sat de pe raul Li. Chiar nu mai conta.

Am urcat cele mai multe trepte din viata mea, in cel mai scurt timp. Este vorba despre Marele Zid. Am facut asta sub un soare nemilos si pus pe rele. In timp ce serpi de foc mi se tarau incet pe sub pielea capului, provocandu-mi umflaturi caraghioase. Ca in X files.

Am intrat aproape zilnic in McDonald's, impotriva convingerilor mele. Dar am pus si gura pe 7 fructe noi. Maiestoasa guava, molicul de papaya, atatatorul fruct al dragonului, bizarul fruct stea, ademenitorul mirt indian si inca doua, complet necunoscute. Sa le zicem imbietorul si acrisorul.

Am avut cel mai mare numar de bube pe cm patrat, din cauze ramase necunoscute. Nu m-am mai scarpinat niciodata atat de mult si de vartos. Am stat inerta langa zeci de mii de produse numai bune de cumparat. Aveam bani in buzunar si nu am luat un ac.

Am mancat zeci de coltunasi. Am mancat exact atati coltunasi cati am putut inghiti fara sa chem salvarea chineza. Am bagat la raft sute de coltunasi. Am mancat mii si sute de mii de coltunasi, cred. O sa ma intorc sa desavarsesc ce-am inceput.

Tot acum am mancat si cei mai buni cartofi din viata mea. Mai buni chiar decat cartofii cu ou gatiti de grasa mea matusa. Ce-or face thailandezii si malaezii cu acesti cartofi nu stiu. Dar rezultatul e tulburator si m-a afectat pe viata, cred.

Am completat 14 declaratii in care m-am jurat pe ce am mai sfant ca nu-mi curge nasul. Si ca nu m-am vazut cu nimeni caruia sa-i curga, in ultimele 7 zile. Si am cumparat cearceafuri de matase zmeurie.

Destul, cred eu, pentru o vreme. Cam asa arata lucrurile cele mai trasnite pe care le-am facut acolo. Stiti voi unde. Si gata cu povestirile de pe taramul indepartat. Buna seara, Bucuresti.

cireasa si oceanul de matase

Bagajul meu thailando-malaezo-chinezesc a cantarit 5.2 kile la venire. Si 8.2 kile inghesuite tot in spatiul celor 5.2 kile initiale, la intoarcere.

Din cele 3 kile in exces, biblia Lonely Planet a fost responsabila pentru jumate. Restul de 1.5 kile au reprezentat mici cumparaturi ciresesti. Cate un articol in fiecare noua locatie cucerita.

In Bangkok, m-am pricopsit cu slapi bleumarin (pentru barbati: asta inseamna albastru inchis tare) marca Havaianas. Din Kuala Lumpur am luat ochelari bengosi. Nimeni nu e ca mine cand ii port. Din Beijing am luat o palarie de culegatoare de orez.

Shanghai-ul a adaugat la bagaj o pereche de strampi albastri si margele asortate. Macao m-a sedus cu un tricou nostim pentru prietenul meu imaginar, I. Guangzhou, capitala regiunii canton, mi-a indesat in valiza lucruri mici din jad.

La Yangshuo am ales un kimono si inca unul si inca unul. Dar am cumparat ceva teribil de tulburator in Hong Kong. Si aici voiam sa ajung. Un set de asternuturi de matase.
De catifea este atingerea si de zmeura este culoarea lor.

Am tanjit toata viata mea dupa asa ceva. Dar mereu mi s-a parut ca este un lux de neiertat. Potrivit doar pentru mari curti imparatesti. Si nu pentru nopti obisnuite in livada mea cu greieri, stele si miros de iarba tunsa acum.

Le-am pus aseara, cu mare pompa. Am deschis pentru asta o sticla de sampanie. O orchestra discreta canta in surdina sub balcon. Eunuci imi faceau vant din foi de lipan. Si pe masa se lafaia o seletie discreta de canapele cu somon si boabe de lumina portocalie, numite simplu icre rosii.

Cand a venit ora culcarii mele, abia am putut intra in dormitor. Orbita fiind de asa un pat invapaiat. M-am strecurat cu evlavie intre faldurile moi. Si tinandu-mi respiratia, m-am lasat mangaiata cu puf de piersica pe pielita subtire de cireasa.

M-am apucat de nas si m-am scufundat. Am inceput indata sa inot in oceanul de matase. Am dat repede din picioare si m-am bagat la fund, incercand sa ating podeaua oceanului.

Dar un ocean de matase nu se comporta ca unul ordinar. Si prin urmare, nu are un sfarsit palpabil. Nu-i nimic. Omul cat traieste, invata. Chiar si cireasa.

Tot zbenguindu-ma prin unde, am intalnit creaturi uimitoare. Caluti de matase si pisici de matase si chiar si elefantul de matase. M-am tot gandit dar nu pot sa inteleg si pace cum si pe unde se infrateste el cu elefantul de pamant.

Am gasit apoi o colonie imensa de viermi de matase. Ei crosetau cu mic cu mare, folosind andrele groase, tocmai oceanul in care imi faceam de lucru. M-am indepartat si am cules sirag de perle zmeurii. Pe care mi l-am petrecut in graba dupa gat.

Am iesit putin sa iau aer. Nu pot sta chiar mult sub matase. N-am antrenament. Cat zbucium. Apoi, rezemata in coate de marginea oceanului, am cufundat un pai in oceanul zmeurat si am inceput sa beau cu sete. Ca dupa efort, normal.

Am prins curaj si am sarit in cap in oceanul de matase. M-am luat la intrecere cu cei mai iuti curenti. Si apoi am inotat pe spate, starnind valuri de spuma roz inchis. Toata lumea era a mea.

Cand m-am hotarat sa ma culc, era tarziu deja. Am pus capul usor pe perna. Am tras cearceaful de matase pana unde incepe barbia de cireasa. Si am decis ca e timpul sa il las pe Mos Ene sa-si faca mendrele cu mine in tot acest context privilegiat.

Sa dormi in asternuturi zmeurii de matase e minunat. Ele genereaza racoare si placere la atingere. Dar cireasa s-a luptat toata noaptea cu ea insasi sa ramana in pat. Si sa nu ajunga in cine stie ce cotlon indepartat al lumii.

Pentru ca matasea sau poate culoarea a creat in pat un alunecus teribil. Si corpul astfel tentat a inceput sa faca giumbuslucuri si sa se joace, in loc sa doarma. Asa ca, fara bumbacul obisnuit pe post de gardian nocturn, e greu.

Cand te inconjori de matase, te cocoti pe o trambulina sofisticata. Care te poate arunca, in toiul noptii si in pielea goala, absolut oriunde. Si cum aveam si parul ud de la inot, mi-a fost frica sa nu racesc.

Asa am petrecut, tematoare, prima noapte in oceanul de matase.

iar a iesit nevasta din cireasa

Ta-na-na-naaa. Credeati ca exagerez. Dada, acum 2 zile cand ziceam ca trecute vieti de domni si domnisori ma bantuie intr-un mod spectaculos. Credeati ca exagerez.

As vrea sa incep cu un mic preludiu explicativ. Aveti timp, da? Luati-va un castron cu floricele. Musai prajite in ceaun, acasa. Asa. Cand avea cireasa 19-20 de anisori. A primit o seama de cereri in casatorie.

Greu de inteles de ce vedeau barbatii in cireasa o potentiala nevasta. Ca ea era, sireaca, usor verde si acra la gust pe alocuri, se intelege. A refuzat 3 si la cea de-a 4-a a lesinat. Iar el, inginerul fara inima, a luat asta drept un da.

S-a facut nunta mare. Rubedeniile au dansat doar meniaito. Pentru ca atunci nu se inventase inca pinguinul. A curs vinul si mesenii s-au indestulat cu bucate ce le-au cazut bine. A fost nunta mare. Apoi un divort destul de mic.

Dupa care, cireasa nu prea mai avea fata de nevasta. Cred ca spunea inginerul fara inima tuturor celor pe care ii intalnea in cale ca ea nu stie sa faca mancare. Si e si cam cicalitoare.

Doar o singura data mai era sa lesine fatal. Dar s-a prins de ceva in cadere. Si oricum o data nu se pune. Prin urmare a crezut ca i-a disparut aceasta vocatie, de a fi nevasta, de-a pururi.

Era resemnata ca nimeni nu o sa mai vrea sa se opinteasca sa o treaca pragul. Ca nu va mai fi rugata sa poarte vestmantul puritatii. Si ca nici nu va mai avea ocazia sa arate familiei noului sot cearceafurile cinstei. Pacat.

I se zbatea putin ochiul drept la ideea ca nu va mai numara bani in loc sa faca sex in noaptea nuntii. Si ca nu o sa-i mai fie date pe mana camasi barbatesti botite. Spre a le face cum o sti ea purtabile.

Pana mai ieri a trait cu golul asta. Si de parca cohorta de tantari-foste dragosti nu era destul de inzdravenita. Si ciupiturile nu indestul de ferme, s-a mai intamplat ceva. A aparut tadaaa prietenul cu care cireasa se tinea de codita cand era mica.

Si el a spus, din negura vremii. Cireasa, vreau sa fii nevasta mea. Apoi a tras o injuratura pe cinste, imposibil de reprodus aici. Dar menita sa intareasca solicitarea si solicitudinea. Apoi au urmat niste argumente solide.

Apoi si niste explicatii menite sa faca o punte intre acum 19 ani si momentul prezent. Cireasa, sa scape telefonul si alta nu. Ultima data cand a vorbit (si ma refer vorbit) cu pretendentul la a sa mana a fost acum ceva ani. Deci de unde ideea asta?

