al cui e manerul?

Cireasa era mica si inca firava ca si personalitate. Nu zdrahoanca cu personalitate de dimensiunea unui trol care este acum.

Totusi ea a inteles de pe atunci ca trebuie sa-si imparta banca cu un univers egoist. Format din fetite cu pampoane si baieti care le trageau de ele si le smangaleau si caietul.

Cireasa pui a invatat atunci sa se supuna impartirii meschine a bancii in doua bucati presupus egale. Desi nu era de acord, a trebuit sa dea din cap de vreo 73 de ori ca da, nu va incalca granita prin insinuarea cotului peste linie.

Presupus egale pentru ca intotdeauna copilul rau langa care era asezata fura din spatiul ciresei. Lasand-o cu buza umflata si parerea ca lumea, draga mosului, nu merge in directia buna.

Am mai crescut si eu un pic dar se vede treaba ca nu suficient. Sau oricum, am ramas marcata. Pentru ca inca mai am o dilema foarte asemanatoare.

De cate ori merg la film, intre mine si partenerul de scaun troneaza mereu un singur maner. Si ala insuficient pentru o singura persoana, d-apai doua. Si uneori lucrurile se aranjeaza bine.

Adica, sa zicem, sunt indragostita. Si insist sa-mi las urechea dreapta in zilele cu sot si cea stanga in zile impare, pe umarul puternic ce mi se ofera din public. Dar alteori, cand iubesc mai putin, apare dilema.

Ar trebui vecinul meu de scaun din stanga sa ma lase pe mine? Si apoi, prin efect domino, toti ceilalti vecini de stanga ai cuiva ar trebui sa-i lase pe ceilalti sa puna ei cotul pe manerul comun?

Sau ar trebui stabilita o cutuma clara. Vecinul din dreapta sa fie cel care sa cedeze fara lupta si alte smecherii. Sa renunte din start la orice pretentie asupra bratului prea tare. Gandit oricum pentru oameni de fier, fara nervi si sentimente.

Sa arate umilinta. Sa se comunice pe sine din prima ca un exemplar beta. Sa stea in fata vecinului cu umerii lasati, capul plecat si colturile gurii lasate in jos. Dar stai, in felul asta ar fi doar un spectactator alfa pe fiecare rand. Cel care sta primul in partea stanga. Si nu e drept. Hm.

Oricum, acum e haos. De fiecare data risc sa nu capat niciunul dintre cele doua manere. Si in loc sa fiu atenta la film, trebuie sa ma concentrez sa duc un razboi mut, desfasurat pe doua fronturi.

Ma imping cu ambii vecini pe tacute. Imprim luptei ritmuri diferite, in functie si de personalitatea si forma fizica a fiecaruia dintre combatanti. De multe ori lupta se incheie cu o intelegere mediocra, din cauza oboselii razboinicilor.

Ajung sa ma contorsionez. Castig jumatatea dinspre spatar in dreapta si varful dinspre ecran in stanga. Restul e ocupat de inamic. Sau, in zilele mai proaste, pierd cotrolul complet pe frontul drept. Si il vad pe vikingul de cinematograf cum se lafaie pe dreptul meu.

Atunci trag tare pe partea stanga si ma lupt ca si cum ar fi ultimul film vazut si cea de pe urma rezemare. Cand ma lupt doar pentru un cot si deci nu mai am ce pierde, de obicei castig. Ies din sala istovita. Si fara sa tin minte o iota din ce mi-au atarat pe ecran.

In avion e si mai si. E lumina, deci nu pot sa ma screm, sa ma contorsionez si sa imping la adapostul intunericului. Daca prin locul de la geam, e ok. Ma las pe hublou, acolo, si nu fac fite.

Daca prin locul dinspre culoar, am un cot asigurat. E un inceput bun. Si pentru suprematia asupra celuilalt, incerc sa-mi fac adversarul din priviri. Dar cand sunt pedepsita si stau la mijloc, e infama treaba.

Se intampla ca la cinematograf. Doar ca mai rau. Cei doi satiri care ma strang ca intr-o menghina nu prea sunt dispusi sa renunte la pozitia lor de suprematie. Asa ca de multe ori ajung sa stau si cate 13 ore cu mainile pe genunchi. Cireasa in pozitie sfioasa, de nevoie.

Bine, bine, dar al cui o fi de drept manerul. Singurul maner. Traim intr-o jungla. Pestele cel tare in psihic il inghite cu fulgi cu tot pe cel slab de constitutie si nervi.

eseu despre succes

Se pare ca eseu vine de la a incerca. Un cuvant frantuzesc care da si numele unui stil literar.

Este vineri si mai jos este zugravita incercarea mea de cireasa romaneasca de a explica succesul. Cand o intreaba invatatoarea la scoala cireaso, pentru dumneata ce este succesul? Si adauga: fa bine de alcatuieste o compunere, cireasa se explica.

Premisa este in felul urmator si de la ea plec eu pe drumul meu. Societatea te invata ca succesul este suma a ceea ce-si doresc majoritatea oamenilor din societatea in care te invarti ca un titirez.

El se refera de cele mai multe multe ori la proprietati si alte bunuri palpabile. Si asta se completeaza echilibrat cu momente de glorie efemera. Precum aparutul la televizor si gura lumii (vecini, colegi de munca, fitecine).

Am stat si m-am gandit enorm. Pentru mine succesul nu este legat de succesul altora. El tinde sa fie complet relativ si se gudura pe langa ce-mi place mie mai mult sa fac in viata.

Daca reusesc sa ating treburile alea, inseamna ca am succes. Daca nu, inseamna ca trebuie sa mai muncesc sa il ating. Dar e clara treaba. Succesul meu n-are nicio treaba cu succesul general acceptat.

Mie pe lume imi place sa mananc bine, sa fac sport, sa iubesc fizic si psihic, sa lenevesc dimineata, sa calatoresc, sa port haine si incaltaminte comoda, sa ma rasfat cu tot felul de delicii. Sa am mult timp liber, sa muncesc ce-mi place, sa stau inconjurata de oameni, sa dansez. Sa merg mult la tara, sa merg cu bicicleta, sa am timp sa fac des cumparaturi la piata.

Dar societatea pare sa ma contrazica dramatic. Asa cum il inteleg eu, succesul la care ar trebui de fapt sa acced arata cam asa.

Societatea: Sa aiba cireasa o casa maricica pe pamant. Intr-o zona rezidentiala cu renume, inafara Bucurestiului.

Comentariul ciresei: Dar eu nu vreau sa imi ia zilnic 2 ore drumul pana in oras si inapoi. Si nici nu vreau ca odata ajunsa acasa, sa nu mai am chef sa ma dau jos de pe canapea. Din cauza ca mi-e lene sa bat atata drum.

Eu vreau in centru, intr-o casa mica, usor de intretinut. Pentru ca nici nu vreau facturi mari, impovaratoare. Eu vreau sa cheltui pe calatorii si pantofi si curmale proaspete si cafele in oras. Nu pe gaz, portat, fosa septica si impozit.

Societatea: Sa aiba cireasa o masina mare. Care sa ii inadeasca piticimea. Sa simta si ea ca e om. Sa scuipe seminte in capul pamantenilor de rand. Sa fie puternica prin cai.

Comentariul ciresei: Dar eu vreau o masina mica. Cu care sa ma strecor ca un tipar electric. Si sa parchez precum o antilopa supla de trafic. In plus, nu vreau sa stric planeta si mai tare prin poluare. Si nici sa-mi cheltui mare parte din salariu pe o masina gurmanda.

Societatea: Sa fie cireasa sefa sau sa aiba afacerea ei. Sa aiba oameni in subordine pe care sa ii struneasca cu succes. Sau sa nu dea socoteala nimanui, sa se indestuleze doar pe sine. Nu pe cine stie ce patroni.

Comentariul ciresei. Dar stati. Eu nu vreau sa fiu sefa pentru ca subordonatii au tot felul de probleme si sunt stresanti. Eu nu vreau sa muncesc ore tarzii la job. Am atatea altele de facut.

Si nici nu vreau sa-mi tremure camesa in spinare ca nu-mi ating obiectivele. Sau ca nu ma ajuta contabila. Sau ca nu am de unde da salariile sau ca angajatii ma fura. Eu vreau sa fiu fara griji. Sa se impauneze altcineva cu toate astea.

Societatea: Sa apara cireasa la televizor. De cate ori se poate si in cat mai multe conjuncturi.

Cireasa: E dragut la televizor. Dar cum apari acolo, cum incepe lumea sa te injure. Mai bine nu. Eu vreau sa ma iubeasca lumea. Asa necunoscuta cum sunt.

Societatea: Sa fie cireasa maritata si cu doi copii. Sa aibe un rost in viata cum trebuie sa avem toti. Sa se grabeasca sa-si faca o familie. Altfel nu e in randul lumii.

Cireasa: Auzi? Vreau sa imi dovedesti tu ca esti fericita. Si apoi, daca imi dovedesti prin procente ca asta si numai asta e calea. Apai imi reconsider si eu atitudinea. Ochesc un barbat-partida buna si ii torn cati copii trebuie.

Dar deocamdata mi-e tare bine asa. Am atatea lucruri de scris. Trebuie sa scot o carticica. Si inca o carticica. Vreau sa vad lumea. Imi place cum traiesc acum. De ce sa schimb doar asa?

Societatea: Sa izbandeasca cireasa in cariera. Sa ajunga CEO in domeniul in care activeaza. Si apoi director pe lume. Si sa poarte taioare si sa fie dura. Si sa se scrie studii de caz despre cum isi desfasoara ea business-ul.

Cireasa: Nu, multumesc. Pentru mine succesul in cariera este sa nu existe pic de stres in viata mea. Si sa imi placa maxim ce lucrez. Culmea e ca, dupa gustul meu, am deja succes. Mult.

Cam asa arata incercarea ciresei de a-si explica parerea despre succes. Nu stiu daca s-a prins cineva, dar personajul colectiv societatea a pierdut in fata ciresei. Care o sa incerce neobosita sa atinga succesul ei personal. Dupa criteriile ei personale.

Cum arata succesul vostru?

filmele mele au final interactiv

Eu am gusturi mai sofisticate decat altii. Eu sunt cireasa. Si ce vreti, cireasa din fire cu multa cheltuiala se tine.

De exemplu, mie imi place sa-mi fac singura finalul filmelor pe care aleg sa le vad. De ce sa merg eu pe mana scenaristului, chiar daca a luat un Oscar pentru asta. Cand imaginatia mea nu lasa de dorit. Si in felul asta ma si feresc de orice fel de esec?

Am incercat de multe ori sa vad un film pana la capat. Dar stiti si singuri ca Hollywood-ul mai da si chixuri. Pai si atunci de ce sa ma incurc eu cu rezolvarile lor placut comerciale? Nu domnule. Lasa ca am si eu abilitati.

Mie imi plac mult filmele. Si procedez asa. Pun un film si astept o vreme. Dar nu multisor. Apoi Mos Ene, viclean copil de casa/ce-nchide pleoapele-ntr-o clipa/cireselor pe-acasa/ incepe sa imi incurce genele intre ele. Astfel incat cu greu mai pot urmari ce se petrece acolo, pe ecran.

Dupa prima jumatate de film nu mai pot tine ochii deschisi, ce vreti. Intai sunt in denial. Incerc sa ma tin demna, asa. Sa inving prin puterea samburelui oboseala care se lasa peste globuli perdea grea de catifea rosie. Ca membrana soparlelor lenese.

Apoi imi cade intr-o parte capul plin de ganduri frante la intrare. Cade cu hodoronc tronc zdronc. Mereu mi-e frica sa nu se franga fatal. Si razboiul e pierdut. Inca un film pentru care trebuie sa inventez un final care sa ma multumeasca.

Am mult de lucru pe tema asta, aproape zilnic. In ultima vreme putine filme au reusit sa ma tina treaza pana la final. Trebuie sa fie ori cu desene animate ori cu batai chinezesti. Altfel, slabe sperante sa ma intretina cu ochii deschisi.

Si sunt atatea filme de vazut pe lumea asta. Si eu am cam pierdut vremea pana acum. Asa ca data viitoare aleg mereu unul nou. Ca doar cu cel vechi m-am cam prins care e treaba. Ce rost are sa-i vad sfarsitul si sa-mi mai bat capul cu el.

Ii crosetez acolo un final de sa ma tina minte. Si merg izbavita mai departe. Prin urmare, experientele mele cinematografice sunt ciuntite intr-un fel. Dar imbogatite, daca ma uit din alt unghi.

Eu vad doar prima jumatate dintr-un film. Si apoi imi inchipui ce am eu chef. Si uite-asa culeg din filme doar partea carnoasa. Asa cum as manca doar partea de sus a unei briose. Sau doar cocosul de la pepene.

Doar ca in ultima vreme am fost destul de prinsa cu alte chestii. Si acum s-au strans purcoi o gramada de finaluri nerezolvate. Care ma trag de haine in asteptarea unui verdict.

Am treaba de nu-mi vad capul. Asa ca diseara nu ies nicaieri si stau pana le inchid pe toate.

mitul paharului neterminat

De ce oare barbatii, odata ajunsi undeva, intr-un loc semipublic, nu pot sa mai plece?

Raci, batrani, studenti, slabi, anarhisti, corporati, tati de familie, militari in termen, tarani, intelectuali, tauri, oameni de stiinta, punkisti, corporati, saraci, grasi, miopi, nebautori de alcool, berbeci.

Toti barbatii fac la fel in cazul asta punctual. Cum mergi cu ei intr-un loc unde se aduna oameni si exista o masa, s-a terminat. Poate sa fie orice masa si a oricui, daca ea are niste pahare. Si daca mai sunt de fata si alti barbati.

Odata intalnirea deschisa, nu mai e chip sa-i iei de acolo. Fara forceps sau spaclu, dupa caz. Am facut cercetari adanci. M-am sfatuit si cu alte surate fructe. Se pare ca barbatii nu vor sa plece neam de la nunti. Lucru pe care l-am explicat in detaliu aici.

Isi iau tot felul de repere gresite. Nu pot sa plec pentru ca nu s-a servit tortul. Nu pot sa plec pentru ca nu a plecat nimeni. Nu pot sa plec pentru ca este prea devreme. Nu pot sa plec pentru ca nu stiu cum. Nu pot si gata.

Exista voci neoficiale care spun ca asta se intampla pentru ca le e jena sa plece. Dar eu, eu ii banui ca ei de fapt nu vor sa plece deloc. Si atunci baga la inaintare tot felul de vorbe. Crezand ca noi o sa picam in plasa caraghioasa a scuzelor lor scolaresti.

Dar lasa nuntile. Cum ajung in oras sau sunt chemati la cineva acasa. Invitati fiind cu orice prilej de pe lumea asta. Adica ziua cuiva, petrecere de casa noua, seara de film la prieteni sau o masa in 4, s-a terminat lucrarea.

Nu are nicio importanta cat de apropiat sau nu este respectivul care a generat adunarea. Sigur, daca este vorba despre un prieten bun, impotrivirea de a parasi incinta este cu atat mai mare. Barbatii se pun pe picioarele lor de dinapoi si nu mai vor sa plece.

Din buricul lor bine ascuns sub bluza pleaca ca o tentacula un cordon ombilical. Care se infinge in pardoseala respectivului stabiliment. Si gata. A fugit puiul cu ata. Ne-am lins pe bot. Numai un scandal pe cinste, facut de fata cu lumea, mai poate sa ne salveze.

Chiar si cand nimeresc la vreun eveniment de-al nostru. Deci cineva care nu le este defel apropiat. Si de care nu le pasa. De unde ai putea trage concluzia ca ar rupe pamantul sa scape mai repede, barbatii tot nu mai vor sa plece.

In plus, se pun sa aplica chiar si aici scuzele lor obisnuite. E prea devreme, n-a plecat nimeni. Desi acum chiar ca noi, si nu ei stim exact daca se poate pleca sau nu. Si se poate, ca de-aia vrem.

Toti o baga pe-aia cu paharul. Stai sa-mi termin paharul. De parca asta are vreo importanta. Poate sa ninga, poate sa ploua. Poate sa fie cutremur sau gazda sa vomite brusc. Ei trebuie sa-si termine paharul. Altfel nu se poate pleca. E o chestie de mandrie sa-ti termini paharul.

De cate ori o spun pe-aia cu paharul se gasesc din public alti barbati, niste nemernici. Sa le sara in ajutor. Dar lasa-l draga sa-si termine paharul. Ce atata graba.

Si cand te lupti cu un grup de barbati, ai pierdut din start. Pare ca esti penibila&isterica laolalta. Asta se intampla chiar daca nu se cunosc intre ei. Este vorba, cred, despre nescoaterea ochiului la corb de catre celalalt corb.

Si, daca nu esti atenta, tu femeie, barbatii astia isi mai pun pe sest inca niste licoare in pahar. Ca sa prelungeasca nelegitim sederea. Si sa nu ai ce sa le faci. Ca doar a zis-o pe-aia greaua cu paharul care trebuie terminat.

Ca sa fac un rezumat. De cate ori se merge undeva, la orice evenimente sau ocazie sau club sau petrecere, femeile vor mai repede acasa. Iar barbatii indruga verzi si uscate. Si trebuie lasati sa-si termine paharul.

Barbati din toata lumea, de ce faceti asa? Va implor, explicati-va. Vreau sa inteleg si sa gasesc solutii.

orice om ar trebui

Orice om ar trebui, si cireasa in special, sa mai treaca pe la spitalul de urgenta din cand in cand.

Si nu ca sa vada capra vecinului moarta-n papusoi. Ci doar asa, ca sa aprecieze la justa valoare darurile pe care viata i le face cu frecventa zilnica, neobosita.

Trec zilnic pe langa spitalul de urgenta Floreasca, in drum spre redactie. Si cand ma intorc acasa, mai trec o data. In principiu, daca e sa ma oblige cineva sa descriu cum e acolo, as zice astfel. E un loc de unde se aud mereu sirene.

Vad des clanuri de tigani care isi fac un fel de tabara in jurul masinilor. Dorm acolo, mananca acolo, tin consilii de familie. Se injura, se porcaie, urla unii la altii. Cred ca tiganii au cele mai multe accidente. Nu stiu de ce asa. Dar e evident.

Tot aici sunt mereu masini parcate aiurea. Lasate cas, in mijlocul drumului, cu avariile puse. Cat sa te lase sa iti inchipui cum tocmai au scuipat in graba pe cineva vatamat rau. Care avea nevoie de ingrijire urgenta.

Asta ma face sa intorc capul preventiv. Prefer sa nu ma uit. Imi ajung problemele mele. Nu prea mai vreau sa le vad pe ale altora.

In plus, nici n-am fost vreodata genul care sa se grabeasca la locul unui accident. Sa prinda cel mai bun loc tip belvedere pentru a privi in tihna ramasitele pulsande ale omului intins pe jos. Detest sa vad carne la ananghie.

Dar injectia mea care mi se varsa in sange de doua ori pe zi imi poarta la impuse pasii pana aici. Intrau in curte pasind mic si sovaielnic.

Un car de televiziune e uneori parcat la intrare, preventiv. Doar-doar o livra in curand carne proaspata. Numai buna de filmat. Sau macar vreun reprezentant al industriei de divertisment.

Actor sau cantaret vestit. Care a facut lumea sa rada pe la revelioane dar e in varsta acum. A facut accident vascular cerebral. Si e neputincios. Telespectatorii trebuie sa-l vada asa si sa dea verdicte. Va reusi? Nu, nu credem. E condamnat.

Curtea si holul sunt pline de oameni ingrijorati. Care au venit sa petreaca bolnavi cu alte afectiuni decat o unghie incarnata. Sau sa le aduca supa si medicamente si pijama curata.

Si curtea e plina si cu salvari care aprovizioneaza cu mereu cu oameni noi. Masina asta de tocat oase si zgarciuri si inimi si temeri.

Aici dau nas in nas cu lucrurile care de obicei lipsesc din viata mea. Oameni obositi, proaspat iesiti din incaierari. Si care poarta fara convingere plagi prin injunghiere. Femei care-si petrec barbatii batausi si plin de sange.

Batrani care nu mai inteleg nimic si sunt trasi si impinsi de brancardieri sau vreun nepot grabit. Oameni arsi, oameni cazuti de la etaj, oameni luati de acasa in pijama, oameni suparati, oameni care nu inteleg cum de-au ajuns asa.

E buna cate o vizita regulata la spitalul de urgenta. Din doua motive. Unu, ca devii recunoscator pentru modul in care iti traiesc viata. Si caruta cu noroc care te fereste in fiecare clipa sa nu ajungi aici.

Si doi, pentru ca ti se mai taie putin din lungul nasului, daca il ai. Cobori cu picioarele pe pamant si intelegi din ce e facuta viata celor mai multi dintre noi.

La spitalul de urgenta fiecare om se lupta sa stea in viata. Si nu castiga niciodata toti. Ce bucurie sa poti sta pe canapea acasa. Cu toate membrele la tine.

apel catre prieteni&altii

Dragi prieteni si organizatori de evenimente,

Sa nu fiti haini. Nu va bucurati la cateva haine care oricum nu mai sunt noi. Si poate nu neaparat cele care se poarta anul asta. Dar pentru mine sunt importante. M-am legat de ele sentimental si chiar si financiar.

Voi matusi care credeti ca ma descurc fara puloverul meu negru cu guleras, va inselati nepermis de mult. Dada, este cel din material usor elastic dar nu chiar. Singurul meu pulover cernit. Cel care ma face sa arat mai slaba cand am nevoie de asta.

Va rog ca, atunci cand vin la urmatoarea cafea pe care o servesc la voi, sa il aveti pregatit. Sa nu ma lasati sa plec fara el. Si sa aveti bunatatea sa mi-l returnati prospat curatat. Vreau sa il imbrac imediat.

Acum catre fostele iubiri si alte potentiale suflete pereche. Barbati care m-ati cerut de nevasta. Barbati care m-ati visat noaptea si inca o mai faceti. Barbati care m-ati inselat. Barbati care n-ati apucat sa faceti asta.

Si voi, barbati care ati crezut ca nu puteti trai fara mine. Barbati care nu prea m-ati iubit. (Desi pe astia, ultimii, nu prea va inteleg. Si nici pe aia cu trei categorii mai sus).