Ea nu stie ce inteles au toate astea. Dar un lucru ii este destul de sigur. Lume, lume. Iar a iesit nevasta din cireasa. Si asta o stie chiar si cine e departe. Cireasa-nevasta loveste pe cine prinde. Netinand cont de granite geografice sau de timp.

Aviz amatorilor. Nunta sa fie, dar s-o stim si noi.

de ce scriu eu?

Vorbim aici de un conglomerat de motive. Unul dintre cele mai importante ar fi ca, odata ce am inceput, pur si simplu nu pot sa ma opresc. Asa sunt eu, nesatula.

Un altul ar fi ca uite, asa mai platesc si eu din facturi. Sa mananca si gura de cireasa ceva. Daca internet nu e, nimic nu e. Si conteaza si ca m-am atasat de niste oameni, multi. Nu e putin lucru asta.

Dar unul se iteste parca mai ferm din helesteu. Helesteul plini cu pesti portocalii bine dresati. Cei care poarta in botic cate un stegulet diferit inscriptionat cu cate unul din motive mele. E momentul adevarului.

Scriu si ca sa-mi impresionez cosmeticiana. Putine lucruri se compara cu veneratia unei femei simple si foarte apropiate. Ca doar ei ii dau destul de des si fara retineri cheile corpului meu. Uite fata, si ai grija de el.

Trebuia sa o vedeti aseara. Ea ma tragea vartos de par. Si asta ma facea sa lacrimez oftand usor in batista, de mai-mai sa scuip compot. Ca o dama cu cirese ce sunt. Si revarsa in timpul asta din gura catre mine stima ei. O mladita recent inmugurita.

Pana acum n-a stiut ce epileaza. A crezut, ce confuzie, ca parul meu e ca orice par. Oricum, de cate feluri poate fi parul de pe picioare? Nu prea multe. Dar uite ca acum s-a prins ca al meu e mai special. E par creativ. E parul persoanei care scuipa cuvinte tiparite. Nu doar panglici pe nas, ca atatia altii.

Stia de multa vreme ca asta fac eu in viata. Cam de cand am inceput sa-mi las blanita la ea in cabinet. Atunci a dorit, ca orice cosmeticiana, sa puna intr-un borcan cu formol detaliile mele de clienta.

Isi zice cireasa. Stop. Se da pe site-uri. Stop. Sustine ca ar castiga si niste bani din asta. Stop. Eu nu prea cred. Stop. Noroc ca e frumusica. Stop. Asa se spune acum. Stop. Fac internet. Stop. Sani mari. Stop. Divortata, of. Stop. Fir viguros, bun pentru peruci. Stop. Hazlie uneori, desi pe mine e greu sa ma mai amuze ceva. Stop. Mereu grabita. Stop. Pielita subtire, prea subtire. Stop.

Stia deci ca scriu la un site. Hotcity.ro. Cum? Hotcity.ro. Orasul fierbinte. Ihim. Asta n-a impresionat-o prea tare. Cand esti cosmeticiana, site-urile se surpa ca un fum. Hartia manent, ar fi putut sa-mi replice. Dar a tacut, fiind o doamna.

Cosmeticiana mea a pus mana pe revista The One. Din intamplare singurul numar in care nu scriam ceva picant despre sex. Ma intreb ce-ar fi zis daca ar fi dat peste asta. Ma rog, sa nu discutam drobul de sare.

Acum, cand a vazut negru pe alb Sana Nicolau si un articol despre mine calarind o bicicleta, a uitat sa mai scoata mustata clientei care zacea in abandon. Dar cum, eu o cunosc bine. O jumulesc de ii merg fulgii la fiecare 3 saptamani. Ii stiu fiecare cotlon si cuta si fanta.

Stiti, mi-a declamat ea in timp ce tragea de mine sa ma rupa bucati de vie. Stiti ce mi se pare fenomenal? Ca scrieti asa cum vorbiti. Eu: auch! Ea, neimpresionata: m-a uimit asta. Nu ma asteptam, va spun sincer.

Eu credeam ca scriitorii astia de prin reviste se exprima altfel prin viu grai. Dar in revista sunteti chiar dumneavoastra in carne si oase. Parca va aveam in fata. Decat ca era scris. M-am simtit asa, bine. M-am bucurat. Bravo, sunteti mare.

Am plecat in graba, lingandu-mi o labuta. Aveam deadline. Si cum scriu pentru cosmeticiana, nu-mi permit sa o dezamagesc. Altfel parul meu devine ca orice alt par.

pur si simplu Beijing

Asa arata Beijing-ul. Sau cel putin asa arata acum doua saptamani.

Despre iubiri, fie ele si foste, un etaj mai jos.

Cireasa

mancariciul fostelor iubiri

Da, a fost o vreme si nu e chiar departe. Cand prietenele ma invidiau. Si isi puneau pe rezolutia de anul viitor, scrijelit cu sange neinceput, sa ia curaj de la cireasa.

Mai cireasa, dar ce coloana vertebrala din fier betooon armat ai tu, cand vine vorba de relatii. Asta imi auzeau urechile, de exemplu, din partea taranilor de la tarabe. Cand eram de gasit prin piata, facand targuieli.

Cireaso, dar ai sange, nene, imi ziceau si casieritele de la supermarket. Si doamnele cu coc de la circa financiara. Am vrea toate sa nastem copii fermi ca tine. Cu taria de a rupe relatiile care merg sontac-sontac.

Iar mama de cireasa era mandra. Arata cu mine poze la serviciu. Uite, ea e. Ea e cea care face ce va spun. E neinduratoare. Sfinte Sisoe, ce bine am crescut-o. Cata intelepciune pe dumneaei. Si uite cat este de mica.

Iar barbatii...barbatii, acesti beneficiari directi ai actiunilor mele. Simteau ghioaga ce sta sa se pravale. Daca le trece prin minte cumva sa faca vreo miscare de impacaciune. Dupa ce am pus un punct onorabil amorului ce sta sa moara.

Domnul meu, cand s-a hotarat cireasa sa rupa pisica, s-a zis. Nici ca mai revine asupra deciziei indelung cumpanite. In doua cuvinte: cireasa, dura din fire, n-are lecuire. Asa mai povesteau matusile vecinelor de pe la bloc.

Cu mandrie povestea chiar si ea, cui nu stia inca, ce smechera e. Cum atunci cand lucrurile nu mai merg unse, inchide usile cu zdronc, pac, bum, bang. Si cum nici ca le mai deschide vreodata.

Pentru ca, vezi tu. Ea le incuie cu o cheie de la care nu exista copii. Si pe care o arunca intr-un lac malos. Unde nici ce mai vestiti scafandri. Sa zicem cei angajati pentru relicvele Titanicului. Nu ar mai dibui-o in vecii vecilor amin.

Dar uite cum vigilenta ei e acum tare ca fularul. Ceva s-a rasucit in maruntaiele ciresei. Si in special in departamentul ala responsabil cu pomparea sangelui prin corpul dumisale.

Si niste usi au ramas intredeschise. Cat sa iasa si intre pe acolo tot felul de personaje suparatoare. Care o ingrijoreaza cateodata in asa masura incat ii tulbura somnul altfel bun.

Treaba e ca m-am pricopsit in viata mea cu mancariciul fostelor iubiri. Asta nu e chiar ceva concert. Sa pun sa pun mana/gura. Ci e mai degraba un bazait de tantar cand ai vrea sa dormi.

Cu deosebirea ca tantarul cu pricina este unul cunoscut bine. Care ma uimeste cu un miros cunoscut. Sau cu o vorba de duh mestesugita, pe care stii ca numai eu o inteleg. Tantarul bazaie pe tonalitati familiare, nepericuloase. Dar numai bine cat sa-mi strice tihna.

Ce de metafore. Mancariciul a inceput doar acum un an. La scurt timp dupa eradicarea dulcelui flagel SMPE (sau mangafaua, cum ii mai zic trecute doamne si domnite). Dar mancariciul sparge barierele temportale. Si functioneaza profund retroactiv.

Si nu rezista nici chiar portile de cetate. Cele prea grele ca sa fie adevarat ca se deschid. Tantarii vin, bazaie, pleaca. Vin bazaie, pleaca. Vin, bazaie, pleaca. Cireasa doarme cu greutate. Si mai e si plina de ciupituri.

Ar fi ok daca tantarii ar fi de fapt albine. Fiinte harnice care macar produc miere. Si de vor sa intepe, accepta sa isi dea viata pentru asta. E corect asa. Dar tantarii...tantarii sunt doar niste gaze care lovesc sub centura. Cand oamenii dorm.

Ce mai tura vura. Cand esti ciupit, te mananca. Cand te mananca, te scarpini. Cand te scarpini , se umfla. Si cam atat.

Jos mancariciul fostelor iubiri. Si pe cine-am omorat, sa fie eu obligata sa ma scarpin.

ce nu face cireasa pentru o freza smechera

Am observat cu bujori in obrajori ceva. Mie parul imi sta cel mai bine dupa o dimineata care incepe cu dragoste. Nu de viata sau de semeni. Ci dragoste pur fizica. Like on Animal Planet.

Sigur, s-ar putea ca la asa descoperire sa ma fi ajutat si prietenul meu imaginar, I. Dar odata revelata chestia asta, trebuie sa ma ajut singura mai departe. Sa o potentez cum oi putea. Pana ating culmi nebanuite. Asta inseamna progres personal.

Nu vedeti ca in lumea in care traim, fiecare e pentru el? Ador zicala asta apocaliptica. Nu ma pot baza ca in fiecare dimineata de la Dumnezeu parul meu o sa poarte pecetea proaspata a iubirii. Deci trebuie sa inventez altceva pentru dimineti mai putin daruite de zei.

O precizare. Eu n-am parul cret. Si nici cine stie ce volum nu are. De-astea nu pot fi absolut niciodata confundata cu sobolanul care s-a spalat cu Foltene. Si totusi, dupa o dimineata de dragoste, arat mortal. Cazi jos cand ma vezi.

Cand ma ridic din pat, tot capul sufera de greutatea unor bucle fabuloase. Sunt asa de multe si atat de placut involburate. Incat capul de cireasa, cel ce ascunde mintea ei, abia poate sa mai stea drept. Si sa le poarte falnic.

Cum sa nu vreau sa am mereu 200% volum si 546% mai multe bucle? E omeneasca dorinta mea. Dar cum nu beneficiez 365 zile/an de luxul de a-mi incepe viata astfel, pe cale sexuala, adica, m-am gandit la urmatoarea strategie.

Sa incerc sa refac de una singura traseul & miscarile unui act de amoros impartasit. Cu speranta de a obtine par frumos la final. Chiar daca pentru asta trebuie sa ma muncesc enorm. Ei bine, o sa simulez si mimez la repezeala niste miscari studiate cu grija.

O sa ma spal pe cap. O sa ma reped in bucatarie sa fac cafea. Cu parul ud, asa. O sa pun paine la prajit. Cu parul ud. O sa intru putin pe net. Rrrr, cu parul ud. Pun si de ceai. Indicatie scenica: parul este el inca ud. Dar totusi putin zvantat, da?

Apoi o sa-mi iau avant din hol citire. Si o sa ma reped in marsarriere catre pat. Unde o sa ma trantesc surprinsa de mine si de viata, direct pe spate. Apoi o sa prestez niste miscari marunte. Eu cu mine si pentru mine.

O sa petrec o vreme concentrata in acest du-te vino. Executat aproape in acelasi loc. Plaja miscarii trebuie sa fie tare mica. Numai asa se obtine o frecare intensa a partii din spate a capului de asternut. Si in final, sper eu, par valvoi.

Imediat dupa, ma voi zvarcoli in fel si chip printre perne. Ca un peste pe uscatul dormitorului. Inchipuindu-mi ca ma lupt cu Xena, printesa razboiului din televizor. Voi folosi aici modelul unei gaini fara cap.

Scopul este in aceasta faza obtinerea transpiratiei. Cred ca in acest moment parul este deja intr-o formula avangardista. Dar are nevoie de un bust de umezeala. Daca ma plictisesc sa ma rasucesc asa, cred ca pot inlocui cu o alergatura sumara prin sufragerie.

Apoi ma arunc iar in pat. Tot ca suflata de o explozie, tot pe spate. Si imi lipesc perna de gura si nas. Tragand-o incet peste fata, ea turtita fiind, in sus, spre crestetul capului. Ca sa conduc toata constructia capilara inspre spate.

In timpul asta ma apuc sa si strig ceva. De neinteles, dar tare sa fie. Cat sa bulversez vecinii. Recunosc ca nu stiu daca partea vocala chiar ajuta parului. Dar ce ma fac daca tocmai aici sta magia frezei mele post-iubire?

Apoi reiau miscarile marunte. Dar am grija sa ma presez tare de cearseaf si cu laterala dreapta de cap. Si cu cea stanga. Apoi beau apa. Cine stie, poate si asta ajuta nitel.

Apoi zambesc si ma duc pana la baie. Apoi ma intorc in dormitor. Si ma arunc vitejeste inainte, pe burta. Sa mai dau podoabei din cap o pauza. Si sa o fac sa se aseze in pozitie normala. Sa vedem cum pica.

Incerc acum sa determin diametrul patului folosindu-ma de corpul meu. Tin capul lipit de asternut si ma frec de fiecare centimetru de cearseaf. Ca si cum acolo, in freza, ar sta aparatul de masurat.

Apoi arunc o perna pe jos. Intonez un imn de multumire zeilor. Si ma imbrac sa ma duc la serviciu. Ar trebui sa iasa bine. Sa-mi tineti pumnii.

in confuzie sau calare pe destin?

Duminica seara cireasa s-a prezentat la concert Editors. Trupa isi acorda deja instrumentele generatoare de extaz. Solistul Tom terminase de calcat camasa. Si se apucase acum sa-si suflece cu grija jeansii ca sa fie cat de cool poate el sa fie.

Dar cireasa inca mai avea treaba. Cotrobaia curioasa prin nisipul de pe malul marii. Mereu gaseste ea acolo combinatii noi de scoici si melcisori. Se folosea pentru asta de degetele de la picioare. Cele ornate cu unghii rosii din belsug.

Degetele despre care cineva i-a zis odata, nu spun cine, persoana aproape importanta. Ca sunt perfecte si seamana leit cu degetele de pe covorasele de prin baile vietii. Cele desenate pe post de benchmark (adica asa ar trebui sa arate degetele de la picioarele voastre, oameni!) de catre companiile care produc asemenea covorase.

Si se mai ferea inca cireasa de stropii rebeli care insistau sa i se incurce in cosite. Duminica au fost niste valuri...Cum sa pleci in pripa?

Ca sa ajunga la timp, cireasa a condus ca o zeita a covrigului ce este. A dat tot ce poate din ea. A ales rute alternative, a taiat fata, a calcat-o pana la podea. A fornait din narile largite. A spus vorbe de ocara, a facut semne porcoase.

A cantat in final canticele de leagan. Ca sa-i adoarma pe ceilalti patru aprigi pasageri. Si sa poata conduce in voie, fara sa-si capete bete in roate. N-avea timp pentru strigaturi. Dar las-o cireaso, mai moale. Ce naiba. Si imbatati de canticel, colegii de drum dormeau precum pruncii la sanul universal.

A ajuns cand ziua se ingana cu noaptea. S-a prabusit in locul tinut in primul rand de catre fratele ei fake. Si a asteptat cantarea cantarilor. Gandindu-se daca sa riste sa treaca de paza si sa il linga pe Tom. Sau sa stea la propriu in banca ei.

Muzica a inceput. Sfinte Sisoe, ce concert bun. Si deodata a lovit-o. Pe cand Tom se contorsiona pe scena si sarea precum un calut nebun. Si-a dat seama ca pe cartea ei de vizita scrie editor. Va jur ca asta scrie. I-am aratat si mamei de cireasa.

Pai si daca eu sunt editor si nu e doar o gluma proasta. Si ei sunt Editors, fara doar si fara poate. Atunci eu, eu ce caut aici azi, la birou? De ce nu cutreier lumea impreuna cu trupa?

De ce nu sunt responsabila sa pun cate o saltea mica de protectie sub fiecare schema rock mortala a lui Tom? Sau de ce nu cant, incetisor macar, in fundal? Ca tot stiu toate piesele. Bine totusi ca stiu acum unde mi-e locul.

Dar astazi mi-e foarte greu sa mai muncesc. Ma uit la dana cum sta in fata mea. Si ma gandesc ca ii fac o mare favoare. Eu apartin unei trupe rock de mare succes. Si in loc sa stau cu ei la repetitii si mai stiu eu ce, eu scriu la hotcity.ro.

Ca sa fiu sincera, nici nu stiu cu ce sa incep. De unde sa ma apuc sa ma implic trup si suflet si mai ales trup, sa pun osul. Si ce pregatiri sa fac in graba ca sa imi urmez colegii editori. Stiti, editorii e bine sa stea uniti. Altfel nu faci mare branza in meseria asta.

E drept ca nu stiu care mi-ar fi salariul in trupa. N-am apucat sa discut. Degeaba am ridicat si agitat catre Tom si toti ceilalti fartati mainile mele mici, intr-o ruga rock.

Mi-au facut marunt din ochi, cu subinteles. Ceva gen cireaso, nu e momentul si nici locul. Lasa, ca stam noi pe indelete de vorba. Dar na, n-am nimic sigur. Si facturile vin lunar, bata-le vina.

Si nu am cum sa plec doar ca groupie acum. Imi trebuie cascaval. Doamne, ce imi mai plac starurile rock. Si valurile lucitoare ale marii intr-o duminica de august. Oare ce salariu sa cer? Si ce job description sa negociez?

Dar An end has a start.

cine este fon?

O thailandeza cat un gandacel. Care ma face pe mine, cireasa pitica, sa par desirata ca Olive, nevasta lui Popeye.

Are talia miiiica, mica, cat o puta de furnica. Zambeste de parca-ai apasat-o pe un buton care a ramas blocat pe "show your theeth mode". Are pielea de ciocolata cu lapte si cu miere de flori de padure.

Am primit numarul ei de telefon la a 17-a mana. Femeia cu probleme la pasarica a auzit ca ma duc la Bangkok. Si a zis trebuie sa te vezi cu o prietena a mea. Nisa nu era acasa la ea, umbla brambura. Dar chiar plecata fiind, mi-a zis sa ma intalnesc negresit cu Fon si cu Michael.

Eu am luat numerele din politete, nevrand sa sun. Cat de disperat trebuie sa fii sa suni la niste necunoscuti? Dintre care pe unul il cheama Fon si nu stii daca e barbat sau femeie. Si sa ii rogi sa petreaca timp cu tine? Sooo not cherry style.

Dar in a doua zi de Bangkok, cireasa, o fiinta sociabila, era cu ochii iesiti din cap ca la melc de atata singuratate. Asa ca a apelat abonatii respectivi. Michael era racit rau. Stiti cum sunt barbatii cand sufera de flagelul asta. Ca si morti.