Va rog sa-mi dati inapoi sutienul meu rosu si scump, cumparat la Viena cu mari surle si trambite. Era sutienul meu de friptura. Si il vreau inapoi. Nu ofer recompensa, insa o sa apreciez gestul. Ma gandesc mereu la el. Si nu e momentul sa investesc.

Si acum, catre organizatori de evenimente. Am platit bilet si am venit la concertele voastre. M-am facut luntre si punte si am alergat sa vad proiectiile pe care le-ati programat.

N-am dormit noaptea ca sa va dansez muzicile. Am zacut linistita acasa, pe jumatate bolnava, dupa ce v-am baut bauturile.

Fiti buni si aduceti-mi inapoi sacoul kaki. Cel care imi face talia si mai mijloc de clepsidra decat e deja. Piesa este extrem de potrivita cand nimic altceva nu pare sa nu mai functioneze prin dulapul cel gras de cate a inghitit.

Si voi, prieteni buni. Cei cu care ma vad in mod curent, ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. Va rog sa va concentrati. Si sa nu mai considerati ca lasa. Ca poate sa traiasca cireasa si fara pantalonii gri de diva.

Pantalonii gri sunt cei care ma salveaza de la a fi prea sport daca mi se pune pistolul la tampla sa merg la opera. Dar care se transforma in uniforma perfecta pentru o cireasa care doreste sa mearga pe bicicleta, la o rigoare.

Puneti-i intr-o punguta mica si cand ne vedem, rugati-va sa va tin putin plasuta. Nu e nevoie de alte explicatii, nici justificari. O sa sterg cu buretele tot. Si prietenia noastra ca fi la fel ca inainte. Zero resentimente.

Mi-e greu fara lucrurile mele de baza. Astea mentionate aici si altele, nu putine, care s-au retras pe rand din viata mea. Fara avertismente si alte cuvinte politicoase. Cum ar fi fost normal, dupa o viata buna, zic eu, impreuna.

Cine a avut de-a face cu mine sau inca mai are. Si da peste ceva care nu-i apartine de drept, sa ma contacteze. O sa ma revansez si eu in felul meu. Si in felul asta o sa va calificati sigur si pentru rai. Stiu ca doriti sa ajungeti acolo dar aveti indoieli.

Cireasa va ofera salvarea.

cireasa ajunsa la limita si sora ei cu par

Se ia cea mai buna mama de pe fata pamantului, mama de cireasa. Se ia si un caine mic si simpatic, cu imprimeu de vacuta alb cu negru. Se da mamei spre crestere.

Mama de cireasa indrageste cainele ceva de speriat. Si incepe sa se refere la ea ca fiind sora mea. Explica repede necunoscutilor de ce a iesit asa cu blanita si chiar si mai mica decat cireasa. Pentru ca e facuta mai la batranete.

Ma rog, mama pleaca intr-o calatorie uimitoare, care va face sigur subiectul unei povestiri urmatoare. Si insista ca sora mea vitrega sa ramana la mine in grija. Pentru fabuloasa suma de patru nopti.

Eu, cu inima deschisa. Doar a mai stat cu mine si alte dati. Mi se aduce bestia, impreuna cu instructiunile de folosire. Bestia, vesela tare. Ca doar ne iubim de multa vreme. Eu si prietenul meu imaginar I. incepem o seara in tihna.

Ne uitam la film, scarpinam catelul intre urechi si pe burta. Ii dam si ei de mancare de la gura noastra. Moare de placere. Ne jucam, ne bagam in seama, ne giugiulim. Eu admir ce bine se intelege sora mea cu I. Ce abil e I. Ce draguta sora.

Armonie maxima. Eu nu stiu ce si-ar putea dori mai mult o sora care e acoperita de par. Incepem sa picam de somn. Si pare ca la toti ni se intampla asta. Sora mea gaineaza cu ochii intredeschisi. Dar nu trece mult timp dupa ma retrag in camera mea, si incepe cosmarul.

Cainele latra sacadat, ca o picatura chinezeasca cu decibeli. Prietenul imaginar imi zambeste, nu-i nimic cireaso, lasa ca vorbesc eu cu ea. Se duce si se aud niste susoteli de bun augur. Ce bine, tace sora.

E ora 12 noaptea. Trec 20 de minute si sora mea incepe sa latre ascutit si cu toti plamanii. Ca orice caine mic care se respecta. Eu nu ma duc, ma fac ca ploua. Merge iar I. si se aude o intrega discutie.

Pesemne cainelui i se explica frumos ca e noapte tare. Avem vecini, suntem obositi si nu e frumos sa faci ham-ham fara discernamant. Ce, mai vede ea pe cineva care face asa ceva? Nu. Sora mea tace. Ia uite ce bine, s-a rezolvat.

Aici va rog sa va inchipuiti timp care trece cu repezitorul. Exista multe etape si multe discutii si exasperarea noastre creste ca un cozonac intr-o bucatarie incinsa de Craciun.

Sora mea latra temeinic, fara oprire. Cand merge unul din noi la ea, se opreste pentru 20 de minute. Apoi o ia de la capat cu incapatanare si ura de catar. Noi nu lipim geana de geana. Se aud vecinii de dedesubt cum fojgaie. Ma urasc. Ii inteleg.

Sigur, e de la sine inteles. La un moment dat nu ne-am mai dus sa o convingem cu duhul blandetii. Si nici sa ii facem ochi dulci. Ci o dojenim si ridicam la ea vocea indarjita si ziarul pe post de bata. Aplicandu-i cate una pe popou.

Moment in care surorii mele ii ies ochii din cap. Si se asmute la noi ca nebuna de legat.

Imi inchipui ce simt bietii vecini. Aud latraturi constante juma de ora. Ca noi asteptam tot sperand ca ii trece si se opreste. Si apoi niste nervi de caine. Ca si cum ne sfasie ea pe noi. Sau noi pe ea. Apoi iar liniste juma de ora. Si tot asa.

Si uite cum la ora 3 noaptea, vin in sugraferie, regatul surorii mele inscaunate aici. Si il gasesc pe I. in pielea goala, proaspat scos pentru a 426 oara din asternut in noaptea asta.

Tine o botnita in mana pe care incearca sa o fixeze surorii mele. Ca poate tace. Daca ar fi vazut cineva scena. Toiul noptii, un barbat gol, un caine si o botnita. Plus barbatul vorbeste cu destula blandete. Nu vreau sa ma gandesc la repercusiuni.

Bucuroasa de asa idee stralucita, ma alatur si eu lucrarilor. Tot cum m-a facut Eva. Odata fixata botnita, descoperim ca sora mea nu numai ca latra dublu. Dar si musca si e complet dezlantuita.

Pe la 4, iar ne trezim amandoi a duzina oara. Superjenati de vecini si urand cainele asta rau din toti rarunchii nostri. Suntem cu nervii in pioneze. Megaobositi si frustrati. Cainele, nu stiu de ce, ca doar el face tot balamucul asta, e la fel.

Au oare nu ti-am fost noi prieteni buni? Au nu te-am tratat ca pe o regina? De ce ne faci asta? De ce ne exasperezi? De ce te comporti asa de absurd? De ce ma pui in situatia asta fata de vecini? De ce a intrat dracul in tine? De ce?

Sora mea este scoasa si ea din minti. Maraie si ne arata coltii aia in mod normal caraghiosi. Dar acum, pentru ca este intr-o stare de dementa avansata, chiar imi face frica. O alergam prin casa ca in desene animate, in jurul mesei. Ea imblanita si noi fara de vestmant.

Se refugiaza intr-un colt de hol si pas de-o mai scoate de-acolo. In plus, este imposibil sa te apropii de ea. Este lovita de filoxera.

I. se apleaca deasupra aratarii, ca nu mai pot sa-i zic caine. Ci un diavol tazmanian de la sectia de furiosi. Si incepe sa maraie de o maniera care imi ingheata sangele in vine. I. la caine. Cainele are urechile date pe spate. Dar nu se lasa mai prejos.

Ingrozita de intorsatura pe care au luat-o lucrurile, rog pe I. sa o lase in plata Domnului. Vecinii aud acum si tropaielile noastre in fuga dupa caine. Si maraielile rau prevestitoare ale lui I.

Sora mea tace 20 de min. Apoi o ia de la capat cu latraturi continue, fara tihna. Ne mai sculam pe rand cand unul cand altul. Urlam la ea si trantim cu ziarul in apropiere. Maraie cumplit si latra ca posedata. Tace 20 de min, apoi incepe iar.

Vine dimineata si cainele crede ca suntem prieteni din nou. Nu, nu suntem. Eu am dormit 3 ore adunate din bucati. Si maine ma duc la serviciu. Nu e ok. Si aceasta este povestea despre cireasa obosita si cainele cel rau.

praga si-atat

Intr-o discutie purtata de oameni care obisnuiesc sa calatoreasca pentru a se distra, Praga e unul dintre locurile comune. De-aia nu m-am repezit sa scriu imediat.

Prin loc comun inteleg ca toata lumea are parerea asta. Si s-a zis de bine de atatea catralioane de ori, incat eu nu am de spus mare lucru in plus. Pot doar sa ma mir si eu, cireasa, ca orice roman care a ajuns acolo. E misto rau la Praga.







Posibil ca locuitorii iau in fiecare noapte periuta lor de dinti. Si dau buzna bezmetici in strada in pijamale groase, ca la Praga e frig. Apoi se impart repede pe zone si curata tot caldaramul praghez pana nu mai ramane scama.

In cautarea mea de sunca delicioasa, am dat peste carnatii praghezi, mari boieri, mare caracter. Si peste aceasta batrana doamna, berea nici blonda, nici bruna si doar putin acidulata.

Praga are multe cladiri vechi, tinute intr-o stare excelenta. Noi stim ca si in Cehia a fost un comunism feroce. Iar cine l-a citit pe Kundera intelege si mai tare exact cat de revoltator s-au petrecut lucrurile.







Dar Praga a avut noroc. Orasul este superb, n-a suferit ca de o boala cutanata, ca alte orase. Nu spun nume, orase importante. In plus, praghezii nu pare ca au trecut prin aceleasi mutatii mentale ca si noi.

Sunt imbracati frumos, zambitori. Au pravalii cochete si cafenele old-fashioned in care termopanul nu e rege. Sunt mandri de orasul lor si il promoveaza in moduri potrivite. Sa fi vazut ce frumos e sa vezi orasul din masini de epoca lucind de ingrijire.

Are si Praga niste defecte. De exemplu, cred ca acolo se fabrica tot frigul care se distribuie apoi in Europa si aici e sediul central. Si daca schimbi bani si nu citesti un panou mare inainte, iti iei mare teapa.







Iar cehoaicele sunt niste femei asa de aratoase. Cu greu mai poti tu, romanca, sa mai capeti niscaiva atentie. Sunt blonde naturale sunt inalte, au fund cat trebuie si sani cat e nevoie. Dar na. Nimic nu e perfect.

Praga e aurie si are poduri iscusit maiestrite. Ea imbie trecatorii cu pungute pline de castane. Cand ploua, nu se face nicaieri mocirla. Macadamul si trotuarele cu borduri care nu au inbogatit pe nimeni devin lucioase. O placere sa te plimbi.

Parca a trecut pe aici Arabela si a tot rotit din inel. Pana a creat un oras in care iti faca cea mai mare placere sa orice. Duceti-va la ea, la Praga. Daca nu cumva e si pentru voi deja un loc comun.

religia baha'i mi-a schimbat seara

Si a transformat seara mea dintr-una potential linistita, cu gust de canapea, intr-una plina de spasme dureroase si disperare.

Culmea e ca religia baha'i are ca slogan pacea. Dar azi ea a contribuit direct la iscarea unui razboi la mine in corp. Invadand apoi si capul de cireasa. Si, rand pe rand, toate actiunile care i-au urmat.

Ajung la centrul medical faimos unde imi fac de doua ori pe zi niste injectii in venele mele mici. Am instalata in incheietura mainii drepte ceea ce in limbaj medical se cheama o branulica.

Adica un ac de fier care sta acolo permanent, intepat in mine. Asa ii spun asistentele dupa ce masoara cireasa cu privirea. Si vad cat e de pitica. Cred ca daca ar purta-o un barbat vajnic, s-a chema sec branula.

Gasesc luminile stinse si pe nimeni acasa. La implorarile mele pisicesti de a ma lua de mana buna zdravana si a ma duce la cineva care sa-mi faca injectia, chiar si pe intuneric, portarul care asculta 3 sud est sau ceva similar imi zice trist ca el nu e calificat.

-Dar stiam ca se inchide la 9 centrul si eu am de facut antibiotic si unde sa ma duc eu acum, domnule? E noapte si e ora la care musai sa-mi capat doza.

-Cireaso, astazi este o importanta sarbatoare Baha'i. Seful nostru a inchis, drept recunostinta, clinica mai devreme.

-Domnule, eu am o doza.

-Cireaso, du-te la farmacie si implora o farmacista. Sau fa ce crezi tu. Esti frumusica si o sa te descurci.

Geamurile cladirii impunatoare se inchid. Paznicul dispare precipitat in spatele perdelelor grele de muselina scumpa. Un actor grabit care si-a spus replica si a plecat uimit.

Imi iau codita la spinare si ma duc la un alt centru medical. E deschis toata noaptea si ma arunc pe usa inchisa. Trag de ea ca un melc fara de casa ce cauta febril aparare. Apare un domn dragut.

-Ce-i cireaso cu tine la ora asta?

-Pai domnule, eu am branula asta. Si stiti, azi este o sarbatoare mare baha'i. O sa ziceti ca ce-are sula cu prefectura. Pai are, domnule. Nu are cine sa-mi vare in vena licoarea asta.

-Hai ca ti-o var eu, cireaso.

-Super, domnule. Si domnul amesteca praful cu lichidul si incepe sa imi bage amestecul cu o seringa mare in mana.

Mica paranteza. Branulica asta cica functioneaza in felul urmator. Merge vreo 4-5 zile sa stea infipta in om/fruct. A mea are 2 zile. Dupa care se astupa si trebuie pusa alta.

Semnul ca nu se poate folosi este o durere mare. Dar a nu se confunda cu o durere mica. Care apare si la inceputul fiecarei injectii. Ca asa e normal.

-Te doare, cireaso? Spune domnul cu halat alb si privire blanda, de persoana care a depus juramantul lui Hipocrat.

-Da, domnule.

-Rau?

-Cumplit, domnule. Imi zambeste cald si mai baga niste zeama.

Cireasa incepe sa vada doar prin doua rotocoale mici. Restul devine ca o pacla deasa. Nu mai cunoastem drumul catre casa. Transpiratia ii apare pe buza ei superioara si pe frunte. Durerea este atroce. Dar domnul o priveste cu multa grija. Ea se simte datoare sa reziste.

-Doare, cireso?

-Domnule, cum sa va explic. S-ar putea sa lesin. Imi fuge pamantul de sub picioare. Durerea este mai mare decat orice am simtit vreodata. Pot sa ma intind cat sunt de scurta?

Domnul zambeste si conduce cireasa la pat. Am grija sa-mi pun picioarele pe partea de plastic destinata special lor. Nu vreau sa fac murdar. Domnul asta a fost dragut si m-a primit noaptea sa ma ajute. Incerc din rasputeri sa stau constienta.

-Doare cireaso?

-Domnule...

-Cireaso, mai e un pic. Uite, branula merge, nu s-a umflat pe de laturi. Stai cuminte, asa.

Pasamite domnul doctor crede ca cireasa este genul ala de pussy. Care cum vede un ac se pierde cu firea si da sa se scurga pe podea. El nu stie ca cireasa e taman invers. Lucru pe care insa il afla curand.

Toata operatiunea dureaza cateva minute bune. Se termina si ultimul stroip de ser. Eu, nici vie, nici moarta. Nici calare, nici pe jos. Nici imbracata, nici dezbracata. Nici flamanda, nici indestulata. Ca in povesti, dar in cele horror.

Si atunci doctorul descopera cartoful nou care se facuse la incheietura mea delicata. Isi da seama ce a facut. Si anume ca a bagat tot lichidul pe langa vena, intr-un demers din categoria degeaba.

Si realizeaza si ca a facut asta provocand valuri de durere. Asa se torturau pe vremuri oamenii rai. Se uita cu mila la cireasa podidita de lacrimi si spaima.

-Of, cireaso. De ce nu ai facut si tu mai tare au? M-as fi prins ca nu se duce unde trebuie.

-Am spus domnule. Am spus ca ma doare cumplit. Si ca sunt foarte aproape sa lesin.

-Da, cireaso, da am crezut ca te fandosesti tu asa.

-Nu, domnule. Un fleac. M-ati ciuruit. Nu credeam ca doare-asa.

Si pleaca cireasa, ca un soldat prea viteaz. Care il lasa pe inamic, din exces de zel, sa ii cresteze pielea cu o baioneta boanta. Indurand totul cu mare eroism. Destul de demna pleaca cireasa.

Ajunge la masina. Isi lasa geanta pe scaunul din dreapta. Si incepe sa raureasca din ochii ei doua cursuri de apa cu barajul ridicat in amonte. Apa sarata iese prin baierile masini si se constituie intr-un suvoi involburat. Pe care se aseaza imediat lebede neagre care canta mut.

Despre religia baha'i numai de bine. Chiar m-am uitat pe net, ca sa vad din cauza carei doctrine religioase n-am putut eu sa-mi fac injectia cum trebuie. Doar ca mi-a schimbat total seara. Si mai avea putin si imi schimba si viata.

parfum imaginar pentru prieten imaginar

Cum am trecut de check in, m-am impiciorongat la duty free. Intai as vrea sa fac mentiunea ca pentru mine duty free nu exercita nicio fascinatie.

Cand nu am o treaba anume acolo, nu ma distreaza deloc sa ma invart printre rafturi. Descoperind ce sortiment de bomboane a mai lansat firma locala de ciocolata. Si incercand un gloss cu 30% mai stralucitor.

Mult mai mare placere imi face sa sorb dintr-o cafea cu lapte. Si sa ma gandesc cum a fost in orasul pe care tocmai l-am vizitat. Imi invit in felul asta amintirile sa se aseze cuminti in poseta bine organizata din cap. Sau sa sed la taclale cu alt vilegiaturist.

Dar acum, va spun, cu parul zburand de la viteza, ca si cum as fi fost pe o mobra. Si cu hainele fluturand in vant, m-am infiintat la duty free. Zbrrr, la raionul cu parfumuri. Pentru barbati, fie ei si imaginari, ca prietenul meu I.

Lui ii plac doua parfumuri. Incerc sa-mi aduc aminte numele. Imi iese si nu prea. Le identific cu jumatate de masura. Dar as putea gresi cu fiecare dintre ele. Parca astea de aici nu se cheama exact cum a zis.

Si oricum, de unde chestia asta, ca sa-i iau ce parfum si-ar dori el. Parfumul il amusinez eu, cireasa. Si mie trebuie sa-mi trezeasca pofte si placeri ascunse. Deci incep sa trec din brand in brand.

Fac fas-fas intai pe mine. Dar eu am doar doua maini. Si pe lume sunt atatea parfumuri. Dupa ce termin cu cele 4 incheieturi pe care le am la dispozitie. Adica unde se imbina mana cu palma si antebratul cu bratul, schimb tactica.

Incep sa folosesc fasiute de hartie. Miros, ma gandesc profund. Miros, fac socoteli. Miros si dupa o vreme nu mai inteleg exact. Asta e prea clasic pentru el. Ca el e mai asa, mai ne. Asta e prea dulce. Asta e prea funky.

Si asta, asta e prea de tot. Prea tare, prea tabac, prea moale, prea dulce, prea aspru, prea fresh, prea gay. Miros dar nu mai stiu exact ce informatie olfactiva ajunge la samburele meu insarcinat sa ia decizii.

Ma tarasc printre rafturi cu nasul facut ferfenita. Sunt ca ala mic si negru care respira greu. Inca o fasie. Asta e prea cute. De atata zor si oboseala, pe una ajung sa o si gust. Bleah, asta e prea parfumos.

Imi suna telefonul isteric. Sunt anuntata ca se inchide poarta de imbarcare. Ma trezesc brusc si dau navala la ghiseul unde stau cele doua parfumuri. Cele cu care as putea sa merg la sigur.

Insfac unul dintre ele si ma grabesc la casa. Acolo, o coada mare si o femeie care sufera de graba ardeleneasca. Ma foiesc de pe un picior pe altul. Tic-tac. Tic-tac. Tic-tac face ceasul ce anunta timpul meu relativ dar totusi obiectiv de putin.

Fug inapoi la raft si pun parfumul inapoi unde era. Alerg cu arme si bagaje si reusesc sa intru printre ultimii, bagandu-ma in fata. Aceasta istorisire arata cum el, prietenul meu imaginar I., ar fi putut avea un parfum. Dar n-a fost sa fie.

Sper insa sa fi mirosit unda de parfumul iluzoriu. Si sa fi apreciat intentia, chiar daca schioapa.

din ce sunt facuti barbatii?

Ia sa va vad. Din ce material sunt domnule facuti barbatii, de nu le este absolut niciodata frig?

Au izopren pe sub primul rand de piele? Am vazut eu la televizor cum sar ei sa apuce, din valurile unui rau intunecat de ger, cu sloiuri, crucea de Rusalii. Asa s-ar parea, ca au. Altfel cum nu mor?

Au un sistem de incalzire centrala care ii face sa nu mai suporte pe ei nici o hainuta? S-ar putea. Eu am aflat de la un inginer ca sursele de caldura nu trebuie acoperite cu nimic. Ar fi o explicatie pentru care ei nu suporta huse deasupra.

Sau sa fie perisorii care le acopera aproape in intregime corpul. Adica blanita de barbat sa fie responsabila cu aceasta incalzire globala a barbatului. Mai globala de 10X decat a femeii.

Pentru ca e clar. Atunci cand este vorba despre simtirea aceleiasi temperaturi date, diferenta dintre barbati si femei este ca de la taratoare la zburatoare. Monstruos de ampla.