Mi-a ramas Fon. Care m-a intrebat ce vrei sa facem? Sunt deschisa la orice, am raspuns, prompt. Fon a zis ca vorbesc ca un barbat. Si m-a asigurat ca ea e femeie. Deci simpatie instantanee intre noi doua.

Ce se mai distreaza Fon ca eu aleg mancarea de culoare verde. Ca sa fiu sigura ca se asorteaza cu bluza pe care o port astazi. Ca mai toti asiaticii cu ochi mici, Fon nu il zice pe "r". Il inlocuieste mereu cu "l" in cuvinte. Asa ca nu stiu mereu ce zice. Dar ce inteleg imi place.

Fon are un magazin de genti pus in "The City". Adica zona de business a Bangkok-ului. Fon nu se poate abtine sa nu cumpere cate o rochie pe oriunde trecem. Si un snop de carti postale cu tara ei, pe care o adora. Uite ce frumos e aici! Uite.

Fon comanda cantitati uriase de mancare. Dar tot ca un gandacel ramane. Fon a lucrat un an in State si acum vrea in Suedia. Se plange ca in Thailanda sunt 60% femei si ca asta ii face viata imposibila. Parca am discutat si cu a cherry despre asta aici, in Romania.

Fon imi spune ca un barbat e greu de gasit. Trebuie sa te bati pentru el cu alte thailandeze. Si cand in sfarsit l-ai castigat, constati ca nu e nimic de capul lui. Si ca totul a fost un balon de sapun Oana (asta e de la mine).

Mi-a explicat ce crede ea despre teme tare serioase. Pe care cu alte fructe romance le-am intors deja pe multe fete. Dar cu gandacei asiatici n-am avut placerea pana acum.

Am descoperit ca relatiile thai merg la fel de bine sau de rau ca cele Romanian style. Avem exact aceleasi probleme si revelatii. Desi populam capete de lume asa de diferite. Si noi nu prea bagam sub nas orez. Iar ei nu prea pun gura pe paine.

Exemplu: ce crede Fon despre motivele care ii fac pe barbati si femei sa se uneasca asa de bine in aceste vremuri moderne. Asa de bine precum uleiul si apa. Concluzia, fara posibilitate de recurs, este ca devina sunt computerul si sexualitatea prea lejera.

Primul asigura infidelitati virtuale ce il amagesc pe om. Si ii ofera mereu iluzia unei relatii mai bune. Diferita de asta palpabila, cu probleme si responsabilitati, pe care o are acum. Netul, zice Fon, ofera dragoste calduta.

Iar sexualitatea usor de satisfacut, pe mai oriunde, vine netului in ajutor. Ea ii ofera iar omului iluzia ca poate schimba ce are cu ceva mai bun. Si atunci alearga omul nostru modern galopand catre o noua intromisie, cautand alinare.

De ce sa iti mai bati capul sa iti rezolvi problemele prezente, pe care le ai cu persoane facute din carne si oase. Mai bine incerci mereu ceva nou. Sperand in van ca va fi mai bine cu parteneri iluzorii. In care uite, lumea abunda. Are balta peste.

Fon si cu mine am discutat toate astea cu picioarele infipte in iarba parcului de pe malul raului Chao Phraya. Uitandu-ne la un antrenament tai chi si ascultand muzica thai live in surdina. In timp ce asfintitul ne cadea in cap.

Fon e singura thai pe care am cunoscut-o in Bangkok. Care m-a invatat sa dau mancare pestilor grasi care locuiesc pe rau. Sa iau vaporasul spre piata de flori si Marele Palat. Si sa ma relaxez intr-un Bangkok in care pare ca nu poti face asta usor.

Hello Fon, whelevel you ale.

asociatia internationala a hotelierilor declara razboi parului pubian

Asociatia Internationala a Hotelierilor din Patru Zari (AIHPZ) este un varf de lance in general. Dar si in lupta pentru obtinerea unui comportament turistic de dorit intr-o anumita directie. Veti vedea.

Au reusit ei, dupa consultari la ceas de taina, si apoi oficializand demersul in urma unui summit bloagoslovit cu un catering fusion, urmat de un tur de oras pentru relaxarea participantilor, sa-i convinga pe turisti sa nu mai prapadeasca prosoapele.

Au facut un sticker comun la nivel globalizant (ma intreb care tara le tipareste). Si uite ca ne-am invatat sa ne stergem, de mult mai multe ori decat am vrea, cu acelasi prosop.

Desi suntem in vacanta, au reusit sa ne convinga sa agatam ceva pe usa daca vrem sa dormim mai mult dimineata. Atfel, cate o guresa femeie de serviciu da buzna peste noi gramada in pat. Cu motivul ca trebuie sa curete fara preget dedesubt.

Ce sa facem, ne-am dresat. Dar unul dintre punctele de pe agenda in flacari a AIHPZ se tot reporteaza de la o sedinta la alta. Si a devenit o rusine pentru intreaga industrie.

Vorba aia, a ajuns omul pe luna. Si noi, (adica ei), nu reusim sa stopam prezenta parului pubian in hotelurile din lumea intreaga? Orice am face?! Asa nu se mai poate. Trebuie inceputa in cazul asta o lupta de guerilla.

Pentru ca metodele ortodoxe au dat gres, au fost incercate doua cai. Intai s-a mers pe ameliorarea starii de sanatate a turistilor. Pentru ca se stie ca parul cazator este doar un efect al carentelor organismului pe interior.

S-a introdus astfel obligativitatea servirii micului dejun. S-au gatit mese mai consistente. Turistii au primit o cartela moca pentru accesarea unui canal porno timp de 38 de minute.

Si s-au elaborat si alte programe de divertisment si activitati sportive de grup. Toate astea doar-doar nu le-o mai cadea turistilor asa de mult parul pubian in timp ce calatoresc. Degeaba.

Apoi s-a dat iama in femeile de serviciu, aceste furnici mondiale. Au fost incentivate prin sporuri de harinice. Si trimise in team buildinguri relaxante. care au incastrat insa si o componenta gen viziune-misiune. Unde suntem acum si unde vrem sa ajungem.

Intai au fost luate cu frumosul, apoi amenintate cu un retevei. Sa curete mai cu spor, sa fie vigilente. Sa ia scama cu scama si sa linga pe jos, daca trebuie. Dar sa nu cumva sa gaseasca noii oaspeti pubs pe undeva. Ca jar o sa manance. Aiurea.

Ori ca turistii sunt niste perversi si ascund treburile astea in te miri ce cotloane. Ca sa-i ingretoseze pe noii veniti. Traim vremuri ciudate. Nu poti sa stii cum degenereaza societatea.

Ori ca parul pubian are intr-adevar vointa proprie, cum credea si Seinfeld. Si se da din calea bietelor subrete hoteliere hinghierite. Ascunzandu-se prin fante si pe sub praguri. Si cand vine noul sejur de locatari, ies la iveala, creand rumoare.

Cine sa mai stie care e pe bune adevarul. In mod normal nu s-ar gandi hotelierii la asemenea scenarii SF. Dar sunt exasperati si nu mai stiu ce sa creada. Absolut fiecare unitate se plange de flagel.

Camera e curata luna. Si totusi la receptie vine mereu un nou cazat alb la fata. Care reclama prezenta unui par pubian de marime neobisnuita. E strigator la cer. Asa ca asociatia lucreaza acum la un program menit sa stopeze pandemia.

Si din culise a transpirat informatia cum ca in acelasi timp se va lansa si o campanie de PR din fonduri publice. Una care sa genereze cresterea tolerantei in randul oamenilor catre parul pubian al semenilor lor, cand acesta, parul, este intalnit in vacanta.

Va urma probabil o conferinta de presa in care vor anunta strategia pe termen scurt si mediu. La ce s-or fi gandit oare? Si vor reusi? Ca eu una nu mai pot.

viata e ca o salata de fructe

Life is like a fruit salad. You never know what you gonna get.

Recunosc ca si ciocolata e un mister numit speranta. Avea dreptate Forrest Gump. Dar salata de fructe mi se pare si putin perversa. O antrenata si surprinzatoare luptatoare de gherila a zilelor noastre. Ce-mi aplica indesite lovituri sub centura.

Despre mine...ce sa zic. Sunt o mica optimista pe o mare planeta. Iau salata de fructe mereu. Cu aceeasi speranta ca in ea o sa gasesc un potpuriu de fructe.

Cand o vad acolo in bol, prin restaurantele lumii, mi se intaresc sfarcurile de pofta. O steluta de saliva imi apare in coltul buzelor intredeschise. O vreau si va fi a mea. Sfinte Sisoe, uite cat e de frumoasa.

Cum ma intorc insa cu spatele sa iau recipientul in care sa indes cat pot de multa, mi se joaca o festa. Trolii salatei de fructe iau repede mare parte din bucatile tentante. Si le inlocuiesc cu patrate de mar.

Invart cu linguroiul si apuc repede jumatatea de capsuna, lasata de troli la deruta. Incerc sa strang cat mai mult kiwi, ananas, licii si pepen galben.

In timpul asta fornai din nas si am ochii insangerati. Ca un leopard caruia i se trece pe sub nas in mod repetat o caprioara ucisa acum 5 minute.

Dupa ce platesc si ma apuc sa inghit, constat ca am in cupa 72% mar. Deci cat mi-am socotit banutii, trolii mi-au mai facut-o inca o data. Au schimbat bunelele agonisite cu tot atatea bucatele de mar.

Nu e ca merele nu-mi plac. Nu. Dar cand vrei salata, marul e bad news. E ultimul musafir nepoftit pe care l-ai vrea la tine farfurie. Patrate de mar pot sa tai si singura acasa, mereu.