Barbatii mor de caldura vara. Le cauzeaza in asa fel incat au fost semnalate cazuri incredibile. Cum refuza ei uneori sa paraseasca hotelul in vacanta de vara la ore de dupa-masa. Pe motiv ca nu pot face fata distractiei. Pe cand sexul slab rezista la orice calduri.

Mai ales daca merita ceva sa iesi afara pe o asa vreme. Daca s-ar pune un H&M in Baragan, am merge in weekendurile de vara pana acolo. Si am petrece ore in sir cu soarele in teasta. Cu ciulinii tragandu-ne de fusta. Inarmate doar cu o palariuta minuscula si o sticla cu apa.

Si iarna, ce sa vezi. Barbatii nu vor sa puna pe ei pulovere. Si trebuie sa insisti cu cerul si cu pamantul, daca ii iubesti, sa-i faci sa puna geaca. Cat despre fular si manusi, lupta e pierduta. Nu exista nimic pe lume care sa-i convinga sa le poarte.

Iar cand se afla intr-o casa incalzita pe timp de iarna, se plang mereu. Ca aoleu si vai de mine. Ce mai caldura. Cum sa poti trai asa. Sariti. Deschideti ferestrele larg, sa intre gerul. Aruncati plapuma cat colo, ne sufocam.

Din ce sunt facuti, Doamne, barbatii. Fa-ma sa inteleg, ca sa pot coopera cu problema asta a lor. Si sa inteleg de ce au ei nevoie de un frigider ca sa se simta bine.

Oare barbatii fac pipi cuburi de gheata?

cireasa tine un rechin in brate-fapt real

Am apa pana la brau. E iarna si sunt in Praga. Afara sunt minus 2 grade. Marea se misca usor. O farfurie de ciorba cu verdeata in care nu ma supar ca sunt.

Nu sunt speriata. Stanga-dreapta am doua prietene noi dar bune. Si ele stau varate in apa pana la mijloc si susotesc ca niste vrabii cu ochelari mari. Avem toti in brate cate o punga mare de floricele si o cola.

Apoi intru cu totul la fund si incep sa inot dupa pofta inimii. Faptul ca nu trebuie sa ies sa-mi iau aer e irezistibil. Driblez algele care au mancat prea mult si au crescut cat niste cladiri de afaceri prospere. (Trebuia sa aflu cum le zice, lipsesc un pic).

Fara umbrela cum sa ma apar de ploaia asta de pestisori argintii. Cica sunt, mi se sufla din public, macrouri spaniole. Ajung sa ma uit indeaproape la doi pestisori masculi, vecini de fund al marii.

Cel mai puternic se infoaie amenintator la celalalt. Ca sa-l faca sa inteleaga ca aici numai el vaneaza plancton si are relatii sentimentale de durata materializate in pui de pesti. Face pentru asta un guler inalt, asa, ca al reginei Maria Stuart.

Imi face rau atata violeta. Imi vine sa ma implic, varand un deget intre ei. Alunec mai departe. O tentacula de caracatica ma prinde de gat. Dar nu ma supar si ma eliberez floare la ureche.

Respir lejer pe fundul marii si mangai creaturi. Se intampla sa trec exact prin locul in care se dragostesc toti calamarii. Ce noroc am, asta se intampla o singura data pe an. Vrie de trupusoare strans imbratisate asa letal. Calamarii mor dupa ce fac sex. Ce noroc pe noi ca nu.

Ma incurc printre fustele albastre ale unei meduze. Ma gadila. O mangai pe cap si fac triplu tulup printre pestii stea. Vine un rechin care poarta semnele unei lupte recente. Mi se cuibareste prietenos in poala. Imi place sa ma joc cu vietati salbatice cu dinti multi.

Ma sperie putin morenele rele dar imi trece. Ele se bat doar cu neaparat necesara, pentru ei, caracatita. Cu blondele n-au nimic.

Ma apropii de iesire. Vad soarele deasupra capului intr-un ochi si apa clipocind. Imi scot ochelarii si ies din apa, perfect uscata. Si cu multa incredere in mine.

De aproape o ora scot ah si oh de incantare. Iau totul foarte personal. Nici nu prea am incotro. Sunt in mijlocul filmului Lumea din adancuri 3D. Cireasa participanta activ la viata pestisorilor portocalii Garibaldi si a altor vietuitoare simpatice.

Tocmai am avut 40 de minute de vacanta. Sunt in singurul cinematograf cu tehnologie Imax din Praga. Trebuia sa vad cu ochii mei mariti de incantare cum e. Ca sa stiu exact la ce sa ma astept. Si sa va spun si voua cand putem inota impreuna si aici.

Imax vine la noi adus de Cinema City, intr-un mall special construit pentru asta. Afi Palace Cotroceni. O sa ma imbulzesc prima in sala ca sa simt cum imi mananca T-Rex din floricele. Mai sunt pana la prima proiectie exact 32 de zile si cateva ore.

la praga pentru sunca si magie

Proshe. Arabelo, panie rumburaku. Panie profesoru. Sunt vorbe care mi-au marcat copilaria.

Daca ma gandesc bine, sunt femeia de azi care este. Si din cauza acestor vocale si consoane puse impreuna intr-un mod atat de armonios. Si in plus, cine nu si-ar dori asa un partener ca Petr Majer? Arabela inseamna magie si relatii reusite.

In plus, toata copilaria mea a fost marcata de sunca de Praga. Mai capatam o bucatica, ca mama de cireasa facea mereu smecherii si matrapazlacuri cu o ceainarie. Cand nu, ma multumeam si cu mai putin. Sunca sa fie. Asa ca mancam presata.

Si acum ma duc la Praga. Weekendul asta. Cred ca am plecat deja cand cititi voi asta. Ma duc acolo in interes de serviciu. Asta pentru ca sunt prinsa in valtoarea unui trend. Care ma surprinde, dar ma plec lui.

Eu ma consider scrib. Dar vad ca din ce in ce mai multa lume considera cu sunt jurnalista. Cine sunt eu sa-i contrazic?

Si prin urmare se asteapta de la mine purtari jurnalistice. Pareri jurnalistice. Si activitati jurnalistice. Motiv pentru care plec cu alti colegi jurnalisti in orasul suncii si al magiei.

Abia astept sa vad cu ochii mei ce lauda toata lumea. Orasul de aur. Am la mine aparat foto cu un card mare si gol. O carte pentru avion, un pulover pufos, o umbrela, niste banuti de buzunar si atentia marita. Ca sa vad tot ce misca.

Nu am net.

Cum ajung, cer o bere locala. Apoi caut un inel potrivit pentru giumbuslucuri magice. Pe care sa il rotesc des. Ca sunt o cireasa nesatioasa, care mereu pofteste cate ceva. Si o pelerina pentru deplasari rapide, in conditii de maxima discretie.

Praga, detextileaza-te ca vin.

am gasit la dragos bucurenci

Un film incredibil de misto. Este un domn care zice cu voce tare, in fata unei sali, exact ce cred eu despre lume si a trai bine.

Uite aici. Are 16 minute dar merita investit timp in ele.

Pentru postul meu zilnic, click un etaj mai jos.

lumea lui cine a plecat si cine e de venit

Stau sa intru la sala. Sa ma rup in doua in mod organizat. Si petrec de nevoie 8 minute in compania un jupan de parcari autorizat.

Nu era de felul celor care se erijeaza in moguli ai locurilor libere dorite din oras. Ci soiul care are ecuson si uniforma asemanatoare cu cea a angajatului de la paza si protectie.

Gata de lupta dreapta. Si cu acelasi aer de stapan absolut al micii lui tarlale. Si in curand, doar putin timp sa-i mai dam, stapan al universului intreg. Ati observat cum seamana incredibil de tare cu totii la mutra? Parca sunt jde mii de boabe-ntr-o pastaie.

Si mi-am dat seama cum e omul asta. Si de fapt toti ca el. Interpreteaza tot contextul in functie de efectele asupra gestiunii lui: parcarea cu x locuri. Este un loc din buricul urbei, deci foarte dorit de toti posesorii de masini.

Asa de cautat, incat eu nu jinduiesc niciodata sa gasesc loc acolo. Desi mi-ar fi extrem de comod. Pur si simplu consider ca nu exista si imi fac mendrele prin alte parti. Nu ma amestec eu cu golanii. Sa ma lupt pentru un amarat de loc de parcare.

Si vine unul cu o masina. Si urla la asta, langa care ma gaseam eu. Bai, nu poate sa treaca. Aratand, vezi bine, catre un altul, care incerca sa se strecoare prin harabura asta de smecheri.

Ce, cine-ai zis ca pleaca? Omul meu trece totul prin filtrul dorintelor personale. Ca adica i-ar cadea tare bine sa plece cineva.

Dar si prin infrigurarea profesionalismului. Trebuie sa fie pe faza daca ceva se misca in parcarea lui. Ce, sa afle altul inaintea lui ce se petrece? Stiti zicala ca prostul s-a nascut jignit. Omul nostru insista sa ii dea viata, zicalei.

Si de aici mi-am dat seama ca absolut tot ce ii trece pe la urechi sau dinaintea ochilor, are musai legatura cu parcarea lui mereu inghesuita si disputata. Exact asa cum ala a zis treaca si el a inteles pleaca. Un cuvant pe care vrea sa il auda mereu.

Daca vine iarna, isi bleastama zilele. Iar o sa alunece astia de nebuni cu masinile prin parcarea mea. Iar pocnituri, iar balamuc, iar stres. Iar sa ma rog sa inchida amiabil si sa zica ca au gasit-o asa. Urasc iernile.

Cand cade guvernul, da cu caciula taraneste, de pamant. Iar o sa fie un du-te vino aici la sala asta de basini. O sa vina toti bastanii sa se relaxeze, dupa stresul asta sinistru al guvernarii sau de fapt al lipsei ei.

Sarbatorile inseamna ca tot omul care parcheaza aici o sa fie mai pios. Si o sa-i dea mai multa spaguta. Ca de, le-a placut sa parcheze tot anul pe naspa, desi locurile erau rezervate. Acum sa plateasca.

In ianuarie se bosumfla. Abia a digerat caltabosul si stie ca parcarea o sa se umple de femei care vor sa slabeasca in grup. Cucoane care conduc prost, sunt isterice la volan si parcheaza ridicol. Ocupand mereu cate putin din alt loc de parcare. Pfiiii.

Si orice alta situatie pe care si-o poate cineva imagina. Ca e una de incalzire globala, proteste ale bugetarilor, un incendiu in apropiere sau perioada concediilor, se intampla la fel. Jupanul nostru o judeca in termeni de cum ii afecteaza lui parcarea.

Si mi-am dat apoi seama ca asta nu se rezuma doar la parcagii. Ci si cu toti ceilalti oameni care au ganduri mici si fixe.

Asa am fost tare tentata sa ii strig, dupa ce m-am departat: vezi ca e bineeee. Pentru ca el sigur ar fi percutat in felul lui. Si m-ar fi intrebat: ce zici cireasoooo? Cine vineeeee?

pere care azi sunt si maine nu-s

Imi plac perele. Dar trebuie sa recunosc inca de la inceput ca ele nu sunt la fel de serioase ca merele.

Pe mere ma pot baza in orice situatie. Iau decizia de cumparare fluierand. Uite un kil de mere. Va fi al meu. Pot sa le tarai prin masina, sa le indes in geanta alaturi de carti, portfard si laptop.

Cand am plecat de acasa, am pus in geanta mere. Si cand ajung la destinatie, oricat ar dura drumul, scot din ea tot mere. Sunt la fel, intacte. Bucuroase sa vada lumina zilei si gura mea. In care o sa dispara fara regrete.

Cu perele nu sta treaba asa. Cum le vad, cum le doresc. Nici lor nu le sunt eu indiferenta. Alege-ne cireaso. Ia-ne cu tine. Am stat destul despartite. Sa vedeti cu ce voci pitigaiate, ca si cum au inghitit heliu, imi striga mie perele strigaturi.

Dar stiu ca ele sunt un lux ce nu este rezervat oricui. Ma gandesc ce treburi am in ziua respectiva. Pe unde ma poarta pasii vietii. Si daca imi permit sa iau cu mine asemenea fiinte sensibile.

Perele sunt facute dintr-un material special. In ladita arata bine. Par robuste. Hotarate sa vina cu mine pana la capatul lumii. Din momentul in care taranul mi le-a pus in punga mea cu vise care mai cara uneori si pere, s-a zis.

Incepe marea cruciada a perelor contra ciresei. Perele sinucigase se dau capul de peretii pungii. Orbecaie cu furie si se lovesc cu pumnii in cap. Isi provoaca incizii, isi dau la gioale.

Imi pare rau ca nu mi-am luat niciodata timp sa vad cum se intampla toate astea. Dar atunci cand le scot din punga, sunt in buna parte terciuite. Sangereaza suc de pere din mai multe rani. Si incep sa semene a pere malaiete.

Pentru lenesi, imi inchipui ca perele sunt o algere potrivita. Ele se fac piure singure si cu o eficienta de invidiat. Tot are de facut un lenes este sa le cumpere. Si apoi sa astepte putin, fara sa le atinga.

Perele sunt muieti is posmagii la care viseaza orice lenes.

Dar pentru o cireasa mereu in miscare, ce nu stie exact nici cand pleaca, d-apai cand vine, perele sunt tichia de margaritar. Daca am in ziua aia sport, nu pot cumpara pere. Drumul pana la sala si inapoi la masina le-ar termina psihic.

Daca e prea cald, nu luam pere. Li se face rau de la arsita si nu mai ajung cu ele pana acasa.

Daca plec afara din oras, trebuie sa imi asum. Pot sa mananc perele la prima benzinarie, cand imi fac plinul. Perele sunt inca in forma care le-a consacrat. Dar indiferent care este orasul tinta, they are not gonna make it.

Am pere acum in frigider. Pere jambon, preferatele mele. Si din cauza asta umblu mai putin la frigider. Ca sa nu se faca prea mult du-te vino acolo, si sa le cauzeze fatal. Dar m-am uitat acum si una dintre pere a suferit o comotie. Doar stand pe raft, asa.

Da. O mai zic odata. Nu oricine are sange sa devina proprietar de pere. Si nu oricand, fara un plan bine gandit inainte. Pentru ca perele azi sunt si maine nu-s.

cireasa si gratitudinea bine tintita

Am avut o discutie despre obiceiurile mele religioase.

Am fost intrebata daca mai merg la biserica. Da, mai merg. Si cu ce ma ocup acolo, cand ma duc? Ce intrebare. Pai am discutii serioase cu Dumnezeu. Ii spun tot ce cred eu. Si incerc sa ma prind cam ce are el sa-mi comunice.

Eu nu stiu cum fac altii si sincera sa fiu nici nu prea ma intereseaza. Cand merg la casa Domnului, am doua preocupari.

Prima este sa multumesc Domnului pentru ce am primit pana acum. Punctual si verde-n fata. Ca sa vada ca apreciez. Si poate in felul asta o sa-mi dea in continuare cu inima la fel de larga.

Ma apuc si ii multumesc pentru urmatoarele lucruri. Familia in care m-am nascut. Cea mai tare din parcare. Nu puteam sa am ceva mai bun. Si zic asta fiind constienta de toate lipsurile ei dramatice.

Multumesc si pentru oamenii de care sunt inconjurata. Am primit cadou un set de prieteni cum daca n-ar fi, nu s-ar povesti. Singurul regret este ca nu am eu timp sa le aloc cat as simti ca e normal.

Dar mai am si niste matusi la care vreau sa ma concentrez un pic. Si alte acareturi. Plus revizii interne, derulate in cvasisinguratate. Ca sa ma asigur ca funtionez bine in continuare.

Apoi multumesc pentru sanatatea de fier. Ce daca la mine in vezica locuieste cineva? Uite ca o sa fac injectii 10 zile si poate-mi trece. In rest sunt beton. Pot si chiar mut, cand nu e nimeni atent, muntii din loc.

Ii zic ceva cu voce joasa si privirea lipita de vreun sfant de pe tavan. Si despre faptul ca apreciez enorm ca m-a ajutat sa termin liceul si facultatea. Au trecut ceva ani. Dar eu tot multumesc, cu recunostinta. Pentru ca pentru cireasa au fost extraordinar de grei acesti pasi.

Apoi tin mainile impreunate pentru veselia-mi caracteristica si curajul de a schimba lucruri fara sa clipesc. Nu e putin lucru sa o poti lua mereu de la capat. Cand inainte nu se vede nicio luminita, ci numai ceata.

Mai ai ceva timp? Da? Pai atunci multumesc mult pentru jobul pe care il am. Ador ce fac si nu prea ma vad facand altceva. Bine ca mi-ai indrumat cumva pasii sa ajung scrib. Esti tare. Multumesc ca nu m-ai lasat sa cred in marketing.

Multumesc pentru norocul pe care-l am. Sigur, stiu si eu ca si-l mai face si omul, norocul. Dar am atata incat nu pot sa cred ca Tu nu ai nimic de-a face cu asta.

Si acum sa trecem la asa zise maruntisuri lumesti. Care se pare ca nu duc nicaieri si nu asigura o nirvana stabila. Dar care totusi aduc niste confort fizicesc si psihicesc. Sa stii ca si la ele ma gandesc cu respect.

Multumesc pentru casa mea in care salasluiesc. Si pentru sageata mea albastra. A, si pentru ca ai trimis pe cineva sa ma oblige sa fac scoala de soferi. Mi se potriveste si ma ajuta tare.

Multumesc pentru toate calatoriile pe care le fac, fara preget. Si pentru viermusul asta instalat in fundul de cireasa. Nu s-ar cadea sa zic ca l-ai pus tu. Viermus care nu ma lasa sa stau locului. Si ma mana mereu mai departe. Merci. Esti de treaba.

Si acum, ca am terminat cu multumirea si cred ca l-am imbunat, o bag pe-aia cu cerutul. Vezi te rog frumos sa am toate astea si in continuare. Si sa fii atent la tot ce fac. Si sa nu pleci nu stiu unde, sa nu mai stiu de tine.

Si mai cer, tot Domnului asta, nu lucruri concrete. Adica nu ce sa-mi puna el mie in cosul zilnic. Ca sa fiu eu indestulata. Ci il rog sa ma pazeasca de ce mi-as putea face neplacut eu mie. Din lacomie sau moment de slabiciune.

Pentru ca cele mai mari porcarii si le-a facut cireasa cu mana ei. Si pentru ca nu e in denial, a tinut minte. Si vrea sa fie ajutata sa nu cumva sa recidiveze.

Apoi cireasa Il roaga sa aiba grija mare si de toti cei apropiati si iubiti ei. Dar si de cei departati, care se separa de cireasa prin oceane.

A, si mai da-mi te rog si niste curaj. Ca stii ca am planuri mari. Si daca imi mai dai o doza suficienta, stii ca de acolo ma descurc singura.

Cam asa suna discutiile mele in doi, la biserica. Doar El si cu mine. Voi ce ritualuri religioase aveti? Si aveti?

cireasa si ardeiul iute

Am o oarece propensiune catre raul asumat de la inceput. Mi se aplica in doua cazuri. La barbati si ardei iute.

Despre barbati nu o sa zic acum. Nu e genul meu sa vorbesc despre ei. Ma feresc de cate ori pot. Dar despre ardei iute insa da.

Stiu abia acum, cand m-am facut mare, ca n-are niciun rost. Degeaba incerc sa dibui ardeiul iute dupa infatisare.

E ca si cum as incerca, folosindu-ma de reperele bunicii din padure, sa vad prin chilotii unui barbat. Si sa ma plesnesc peste frunte a certitudine. Ca si cum de o privire am avut nevoie. Si in sfarsit am inteles. Vad exact dimensiunea sexului lui.

Exista teoria nasului mare, precum si teoria slabului scund. Ambii se pare ca rup pamantul. Dar eu cred ca abia cand un barbat isi da chilotii jos si se inalta in sus, cat de sus poate el, atunci stii.

Exista zvonuri, nu pot spune eu din experienta, dar vorbeste lumea. Ca sunt destui nasosi care nu-si mentin proportia cand trebuie sa evolueze la inghinale. Si destui inalti care subestimati fiind, sperie cate o caprioara cu ochii mai umezi din nascare.

E, la ardeiul iute e la fel. Poti sa ii studiez textura mata sau lucioasa, culoarea imbujorata sau verde de necoapta, repezita. Apoi inclinatia coditei si imbarligatura corpusculului.

Poti sa imi petrec timpul cu asta cat poftesc. Nu o sa stiu niciodata cat de aprig e un ardei iute. O sa bajbai in intuneric pana nu il inghit cu totul, lasand doar cotorul afara.

In principiu eu mereu caut un ardei iute cumsecade. Desi se cheama iute, eu traiesc cu impresia ca trebuie sa existe si vreunul care nu si-a luat job description-ul in serios.

Si, daca ma intreaba cineva, exact asa un barbat as vrea. Barbatul ardei iute bun si necomplicat. Unul care sa nu ma solicite. Sa nu imi creeze probleme.

Si culmea e ca mai apare cate unul. Rar, dar mai apare. Pe care il mananc si nu inteleg nimic. Am vrut un ardei iute. Si mananc iarba proaspata. Pai ce facem aici. Atunci imi sare de pe buze intrebarea de ce am nevoie de asa un ardei iute molau.

Apoi mai e unul care ma pisca, cat sa ma tina in alerta. Dar stiu ca nu o sa ma omoare.

Musc putin din varf. Si intai nu simt nimic. Mai musc putin si iar e bine. Abia pe la jumate incep sa-mi curga mucii si ochii si iar mucii si iar ochii si iar si iar. La final ma doare cate ceva, dar sunt multumita.

Si mai e ardeiul iute care crede ca s-a nascut sa faca pe lume dreptate. Si in principiu si tot ce mai vrea el. Ca e arogant nevoie mare. Culmea e ca exista si barbat asa. Barbatul ardei iute letal.

Pun limba pe el si o trag repede. Cum faci cand vrei sa vezi cu mana daca s-a incins fierul de calcat. Dar nu rezist. Musc putin si stiu imediat. Acest ardei se va lupta cu mine. Si unul dintre noi o sa cedeze.

Mai musc putin si simt o sageata in inima. Caci acolo direct ajunge ardeiul iute din aceasta categorie. Dar si barbatul asociat lui. Amandoi tintesc inima. Le e mai simplu. De ce sa piarda timp schilodindu-ma? Mai bine ma termina dintr-o karata.