Mi-am facut o socoteala. In 64% dintre cazuri platesc salata de fructe si capat mar. Mar si inca ceva. Niste chestii de obicei moi si tulburator neidentificabile. Au consistenta genunchilor de sarpe sau a calcaielor de meduza.

Dar la aparente inca stam bine. Pentru ca gustul insa, imi scapa printre degetele chircite a frustrare. Si sa tineti minte ce va spun acum. Tot ce nu poate purta un nume decent si apare tadaaa in salata de fructe, nu e de bun augur.

Alaturi de prea mult mar, dihaniile astea imi sporesc senzatia de nimicnicie a vietii. Am vrut salata de fructe si am patrate de mar si texturi elucubrante. Unde sunt capsunile molici, piersicile pufoase, strugurii pornografici?

Nu stiu. S-au speriat de mar si au fugit care incotro, sa se salveze. Mai are viata vreun rost cand te trezesti cu acest castronel neplacut in brate? Raspuns final: nu. Trebuie sa fiu tare ca sa o pot lua de la capat. Cine sunt, ce vreau si incotro ma indrept, ce e viata, ce e omul, toate astea mi se amesteca minte.

Pastrez pentru sfasrit 1/4 capsuna, 1/2 bob strugure, o stafida. Si frunza de menta pusa cu grija deasupra, ca o sfidare. Macar sa raman cu gust de ele, dupa ce inghit atata mar.

Beau apoi cu nesat, precum Stefan cel Mare apa din pocal. Beau pana la fund sucul in care se simte ca au innotat odata si fructele care au lipsit acum de la apel. Si imi promit eu mie sa nu mai investesc niciodata in salata de fructe.

Dar prima data cand o vad, cu niste bucati de pepene rosu taiate ciobaneste deasupra, scot la iveala memoria de peste. Cad iar prada. Ajung la casa si cer, cu codita-ntre picioare: o salata de mar, va rog.

Si intaresc: life is like a fruit salad. You never know what you gonna get.

am naframa versatila

Am primit de ziua mea anul asta inca un cadou incomod.

Unul dintre obiectele alea cu care nu stiu niciodata cum sa procedez. Si catre care ma simt responsabila. Desi nu eu sunt cea care am cerut sa le am vreodata in gestiune.

Exact genul de cocoasa de care urmeaza sa ma impiedic toata viata prin casa, injurand. Asta daca dovedesc bun simt. Caci daca nu, atunci o marit si eu mai departe, catre alt sarbatorit nevinovat.

Si asa scap de el odata cand n-oi avea pe ce pune mana, la o urgenta. Cu speranta ca respectivul o sa se spele cumva pe cap cu el. I-l dau cu emfaza si pompa. Si ma prefac ca dintre toate ale lumii cadouri, taman pe asta l-am ales special pe el.

Este vorba despre un pareo. Sa explic nitel pentru barbati. Care sigur nu au auzit de termenul asta tehnic. Care oricum o sa le iasa pe urechea opusa imediat ce o sa paraseasca blogul. Dar ma rog, pentru scurta calatorie aici, macar sa stie.

Pareo este o bucata de panza colorata, care se straduie sa fie mereu cat mai aratoasa. Si pe care femeile si-o trec peste costumul de baie & goliciunea ramasa expusa, la plaja. El se foloseste numai in situatii specifice.

Anume atunci cand o femeie este molesita de caldura nisipului si batuta de soare in crestet. Si nu are chef sa se imbrace de tot ca sa mearga sa-si cumpere inghetata. Dar parca nici in chiloti, asa, nu-i vine la socoteala sa umble.

Pareo poate fi folosit cu succes 8 zile dintr-o vara. Asta daca chiar esti chitita tu femeie. Si te tii serios de treaba. E, si eu am primit chestia asta. Altfel, cu un imprimeu foarte reusit. Si persoana ofertanta fiindu-mi nespus de draga.

Deja destule date incat sa n-am inima sa-l dau mai departe. Totusi nu-mi dau seama ce-mi veni sa-l var in bagajul de China. Care a cantarit doar 5.2 kile.

Pentru calificarea in bagajul asta selectia de ocupanti a fost una nemiloasa. S-au dat spagi, s-au folosit nepotisme. S-a intervenit de sus. S-a facut lobby. Nici nu vreau sa mai vorbesc despre asta. Atat a fost de complicat.

Si acum vreau sa multumesc public judecatoarei firave. Care mi-a oferit cadou acest obiect nepretuit. Draga mea, dar ce n-am facut cu el acolo... Cred ca singura ipostaza in care nu l-am obligat sa ma serveasca, a fost pe post de bikini. Nu inca, dar cine stie...

L-am tras pe mine si l-am rugat sa ma infasoare ca un cocon ocrotitor in lungile calatorii asiatice. Prin mijloace de transport cuprinse de crivat.

L-am infasurat in jurul soldurilor mele unduitoare pe post de fusta lunga. In timp ce vizitam o moschee malaeza. Si trebuia sa-i feresc pe credinciosi in Alah de expunerea nurilor mei prea cu prea mult vino-ncoace.

L-am lipit o noapte-ntreaga de urechea dreapta pe post de dop. Cand incercam sa ma feresc de sforaielile atroce ale baiatului asta tanar, coleg de camera. Care cred cu tarie ca are galci in nas. Ca prea facea urat.

L-am tras pe cap in chip de val musulman. Ca sa ma protejez de nemilosul soare din Hong Kong. Cel ce nu oboseste niciodata, nici macar cand doarme. Soarele. Mi-a folosit drept perina prin avioane. Cand carnea nu-si gasea locul pe scaunul de-a pururi prost gandit.

L-am transformat in pelerina de ploaie. Imediat dupa eclipsa totala de soare din Shanghai. Poate nu stiti, dar ea s-a soldat cu mari caderi de apa din cer.

M-am invelit cu el noaptea. Atunci cand am poposit din greseala intr-un loc fara invelitoare si fara bun simt. L-am facut fata de perna intr-un loc unde capul asta al meu, cel purtator de obraz cu pielita subtire. Capul asta zic, refuza sa atinga perna aia uratica.

Si in final mi-am alcatuit un fel de caciulita. Pe care am purtat-o ca o mamaie expirata asa. In trenul Beijing-Shanghai, Shanghai-Hong Kong, Guangzhou-Guilin, ce scuipa peste mine din tavan valuri de frig arctic.

Astfel, acest pareo de la doamna judecatoare m-a facut sa-mi reconsider viata. Sa ma rusinez de prejudecatile in care ma lafai. Si sa nu mai judec dupa aparente. Draga mea, multumesc, mi-ai schimbat optica.

Imi pare rau ca m-am indoit de cadoul tau. Asa de rau ca hai la o bere.

drumul spre paradis in decat un pas simplu

M-am gandit bine. Drumul cel mai scurt spre paradis este masajul la picioare.

Sigur, nu capat paradisul asa cum ne este promis el in biblie. Aici nu-i vorba despre vreun loc cu verdeata. Ci mai degraba despre senzatia ca mi se umfla inima in piept ca nebuna, de da sa-l sparga.

Suntem in Thailanda anului 2009, ziua de la Dumnezeu 13 iulie. Vaz cum li se face unor blonzi masaj in timp ce stau intinsi intr-o vitrina. Si gasesc brusc si eu curajul sa ma intind in vazul lumii, culcata pe spate.

Intru si tremur ca varga in asteptarea a ceea ce pare ca urmeaza: niste momente kodak, de neuitat. Blonzii sunt extaziati, vad eu bine asta. Vreau si eu sa ma integrez in fericirea aia a lor de ambrozie, palpabila.

Arat cu insistenta spre vitrina si fac aaa, aaa. Ca adica aia vreau, acolo. Dar in loc sa fiu poftita in acvariu, sunt dusa undeva sus. Urc scarite si cotrobai prin maruntaiele unor coridoare.

Mi se da branci intr-o camaruta intunecoasa ca pantecul unei balene. Bietul Pinocchio. Abia acum te inteleg si sunt alaturi de tine, frate. Toate saltelele sunt pline cu fapturi. Maseuzii sunt mixti, de ambele sexe adica.

Ocolesc un tinerel cu o freza punk. Mijesc ochii si ma concentrez sa-l fac sa termine acum cu grasanul pe care il atinge. Si sa ma framante pe mine, cireasa. O fiinta mai degraba mica si care nu pune mari probleme.

Dar slabita fiind de la caldura si teama, nu-mi iese. Si vine un domn uratel care poate sa aiba orice varsta de la 26 la 53. Si membrele lui superioare se lipesc cu lotiuni potrivite de ale mele inferioare.

Intai am vrut sa raman demna. Cu ochii deschisi. Sa arat ca sunt vigilenta si nici nu-mi pasa ca am venit aici sa simt placere. Domnule draga, eu nu sunt asa de usor de multumit. Pot sa ma stapanesc.

Dupa 90 de secunde acest gand m-a parasit cu totul. Si m-am abandonat unul val uriesesc de multumire oferit de uratel. Am dezvoltat credinta adanc inradacinata ca este Brad Pitt cel care se ocupa de picioarele mele, contra unei sume modice.

Masajul thailandez la picioare e o oala cu placere. In care plonjezi cu capul inainte si nu-ti e frica sa nu te ineci. Uratelul negricios mi-a luat fiecare deget in parte si l-a descantat cu atingeri numai de el stiute.

Mi-am dat seama, ce penibil. Ca in scurta vreme mi s-a impiciorongat pe fata un ranjet pe care n-a mai fost chip sa-l desfac de acolo. Ce-o fi fost in capul meu cand am zis ca vreau doar jumatate de ora de placere?

Stiu ca eu si barbatul asta suntem sfasiati de diferente culturale. Stiu ca mama poate n-ar privi cu ochi buni uniunea. Dar chiar sa nu existe punte de legatura intre noi?

Am masina, am casa. Sunt harnica si o sa muncesc cat o trebui. El doar sa aiba grija sa ma relaxeze prin metode specifice in fiecare zi lasata de la Buddha. In schimb va primi un acoperis propice deasupra capului.

Si ceva banuti de mers la mall sa-si cumpere cate un telefon mobil nou la fiecare 6 luni si un playstation de o sa-si faca toate rudele invidioase. De mancare o sa ma ocup personal sa fie imposibil de mancat din cauza condimentelor. Ca sa stiu sigur ca e multumit.

Ei si tocmai ma pregateam serios sa-i propun sa-si lase familia si prietenii si sa ma urmeze in Romania, ca n-o sa-i para tocmai rau. Cand, ce sa vezi. A venit tura urmatoar. O femeie care sigur nu i-ar fi oferit cate as fi avut eu de gand.

Si el si-a luat mainile marunte dar vrajite de pe picioarele mele. Si am auzit un zgomot imposibil, ca atunci sare discul. Gata cu magia. Am lasat orgoliul deoparte si am tipat cat m-au tinut bojocii ca nu pot pleca si ca am o oferta interesanta.

I-am implorat si pe ceilalti angajati sa ma mai lase putin cu el. Dar n-a fost chip. Asiaticii astia chiar sunt de piatra, nu e un zvon. Placerea mi-a fost taiata brutal. Ba chiar au zis ca o sa cheme si politia daca nu ma indur sa plec degraba.

Auzind asa si avand oroare de scandal, mai ales intr-o tara straina unde cumva eram ambasadoare a tuturor romanilor, a trebuit sa ma indepartez de locul unde am avut cele mai pure sentimente din ultima vreme.

Insa maine dimineata imi pun ceasul si ma infiintez la locul stiut. Sa-i atin calea cand vine spre serviciu. Ca sa-i arat ce vreau de la ei, o sa rostesc cuvintele magice pe care mi le-a zis el cand ne-am intalnit: Uant Fut Masaj?

calificarea pentru punguta de voma chinezeasca

Chinezii sunt acest popor temeinic si organizat. Nimic nu le scapa si nu exista lucruri lasate la voia intamplarii.

Prin urmare, de ce sa ma mai mir. Normal ca pungutele lor pentru vomat in avion sunt la fel de bine puse la punct.

Punguta de voma chinezeasca e tot din hartie. Ca si alte pungute cosmopolite din lumea-ntreaga. O paranteza sa-mi fie ingaduita. Caci acum mi-am dat seama. De ce sunt oare facute din hartie pungutele pentru voma?

Orice voma care se respecta, va simt de acord, nu sta sa se impiedice de un plic. Ce arata mai potrivit pentru o scrisoare de amor decat pentru miscari antiperistaltice. Facem mobila si haine din plastic. Dar cand vine vorba despre punguta de voma, avem principii de moda veche.

Daca chiar te apuca pofta de vomat, e clar ca punguta asta nu are nicio sansa. Este probabil doar un gest simbolic facut de catre compania aeriana. Ca sa-ti arate ca s-au gandit si la asta. Le pasa ca ti-e rau. Dar chiar n-au ce sa-ti faca.

Si inchid paranteza. Materialul ca materialul, hai sa nu fiu carcotasa. Dar cum de le-a dat prin cap sa faca punguta asta cat o nuca? Oare sa nu fi vomat designerii niciodata?

Ei oare nu stiu ca odata declansata actiunea voma, lucrurile sunt complet iesite de sub control? Omul preda stafeta si devine atunci sclavul bucatelor nesanatoase care l-au adus in starea asta.

Cum faci, in timp ce alti pasageri se uita ingroziti la tine si cu dezgust nedisimulat, cum faci zic, sa directionezi jetul catre gura minuscula a pungii? Si, odata gasita intrarea cat o puta de furnica, cum se gandesc ei ca o sa ramai priponit acolo? Sa evacuezi in mod ordonat tot ce iti vine la indegura?

Hm. E ca si cum ai auzi ca cineva are diaree. Si i-ai intinde plin de solicitudine un degetar. Cu rugamintea sa se elibereze in el dar sa nu cumva sa depaseasca granitele.

Ma rog, sa ma intorc la latura chinezeasca a problemei. Ca si cum punguta universala pentru voma nu era deja destul de greu de folosit, chinezii, ce s-au gandit ei...Au si sigilat-o pe singura parte in care era deschisa catre om.

In plus, pe ea sunt trecute diverse instructiuni de folosire. Fara de care nici sa nu te gandesti sa pui mana pe ea. Deci, daca iti vine sa vomiti in spatiul aerian chinezesc, apuci punga. Dar ii citesti intai sumarul.

Apoi insisti pe capitolele unde simti ca nu esti pregatit. Dupa ce te simti mai apt pentru folosire, ii cauti cuta aia de rupere. Aia de care trebuie sa tragi intr-un anumit fel ca sa te izbavesti.

La cum ii stiu insa pe chinezi, nu-i tot. Sunt convinsa ca, imediat ce te vad ca te albesti la fata, semn ca esti la o ananghie, si dai sa apuci punguta, te roaga sa fii demn. Sa te abtii putin, cat sa completezi un chestionar.

De ce ai venit in China. Ce orase o sa vizitezi. Daca asta e prima data cand esti pe pamant chinez. Si adresa spre care te indrepti. Un numar de telefon in caz ca vomiti prea tare, fatal adica.

La final, cand vad ca iti curge transpiratie rece pe tample, te mai intreaba daca esti multumit de serviciile aeriene. Si te mai roaga sa apesi doar un buton. Cel prin care exprimi gradul de satisfactie. Si gata, poti sa-i dai drumul.

Sigur, ei nu stiu ce riscuri isi asuma cu noi, non-chinezii. Pana sa trecem de toate etapele si sa ne calificam in finala pentru punguta de voma chinezeasca, incarcatura se afla deja pe ceafa nefericitului din fata.

Dar chinezii nu se pierd cu firea si nu lasa din standarde. Ei stiu ca sunt alte x milioane de compatrioti care o sa faca cu demnitate tot ce li se cere. Si abia apoi o sa vomite in deplina legalitate.

Pentru ca, daca poti spune cu tarie ceva despre chinezi pe lumea asta, ei bine asta este: sunt disciplinati, domnule!

socanta asie normala

Uite ce-am simtit cand am pus piciorul in Bangkok.

Astazi am inaugurat pe hotcity.ro rubrica asta, Jurnal asiatic pe paine, in care o sa tot pun snoave si zicatori.

Si inca niste poze, cu motive profund asiatice aici, va rog.

Pentru postul meu zilnic, un etaj mai jos.

luati iarna asta de pe mine

Toata Asia clocoteste de frica gripei porcine. Sanatos si stresant procent dintre asiatici poarta la gura botnite.

Cand nazuiesc sa intru la ei in tara, ma intampina purtand costume de cosmonauti. De felul celor vazute prin filmele in care se manipuleaza arme biologice. Ma trec prin termometre uriase. Ma roaga sa raman calma in avion si vin sa ma caute de galci.

De cate ori ma sui intr-un mijloc de transport, sunt obligata sa completez formulare absurde. Pe langa laptele pe care l-am supt de la muma-mea, sunt intrebata daca respir bine. Daca nu cumva am nasul infundat.

Dupa asa un preludiu asa subtirel, sunt intrebata daca am diaree. Daca totusi n-am, poate macar stiu pe cineva care are. Si poate m-am intalnit in ultimele 7 zile cu el. Sau poate macar ii curgea nasul cunostintei mele. M-am uitat atent? Respira bine? Hai sa il dau in gat.

Mi-e sila de futilitatea actului. Cine e nebun sa zica vreun da la oricare din intrebarile astea. Si sa ramana in carantina in Asia, pana la loc comanda? Si uite-asa se duc copaci intregi pe apa sambetei.

Afisele din gari si aeropoarte ma invita politicos dar ferm sa ma predau de buna voie celulei de carantina. Nu se specifica, ce-i drept, ce-mi fac daca ma prind. Dar cunoscand acum firea asiatica, pot sa-mi inchipui si singura. De tainuiesc informatii, bine n-o sa-mi fie.

Cred ca daca as scapa acum un stranut la control pasapoarte, m-ar aresta. Si m-ar executa public, ca sa faca din cireasa un exemplu clar. Sa-i determine si pe alti doritori de stranut sa se abtie pe viitor.

Dar in Asia e clima tropicala si subtropicala. Adica o caldura sora cu nebunia si o umiditate pana la cer. Si ca sa compenseze cumva dracia asta de clima in care le-a fost dat sa traiasca, asiaticii au decis sa faca miezul iernei in orice incinta.

In avion zbor cu pielea de gainusa si nasul rece ca la catelusele sanatoase. In vapor imi clantane dintisorii marunti de cireasa. Si pot deja sa sun de pe acum pentru programarea la ginecolog.

In camerele de hotel bate crivatul. Si orice taxi e un frigider pe patru roti. Risc sa nu pot deschide usa, ca prea am mana chircita de la ger.

Pai si atunci cum sa-mi mentin starea aia de sanatate perfecta pe care mi-o pretind ei? La naiba. Cum sa nu-mi curga nasul cu stropi care sar peste tot. Ca lacrimile personajelor din desenele manga.