Mai musc putin si simt junghiuri in toata fata. Simt ca cineva mi-a produs plaga prin impuscare in regiunea nas-gura. Ma ajut de mana sa ii scot semintele. Ardeiului, ca la barbat caut ficatul.

Dau cu mancare. Dau cu apa. Dar musc temeinic si din ardei. Nu ma pot opri. Am dureri imense dar trebuie sa musc. Din ardei si din barbat. Cand termin, nu-ti dai seama exact cine a castigat.

Nici ardeiul nu mai e. Dar nici eu nu sunt in aceeasi forma de la inceputul luptei. Mult dupa ce am terminat masa, respectiv relatia. Cand ma mai ating cu mana otravita in partile moi, cele cu mucoasa mai la vedere sau pielita mai subtire. Ma doare rau. Ma arde.

Zac cazuta jos, cu puls slab de plictiseala. Sau aproape fara suflare de durere. Dar asta nu inseamna ca o sa zic nu vreodata. O sa mananc ardei de toate felurile. Si ardei molau si ardei normal si ardei letal.

Si nu o sa ma plang chiar de voi fi infranta. Si-mi va lua mult timp sa ma refac. Fizic si psihic. Dupa fiecare dintre sortimente. Ardei iuti sunt facuti sa ii mananci. Asa si barbatii.

cireasa, gandacul, pisica neagra si nuca

Este o seara placuta. Ultima seara placuta de toamna, probabil.

Vai, ce nu-mi place anotimpul asta cu fata umana si miros sagalnic. Care anunta venirea imperiului gri cu negru, umezeala, frig, noroi si intuneric. Vai. Un preludiu pervers menit sa pregateasca mintea pentru urgia care sta sa vie. Vai.

Ma rog. Inca e o seara frumoasa. E cald. Miroase a plante vii. Sunt intr-o gradina din centrul Bucurestiului. Alaturi de prieteni buni. Evenimentul se numeste Hotcity Live si este despre povesti si desene animate.

Asta are mai putina importanta. Mentionez doar pentru ca vreau sa intelegeti ca toata lumea face liniste si asculta pe cineva vorbind. Ba chiar mi se pare ca prietenul meu imaginar I. vorbeste prea tare. Si ca trebuie, domnule, sa tacem malc, ce naiba. Uite, eu cum pot sa stau linistita?

Sau ma rog, puteam. Pentru ca din copacul mare de deasupra, un nuc venerabil de pe strada Domnita Ruxandra, cade pe mine un gandac. E intuneric si nu vede nimeni oroarea. Doar eu. Sar imediat de pe scaun. Tip isteric si sar inapoi.

Ceilalti participanti se fac ca n-au auzit nimic. Se gandesc ca probabil cireasa are tulburari de comportament. Ce sa faci, e multa presiune pe ea. Saraca. Stresul ne ajunge pe toti. Dar scrie draga si tu mai putin. Si o sa fie bine. N-o sa te mai isterizezi din senin.

Mai trece putin timp si se urca la mine pe scaun o pisica neagra. E frumoasa, matasoasa, jucausa. Nu pot sa-mi iau mainile de pe ea. As smotoci-o non stop. Si trag de ea o vreme, in tacere si deplina multumire.

Dar pisicii nu i se pare la fel. Ea nu considera ca cireasa e frumoasa, matasoasa si jucausa. Si nici nu mai are niciun chef sa-si tina mainile pe mine tot timpul. Asa ca se enerveaza si ma zgarie si ma si musca in acelasi timp.

Arsh, face cireasa, tragand repede mana. Si uitandu-se cu ochi de foc la pisica. Care fuge cat colo, spre a nu mai reveni niciodata. In timpul asta, oamenii isi deapana povestile lor.

Mi se sufla ca nu prea stiu sa ma joc cu pisicile. Da, se pare ca da. dar platesc cu bube.

Se termina cu bine expunerile si incep discutii mai marunte. Pe grupuri de interese si bisericute. Eu, bucuroasa ca totul a iesit bine. Doar e locul meu de munca si ma bucur cand facem ceva dragut.

Ce daca am fost pista de aterizare a unui gandac. Si m-a atacat o pisica. Nu-i nimic.

Si in timp ce eu zambesc candida. Cade din nucul secular in capul meu direct, o nuca. Cade cu zdronc. Prietena mea lamaie se uita compatimitor nevoie mare. Ea a vazut tot. Prietenul meu imaginar, I. se induioseaza si el.

Zau ca a pocnit tare. Ma mir ca nu s-a facut tsunami din Marea Neagra. Asa de tare doare incat cireasa incepe sa planga ca apasata de la un buton. Si fuge la baie.

Plange acolo cu lacrimi amare. Si isi aduce aminte de toate deznadejdiile. Si in timp ce cucuiul ii creste, ea tot plange. Si plange. Apoi iese de acolo, se simte penibil, isi ia geanta, da buna seara si pleaca acasa.

Sa tragem o linie. Si sa facem un bilant. Tocmai cand era cazul sa fiu cuminte si civilizata, ma comport isteric.

Pica pe mine un gandac mare. Ma musca si ma zgarie o pisica neagra. Imi pica in cap si o nuca tare si cu viteza. Tip, ma doare si plang. Nu-i nimic. Cireasa din fire n-are lecuire.

Sper doar ca nu am speriat vanatul de tot. Si ca oamenii aia o sa mai fie de acord sa ma intalneasca. Chiar daca pare ca sunt asa sensibiloasa.

Sper doar ca oamenii aia care ma vedeau pentru prima data sa treaca peste acest mic inconvenient. Si sa aiba chef sa se mai intalneasca uneori cu cireasa. Chiar daca ea are issues.

cireasa isca tablouri

Am o prietena foarte buna si foarte noua. Ea e priceputa si la cuvinte. Cum altfel? Dar picteaza si chestii care-i ies in cale.

Daca o cunosti, vezi ca din multitudinea de imagini pe care le vede trecand prin fata ochilor ei de tip viezure. Ea picteaza probabil doar nustiucatdarextremdeputinlasuta. Prietena asta a mea e plina de verva. Tare mult o plac.

Si cu emotie am constatat ca treaba e reciproca. Se pare ca si ea ma place. Motiv pentru care m-a chemat la ea in fapt de seara.

Uite cum imi introduce in mana un sandvis cu zacusta din productia proprie. Un deliciu, nu alta. Mestec si respir usor. Apoi imi ling degetele de la o mana. Apoi le mai ling inca o data.

Sniff-sniff, o mai fi ramas vreo bucatica pe undeva? Buna zacusca ai mai facut, mai N.

Apoi ma pune sa ma afund intr-un fotoliu. Si incepe sa puna verde cu rosu pe o panza. Eu port o rochie rosie-sange. Am parul galben, spicul graului. Si sorb un ceai bun facut de ea dintr-o cana verzulie. Ca pielea de broscuta otravitoare.

Sunt emotionata putintel, nu pot sa mint ca nu. Nu prea vad ce face acolo. Dar se agita mult. Da din maini si la rastimpuri ma priveste fix. Pozitia in care am ales sa-mi tin mana e cam incomoda. Si ciudata, vad dupa. Dar na, m-am comis. Asta e.

Am mai stat eu odata cu gatul fix si corpul meu nemiscat pentru facerea unui tablou. Aveam 11 ani si sotul profesoarei mele de pian, ca de, am educatie de pension, a insistat sa ma imortalizeze. Tot rosu purtam si atunci.

Dar in cazul ala m-am plictisit teribil. Domnul ala era foarte batran si nu stia sa distreze o cireasa mica. Sau macar sa o faca sa se relaxeze. Am stat statuie dureroasa si am plecat de-acolo cu gatul stramb de atata concentrare.

Prin urmare tabloul este asa nu. Cireasa, desi pui, este trista si intelenita. De data asta, pictorita de prietena mea m-a lasat sa zburd intr-o oarecare masura. Chiar daca stateam fixata intr-un fotoliu mic.

Dar acum am avut voie sa-mi rotesc ochii in cap. Am baut din cana. Am ras. Am intors capul dupa pisici. Am dat din picioare.

Rezultatul este surprinzator. N-am vazut tabloul terminat. Dar am exact aceeasi postura pe care a avut-o si mama de cireasa. Intr-un desen facut de un iubit acum ceva vreme.

Si N, surpriza, N s-a prins ca cireasa are gura stramba. Eu credeam ca asta e ceva ce vezi doar dupa ani de studiu. Adica gura mea e dreapta, de la natura. Dar eu o misc ce o misc. Si la sfarsit o strang intr-o ipostaza in bie. Si o asez in liniste pe o diagonala a fetei.

Am plecat inainte sa am ochi cu care sa vad. Sau nas cu care sa miros. Am capatat doar gura asta.

Si sunt foarte curioasa ce o sa iasa pana la final. Asa de curioasa incat nu mai am rabdare. Imi vine sa zgarii la usa. Sa cer un sandvis cu zacusca. Si sa astept cuminte pana mi se arata ceva finit.

Dupa ce am iscat un tablou nasol. Ma gandesc ca asta e un inceput profund promitator. N, cand imi pui ochi? Si nas? Ca vreau sa miros zacusca inainte s-o hapai.

circulatia cartilor in natura

Dupa mine, nu doar apa face si drege in natura, cand circula.

Stim ca ea se face luntre si apoi si punte. Se ridica la cer si mananca din vata de zahar a norilor. Linge pamantul precum vaca sare. Se involbureaza nervoasa sau scoate aburi de inghetata de vanilie pe narile ei transparente.

Si cartile sunt facute sa circule. Nimic nu se pierde, totul se transforma. Oare de ce se supara oamenii asa de tare cand le pleaca din casa cartile? Ele sunt facute sa imbogateasca lumea.

Mie mi se pare un privilegiu sa pot oferi mai departe unui prieten o carte care mi-a placut nespus. Eu insist sa le dau mai departe pe ele, cartile. Cum termin una care mi-a placut, cum ma gandesc la cineva anume caruia sa i-o var sub nas.

Fac asta cu speranta ca o sa se emotioneze si el. Si in felul asta o sa ne lege si mai multe chestii de acum inainte. Si ca o sa fim macar nedespariti prin cultura, daca totusi separati prin geografie.

Cand daruiesc o carte, nici nu-mi trece prin cap sa-i zic destinatarului. Si vezi ai grija de ea, ca e o carte la care tin. Nu. Stiu ca ea si-a trait traiul si si-a mancat malaiul cu mine.

Si acum trebuie sa plece si sa genereze sentimente noi. Sa smulga oftaturi, sa increteasca frunti. Sa deschida guri din care sa iasa libere hohote de ras. Asta e treaba unei carti.

Eu nu ma astept niciodata sa se intoarca la mine o carte. Si de cele mai multe ori nici ca o mai vad. Dar asta e pentru mine prilej de bucurie. Inseamna ca si-a facut treaba bine. Si ca am fost inspirata sa o trimit cu o bocceluta in lume. Sa mai inspire si pe altii.

Cel mai bine ma simt cand aflu ca respectiva carte, o usuratica, a plecat de la cel caruia i-am inmanat-o, catre alte zari de soare pline. Ca se afla acum la cineva pe care nici macar nu-l cunosc.