Si cum sa nu am un biloi imbracat cu glasspapier in gat. Si cum sa nu fac si nitica febra. Cand sunt supusa la asemenea tratamente care imi asigura o criogenare fara griji in 2 pasi simpli?

Am incercat sa ma adaptez cat am putut eu de bine. Ca ma calific in iarna asta dezlanuita asupra mea ca un cetatean perfect sanatos. Cum ma vor asiaticii. Dar iesind mereu din frigider direct in sala de cazane. Si apoi inapoi in frigier, fireste ca am suferit de sanatate precara toata vacanta.

Ingrozita sa nu fiu oprita in carantina la vreuna dintre granite, am incropit un fel de caciulita dintr-un sal. Si am dormit toate noptile cu ea in cap, ca o mamaie caucaziana.

3 dintre noptile asiatice le-am dormit prin trenuri, in patul de sus. Cum sa va descriu eu mai bine ursii polari si focile si vulpile care tasneau prin gaurice? Si aurora boreala care se strecura la mine in patut prin gura aceea mica de aer conditionat?

Pai si atunci cum vreti netrebnicilor sa nu fiu bolnava? Huo! Luati intai iarna asta de pe mine. Si abia apoi verificati culoarea pe care o detin in gat.

Sunt terifiata de ideea ca ma opresc in carantina si atunci beau toata ziulica ceai de ghimbir. Poate scap.

Later edit: am ajuns cu bine acasa.

asia in dantele si cofeturi

Buna dimineata. Uite ca revin in sfarsit si cu o asie pozitiva.

Astazi avem una zugravita peste noapte in nuante de roz. Fix ca pielea de bebelus. Bebelus romanesc, fireste. Pentru ca pruncii asiatici sunt splendizi dar gri-galbui-maroniu. Asta se stie deja.

Am pregatit un Top 13 privelisti, produse sau intamplari asiatice care m-au emotionat profund. Si pentru care as mai calatori inca odata zeci de mii de kilometri. Luandu-ma la tranta cu fusul orar si cu picioarele umflate si cu arsita.

1. Puii de maimuta din Kuala Lumpur

Sunt niste fapturi martiene. Au labute trandafirii si ochisori de margele de chihlimbar. Iti vine sa-i atingi in mod repetat. Vrei sa-i iei acasa si sa-i tii intr-o sticluta, sa fie doar ai tai.

Stau lipiti de niste maimute mai nasoale si mai batrane. Una din ele m-a atacat artagoasa. M-am speriat si am fugit. Dar magia vederii puiului indeaproape nu se mai sterge. Si merita riscul.

2. Mancarea malaeza

E o combinata intre 3 culturi: malaeza, chineza si indiana. Rezultatul este o betie de subtilitati. Mesteci si respiri greu de atata pofta. Curry este zeul la care se inchina bucataria malaeza. Si bine face.

3. Masajul pe picioare din Bangkok

Este cel mai simplu mod de a te imprieteni pe viata cu un thailandez. Modul in care iti framanta carnea obosita de la umblet viligiaturist mi-a creat apa in ochi si apoi si in gura. De ce sa nu-l aduc pe omul asta in Romania, sa fie sfetnicul meu?

4. Peisajul raului Li

In filmele lor, chinezii zboara printre niste munti ascutiti de tip falus, in timp ce se bat. Poate parea putin ridicol. Dar cand am ajuns acolo, mi-a venit brusc si mie sa zbor. Desi nu prea m-am priceput sa ma bat.

5. Fructele exotice vandute pe trotuarele Asiei

Unele se cheama cunoscut: fructul dragonului in varianta violet sau alb, depinde cum e vremea afara. Fructul stea ce poate fi folosit ca decoratiune interioara. Si guava, care iti umple gura cand il rostesti.

Altele sunt complet necunoscute. Dar oh, atat de subtile si de pline de pulpa si zeama si pulpa si zeama. Fructele asiatice costa o nimica toata si iti fac viata mai buna. Omuletii ce la au in stapanire mi le ofera fie intregi, fie stoarse bine. Ah.

6. Marele Zid

Este intr-adevar mare si la stat si la sfat. Aceasta impresionanta creatie de catre om. Am vazut portiunea Badaling, la 70 km de Beijing. E ca un sarpe gras si bine conservat care imi arata cat sunt de mica. Si ca am dreptate sa-mi fie frica uneori sa dorm singurica.

7. Macao

Se iau niste taramuri pur chinezesti, se populeaza cu portughezi mercantili. Se indeparteaza portughezii. Ramane dupa ei un potop placut. Piatete pavate cu ceramica europeana si strazi cu nume placute auzului.

Biserici crestine, arhitectura profund europeana. Printre toate astea se itesc cazinourile aurii care emana curcubee de lumina. Ce vrei, mana chinezeasca. Un strop de Europa intesat de chinezi. Combinatie fulgeratoare. Yum.

8. Privelistea golfului Victoria din Hong Kong.

Imi trebuie doar sa ma lasati sa sed si sa ma uit in jos. Orasul vibreaza vitalitate sempervisicenta. Seara e cel mai bine. In timp ce bei cafea si lingi la o inghetata pe The Peak.

9. Parcurile asiatice

Sunt oaze de verdeata in desertaciunea oraselor. Au porti maginifice, pensionari ghidusi care se joaca folosind te miri ce jucarii. Iarba tunsa cu forfecuta de unghii. Si geografii placute, cu meandre si cotloane.

10. Un concert de ar hu

Un instrument traditional cu doua coarde. Pentru multi chinezi egal hobby. Asa ca pe inserat, dupa ce ai inghitit bucate potrivite. Poti sa asculti cum se revarsa duiosia melancolica. Pentru ca ar hu este un izvor de povesti chinezesti spuse bine.

11. Bebelusii de prin carucioare

Sunt cele mai frumoase jucarii din lume. Rasar de prin caruturi, se tarasc de prin curti. Se aseaza brusc pe vine si fac pipi in mijlocul drumului. Prin costumase cu o gaura special conceputa pentru asta. De ce sa mai dezbracam copilul?

12. Coltunasii care te fac exuberant

Daca mananci o data coltunasi, ramai marcat pe viata. Cred ca as zbura ore in sir cu apa in gura. Doar ca sa stiu ca la capatul tunelului mi se infatiseaza luminita dorita: un coltunas cu ceva carne in el.

13. O plimbare cu bicicleta

In traficul chinez, cu adrenalina sufocand respiratia. In China bicicleta e la ea acasa. Era adevarata melodia aia superba There Are Nine Million Bicycles in Beijing.

Am incalecat si eu pe-o sa. Si am spus diverse povesti lunecand prin absolutul asiatic.

romanii, acesti cei mai salbatici dintre traci

*Disclaimer: acest text este scris inainte sa-mi fie dor de casa si de toti romanii in general. A fost zamislit cu un crampei de creion pe un carnetel cu hartie nobila. Direct in avion, din nevoia de a spune imediat cuiva.

Ce deziluzie pe mine. Sa nu pot eu sa va arat cate o poza cu fiecare dintre calatorii avionului Bucuresti-Roma din data de 10 iulie. Si apoi si o poza de grup, pentru o mai profunda intelegere.

Ce dulce ar fi fost sa discutam fiecare chip pocit in parte. Sa luam curvele optimiste, sa le trecem de-o parte. Sa luam cioflingarii cu muschi, sa-i punem langa curve. Sa luam nevestele de italieni, placate cu aur. Si sa le rugam sa stea putin langa cioflingarii cu muschi.

Sa mai departajam din multime italienii grizonati, cu par lungut, veniti in romania la babardit. Si dupa ce facem secesiunea asta, ia sa vedem ce ne-a mai ramaaaas. Niste romani despre care nici nu stiu ce sa mai zic. Ca doar si eu, chiar cireasa, tot romanca sunt.

Grasi, vulgari, cu pantofi cu varfurile intoarse ca o ruga apriga spre cer. Bubosi, strambi si cocosati. Imbracati cel mai urat din lume, dar nu cu parale putine. Cu fete transpirate si vorbind mereu prea tare. Mancati-as.

Ei sunt, ii recunosti de departe, romanii. Cei mai salbatici si chiciosi si mai nasparlii dintre traci. Toti se imping in ceilalti romani. Concurenta pentru ocuparea locului care oricum le este predestinat si inscris pe bilet este acerba.

Cireasa are locul de la geam. Dar asta nu conteaza. Nu acum si nu pentru colegii mei de scaun. Care s-au asezat inaintea mea, ocupand ce e al meu de drept. Doi batrani cumsecade dupa par, dupa sandale.

Se uita in alta parte. Ca sa nu trebuiasca sa explice, sa roage frumos sau sa-si ceara scuze. Le arat dispret magistral. Nu ca le-ar pasa. Dar vreau eu sa stiti voi, asa. Ca le-am aratat fata de cireasa congelata. Am fost demna.

Ocupantii avionului au inceput la unison sa cheme dupa ei potopul. Calatorii s-au lungit si latit, dand scaunele pana la refuz pe spate. Au deschis masutele, chit ca nu urmau sa primeasca nimic de bagat sub nas. Doar asa, fiindca probabil banuiau ca nu e voie.

I-am auzit dorindu-si aprig sa tina telefoanele deschise dupa ce au fost insistent sa le inchida. S-au plans, au vociferat, au injurat. Si-au dat coate unii altora in cap si prin partile mai mici si mai moi.

Sunt emotionati probabil ca zboara. Si vor sa arate ca vor trece ei cu bine si peste asta. Romanii, acesti masculi alfa ai aerului. Nimeni nu le sta impotriva. Doar daca e nebun.

Uite-i Doamne cum isi fac poze razand cu dinti lipsa. Uite-i cum galgaie unii la altii pana li se zgaltaie colanele de aur. Si le sar din picioare slapii lor de lac.

Iarta-i Doamne. Sau de fapt nu-i ierta pentru ca miros urat si ca au fetele astea atat de distinct de rele. Incat parca sunt o rasa aparte. Una care-a fost putin plecata cand s-o-mpartit norocu'.

Ei nu sunt oameni rai. Doar ca nu suporta sa fie incinsi cu centuri de siguranta. Sigur e o problema anatomica de nu le pot tine pe ei. De-aia cand e gata avionul sa aterizeze, trag de ele cu zgomot si se izbavesc ostentativ.

Natura lor le face feste. N-au incotro si se ridica in picioare. Desi sunt rugati insistenti sa stea jos. Universul e absurd. Romanii n-au rabdare pentru proceduri care nu duc nicaieri.

Ce le iese daca stau cuminti jos, cu centura pusa, scaunul drept si mobilul inchis? Pai mai nimic. Pai si atunci de ce sa faca asta, frate? Ai Doamne rabdare cu ei sau nu avea.

Dar mai ales nu te speria. Ei nu vor sa faca rau. Sunt doar mai primari, acesti romani. Si da, sunt poate cei mai salbatici dintre traci.

cireasa si barbatii asiatici

Daca e sa ma iau dupa privirile hulpave, as zice ca asiaticii au placut-o pe cireasa.

Privirile oblice pe care barbatii asiatici le-au aruncat zonei mele toraco-abdominale au persistat timp de 23 de zile. Cu o medie de 16 ore/zi si o usoara crestere in weekend. Am apreciat insa bunul lor simt si disciplina de fier si stapanirea de sine.

Doar unul din cateva milioane de barbati care s-au bucurat de asa priveliste opulenta a ciupit-o pe cireasa de bucile de fier. Acest fapt reprobabil s-a petrecut in Guangzhou, capitala regiunii numita Canton.

Ca sa tragem o linie, cred ca da. Asiaticilor le plac sanii mari. Ce nu prea inteleg este de ce se uitau si femeile asiatice cu atata fervoare, tot la sanii de cireasa. Dar na, diferente culturale.

Cat despre cireasa, ea nu a facut prea mari nazuri. Avand oarece propensiune catre sexul tare si foarte tare in general, a gasit si aici la ce sa se uite. Si poate spune cu mana pe inima chircita de emotie ca barbatii astia sunt tare frumusei.

Ca sa ma intelegeti mai bine, mi se pare ca arata ca niste aladini. Care pare ca au mereu cu ei lampa fermecata. Pe care, fireste, daca o freaca, iti/imi pot indeplini orice dorinta.

Recunosc, tinand codita pleostita-ntre picioare, ca parerea asta e pura speculatie. N-am rugat pe nici un asiatic sa-si frece de fata cu mine lampa aflata in dotare. Cum n-am beneficiat de niciun demo, nu pot sa vin aici cu o parere competenta.

Dar recunosc ca asa mi s-a parut. Si cum Asia are atat de multe lampi, poate cele mai multe lampi din lume pe metru patrat, am fost mai mereu putin ametita. Ca un fluture neputincios in toiul noptii. Care se simte iremediabil atras de lampa lui universala.

Dar sa revin cu date concrete, ca m-a furat putin ideea de lampa. O mare parte din barbatii asiatici au freze funky, taiate cu ciobul, si vestminte cool. In ciuda cantitatii mari de orez ingerate, ei sunt mai mereu slabuti.

Cireasa n-a putut sa nu se gandeasca la urmatorul scenariu. Ca in conditiile in care se arunca peste vreunul din greseala, ii farama oscioarele. Si este pasibila astfel de puscarie. Desi ea a cazut cu cele mai pasnice intentii, ca un sol de pace.

Barbatii asiatici care se intampla sa fie stransi in snopuri rad si isi dau ghionti cand trece o cireasa. Cam ca muncitorii de la noi. Dar fara fluieratul ala care te urmeaza dupa ce le-ai frant inima si suscitat lampa. Of, iar lampa, bat-o vina.

Desi adusi pe lume asa de bruneti incat au parul aproape albastru, o buna parte dintre ei merg la coafor. Isi coloreaza parul roscat, ca sa se faca astfel si mai frumusei.

Ce sa zic. Mie imi plac oricum. Sincer nu cred ca trebuie sa depuna atata efort si sa petreaca ore lungi cocotati pe scaunul stilistului. Dar ce vrei. Fiecare cum il taie capul.

Deci da. V-am spus ca barbatii asiatici sunt tare draguti? Acum ramane de vazut, si asta e treaba altora, nu a mea. Ca eu deja am investigat destul si am trasat o analiza antropologica aproape exhaustiva.

Deci e treaba altora, zic eu, sa descopere daca e adevarat mitul cu Durex. Care zice ca are doua dimensiuni de prezervative: pentru asiatici si restul lumii*. *Steluta explicativa: unde asiaticii beneficiaza si sunt utilizatorii celor mai minione dintre ele.

Stie cineva? Nu ca m-ar interesa asa, pentru mine. Dar ca fapt divers.

culori si texturi asiatice

Uite si transa de poze cu numarul doi. Ea se refera la culori si texturi asiatice.

Mortale poze, va rog sa le consultati pentru scurte calatorii in absolutul asiatic.

Cireasa.

cireasa se explica

Buna dimineata.

Am vazut ca ati tusit putin ieri. Cand am deschis relatarea asiatica cu o explozie de bucurie ca va vad. Va asteptati probabil sa-mi curga lacrimi de obida ca s-a sfarsit misiunea mea de explorator asiatic.

Ei bine nu. Ma bucur asa de tare ca m-am intors, incat azi dimineata am zburat spre birou. Ca in filmele mele preferate chinezesti. A fost o calatorie exuberanta, cu viteza de croaziera, deasupra orasului. Care zau de nu imi pare racoros.

Casa mea-i un cantec cu acorduri ample. Stau pe balcon si-mi canta greieri romanesti. Stiati ca greierii asiatici latra ca niste caini? Va zic eu. Nu pot insa sa bag mana-n foc ca si musca. Asta voi verifica la urmatoarea escalada asiatica.

Mi se umecteaza ochii de pofta cand vorbesc cu prietenii mei. Asa de tare nazuiesc sa-i vad, sa-i pipai si sa-i strang la pieptu-mi opulent. Iar prietenul meu imaginar, I., e cu 32% mai dragut decat cand am plecat. Desi chiar si atunci se apropia periculos de 100%. Ce face Asia din cireasa.

Asia este ea fascinanta, fara putinta de tagada. Departe de mine sa zic ca n-a fost bine pe taramuri unde locuiesc, la umbra bambusilor, civilizatii stravechi. Am vazut lucruri care si acum mi se plimba prin minte. Ca niste fluturi mari si moi si grei si rosii de matase.

Dar poate ambitiile mele au fost prea mari. Iar planificarea mea indeajuns de saracacioasa, tragand alarmant spre deloc. Si China suficient de mare incat sa-mi dea mari batai de cap si de corp.

Am luat 8 avioane insumand 43 de ore de zbor. Pe doua dintre ele le-am prins din intamplare. Din pricina epuizarii, pe unul dintre ele nici nu stiam ca trebuie sa-l iau mintenas. Mi se parea ca e candva, alta data. Oricum, va rog, nu acum. Acum sunt prea obosita.

Am luat apoi 3 trenuri care au fugit miseleste cu mine in noapte peste campuri. Am calatorit intre 10 si 20 de ore cu fiecare dintre ele. Ascultand fenomenale playlisturi, sforaituri si basini chinezesti. Conductorul de tren si-a ratat vocatia. Ar fi trebuit sa se faca DJ.

Am petrecut ore multe prin autobuze, taxiuri si vapoare. Afara 10028 grade celsius. Inautru un crivat inghetat. Care mi-a tulburat gandirea si asa afectata de socul cultural.

Crivatul permanent mi-a umflat si gatul. In care a crescut aproape in fiecare zi cate un cactus printre tepii caruia se strecura cu chiu cu vai mancarea. Ca in reclama de la televizor.

M-am dus acolo cautand lampioane rosii de hartie. Chinezi intelepti care fac in tihna tai chi pe orice petec de iarba intalnit in cale. Si cartiere pasnice, preocupate doar de masa de seara si ceva meditatie. Tot ca-n filmele chinezesti castigatoare de Oscar.

Am sperat la terase nesfarsite si verzui de orez. In care sa fie infipti chinezi cu pantalonii suflecati. Care sa piguleasca in tihna la rasaduri, in picioarele goale. Pentru desfatarea mea psihica.

Am gasit citadele de beton cu 30 de etaje. Multe, stranse laolalta in snopuri apasatoare, in care colcaie milioane de oameni. Am stat la cozi lungi pentru orice. Mi-am adus aminte de tehnici si atitudini comuniste. Si m-am crucit ca se mai poate.

Am lasat sa-mi intre in nas mirosuri care scoala mortii. Si apoi ii fac sa se culce imediat la loc, toropiti de ceea ce simt. M-am umplut de bube afurisite care ma mai chinuie si acum.

Dar toate astea nu inseamna nimic rau. O sa ma intorc acolo. Mai pregatita, mai informata si mai stiutoare de ce vreau si pot sa fac. Cat de repede o sa ma intorc. Fara insa sa ma mai inscriu la un maraton. Cu o lista de obiective ce musai sa se lase vizitate, ca acum.

Pentru ca printre zgarie nori, comunism, bariere culturale si mirosuri, exista si o China fascinanta. Una care abunda in dantele si cofeturi. Pe care trebuie sa o revad.