Niciodata nu sufar dupa o carte vagaboanda. Dupa mine, asta e rostul ei. Sa fie nomada si sa tot hoinareasca prin strainataturi. Cand ii dau branci in bratele altuia, hulpav ca si mine, o rog sa nu se lege la cap cu un singur proprietar.

Iar pe mine sa ma uite. Sa zboare din floare-n floare si sa genereze placere si intelepciune.

Si cu tot traficul de carti care i se perinda prin sufragerie, cireasa tot are o biblioteca falnica si indestulatoare. Nu am ramas sireaca in carti. Altele au venit mereu sa le ia locul celor plecate cu zambetul pe buze.

Pentru ca da, am un obicei tare urat. Dau carti cum respir si ma bucura actul asta. Dar daca-mi dai o carte pentru ca ti-a placut si vrei sa o citesc si eu, nu te astepta sa vina indarat.

Nu o sa o tin cu mine mai mult decat necesar petnru o lectura. Dar apoi o trimit imediat mai departe. Fara remuscari si cu niciun pic de jena. Daca-mi place, o trimit sa bucure si pe altii.

Caci eu cred ca ele, cartile, sunt facute sa circule. Si sunt prea multumita de tot acest trafic ca sa mai schimb ceva.

cireasa si reproducerea ei

S-a facut anul. Asa ca am luat drumul ginecologului.

Ma duc la domnul B. pentru ca poarta jeansi si camasi in carouri. Dar si pentru ca pe seama lui nu umbla vreun zvon cum ca a omorat pe cineva din diletantism. I googled him.

Zambeste mereu si ar putea fi tatal meu. Cu care sa fumez ca pe vremuri prea multe tigari, desi nu e voie. Si sa beau prea multe pahare, desi nu e voie. Si sa vorbesc porcarii care mai de care. Desi iar nu e voie.

Desi merge din cezariana-n cezariana si deci isi vara mereu mainile prin vreo burta ce asteapta alinare, nu e niciodata stresat. Foarte reconfortant. Ca si cum piguleste toata ziulica la niste rasaduri de orhideea comunis frumosus mirositoris et relaxantus est.

-Buna ziua, cireaso.
-Buna ziua domnule.
-De ce ai venit.
-Pentru ca nu v-am mai vazut de multa vreme. Si stiu ca e o dovada de civilizatie sa va vad o data pe an.
-Super. Mai rar pacienti ca tine.
-Da, domnule. Ma dezbrac?
-Mai stai putin sa mai vorbim. Dupa aia nu o sa te simti bine, asa pe jumate goala. Jumatatea de jos.
-Ihim.
-Cati ani avem?
-33, domnule.
-Ultimul ciclu.
-Aa...Aa...Aa. Intr-o luni.
-Cireaso, concentreaza-te. E important.
-Sa zicem pe x septembrie, domnule.

Mereu uit ca ma intreaba asta. Si nu sunt pregatita. Imi vine sa ma justific ridicol. O scuza de-aia ca la scoala. Stiti, eu lucrez online...Si cu treburi de-astea pamantene, mai subtire.

-Nasteri?
-Zero.
-Avorturi?
-Unul. :-(. ... :-( ... :-(

Aici urmeaza o scurta discutie despre actualitatea romaneasca. Cum nu merge nimic in tara asta. Cum nici nu o sa mearga probabil. Ce bine e in Bavaria si la Munchen. Dam amandoi din cap la unison. Dar ce bine e si in Tirol si la Viena. Iar dam din cap.

-Cireso, sa te duci la vot neaparat.
-Da, domnule.
-Gata, acum putem sa ne dezbracam.

Ma duc eu dupa paravan. Scot ce e de scos si patesc ca de obicei. Niciodata nu stiu ce sa fac cu o pereche de bikini. Si niste sosete. Am la indemana un cuier. Dar parca niciodata nu ma simt in largul meu. Sa pun niste bikini in cuier. Ca si cum ar fi un palton.

Pana la urma fac ce fac de multe ori. Le fac un cocolos mic si le var in gaoacea aia de la cuier. In care de obicei pui umbrelele. Dar pun pariu ca suportul asta nu a tinut niciodata umbrele. Ci doar chiloti.

Ies de-acolo si ma sui pe chestia aia. Brr.

-Stiu cireaso, ca nu-ti place masa asta. Sa stii ca s-au inventat niste scaune noi acum. Foarte tare. Unele doamne mi-au zis ca e ca si cum ar sta pe Harley Davidson. Aduna picioarele inapoi. Si te sprijini pe un fel de pedale.

-Super, domnule. Banuiesc ca o sa vin aici de placere. Sa ma relaxez dupa o zi nasoala la job.

Rade el. Rad si eu, cireasa.

-Cireaso, mai ai doi ani in care ar fi de preferat sa faci un copil. Apoi intri in zona de risc. Si trebuie sa te intep in burtica sa vad daca e bine. Chiar, cireaso, de ce nu faci un copil?

-Daca n-am gasit cu cine, domnule. Mie nu-mi vine sa ma reproduc, doar asa. Ca sa duc specia mai departe.

-Da, ai dreptate. Trebuie sa ai langa cine sa faci un copil. (Proceduri ginecologice & liniste, o vreme).

Cireaso, dar de fapt n-ai dreptate. Ar trebui sa faci un copil. Oamenii destepti ar trebui sa faca musai copii. Fara sa se mai gandeasca la cine stie ce ratiuni. Pentru ca oile fac oricum copii. Si noi trebuie sa tinem balanta corecta.

-Hihi, eu. Domnule, eu mai astept un pic. (Proceduri ginecologice & liniste).

-Gata, cireaso. Coboara, rogu-te. Stai, unde te grabesti asa. Trebuie sa-ti scriu un biletel. Si, cireaso. Sa stii ca totusi copiii se fac la timpul lor. Si tine minte, noi trebuie sa votam. Noi si copiii nostri.

Mai ai doi ani. Ar fi bine sa-l faci repede. Si sa nu fii workoholica, cireaso.

-Nu, domnule, nu sunt. De fapt, stiti. Eu vreau sa muncesc cat mai putin. Si in rest sa traiesc bine.

-Super, cireaso. Si eu la fel.

Deci gluma, negluma, mai am doi ani. In care ar fi bine sa fac un copil. Ca dupa aia domnul doctor trebuie sa ma intepe in burtica si asta nu o sa ne placa.

Si m-am gandit eu. Daca in doi ani nu mi se arata natural tatal copilului, fortez natura. Ii bag pumnul in gura.

Mai stiti cum au facut trupa Asia, un concurs mare la televizor. Cautam pe cea de-a patra membra. Tralalalalalalaa. Deci daca nu merge altfel, asa o sa fac si eu. O sa ma prezint cu un concept bun la o televiziune. Ce pacat ca a murit Lazarov, m-ar fi ajutat.

Dar ideea o sa fie cam la fel. Am vazut ca prinde la public. O sa caut si eu, aproape ca ele: nu o noua membra, ci un nou membru. Si fac un fel de licitatie fara bani. Doar cu inzestrari genetice cat mai bune.

Si astfel se va inchide aceasta poveste. Despre reproducerea ciresei si alti demoni.

cine locuieste in vezica mea?

Cine locuieste in vezica mea? Si de ce?

Pe ce criterii a ales vietatea groazei locul asta. Probabil mai mic si mai neospitalier decat alte vezici. Ma gandesc asa pentru ca si eu sunt maruntica.

Am mai scris despre cistita. Si am amintit si atunci de prezenta unui potential chirias nepoftit.

Ce chestie, cand eram mica se tot pomenea termenul asta in legatura cu mine. Adultii ziceau ca sigur am. Dar era vorba despre paduchi. Care mi se tot lipeau de cap si nu mai voiau usor sa plece. Trebuia sa tai parul blond, sa ma dau cu gaz, sa ma scutur tare.

Ma rog. Ziceam eu ultima data ca trebuie ca locuieste cineva in ea. Dar ezitam atunci cu teoria asta. Era mai mult o figura de stil. Acum sunt sigura. Am in vezica nu o vietate, ci o familie intreaga de locatari din soiul cel mai rau.

Familia asta de mitocani, ca altfel nu stiu cum sa le zic, are un stil de viata dezordonat si excentric. Se comporta exact cum uram noi sa avem niste vecini.

Vorbesc tare, ca si cum sunt numai ei pe lume. Au si un caine care alearga neobosit toata ziulica prin vezica. Si latra asa de intaratat incat face vibratii. Care ma ating pana-n sambure.

Membrii, tata, mama si doi baieti, cred, deschid geamurile larg. Si asta iarna-vara. De-acolo, din josul fiintei mele, imi urca in tot corpul frisoane. Care imi fac perii de pe maini gaina si ma fac irascibila.

Trantesc usile tare, parca inadins. Cand eu vreau sa lipesc pleoapele si sa fac incantatii pentru binemeritata odihna, ei pun manele. Freaca toata ziua pardoseala cu niste materiale abrazive. Provoaca avalanse si cutremure, doar ca sa se distreze.

Daca ma apuca pipi pe undeva prin afara unei incinte, e groasa. Ei fac ce fac, se agita acolo, si reusesc cumva sa scurteze plaja pe care o am de obicei. Eram capabila sa ma tin un timp x. Acum nu mai raspund de putirintele mele.

Cum am senzatia de pipi, cum trebuie sa ma eliberez numaidecat. Daca ma vedeti prin oras mergand contorsionata caraghios, sa stiti de ce. Nu, nu cred ca asa e cool. Pur si simplu incerc sa ajung la baie.

Cateodata sarbatoresc ceva. Ma prind de asta pentru ca slobozesc acolo, jos, artificii. Apoi fac sa sara dopuri de sampanie si cionesc pahare mari, cu zgomot. Rad ca niste nesimtiti. Si putin le pasa ca eu tresar din senin.

Sunt in pericol sa ma fac de ras cand fac mutre schimonosite in timpul orei de sport. Sau invitata fiind la cineva la masa. Sunt ingrozita sa nu ma apuce chiar cand aduce omul mancarea. Cum e sa strambi din nas taman la vederea bucatelor?

Exista si situatii cand imi place si mie cineva. Si dupa ce bineinteles i-am scrutat bine sufletul, timp de luni de zile, as vrea sa devin mai apropiata de corpul lui fizic. O reactie fireasca, spun eu.

Ei bine, taman atunci familia asta prost crescuta si fara niciun Dumnezeu innebuneste de-a binelea. Isi pun picioroange si se antreneaza cu ele prin casa. Ma trag de maneca si cand nu le dau importanta, urla de-acolo de jos, cat ii tin bojocii.

Taman atunci vor ei, vezi bine, sa mearga la baie. Si cum fara mine nu se poate, de aici conflictul de interese. Eu sincera sa fiu, cred ca nici nu e o urgenta pentru ei. Dar pentru ca isi dau seama ca ma simt bine, vor cu orice pret sa-mi strice cheful.

Nu stiu cat mai pot indura asa. Mi-e ca imi pierd rabdarea de tot. Si asa a mai ramas extrem de putina. Si trimit peste ei toate urgiile pe care le poate dezlantui o cireasa. Peste o familie netrebnica ce locuieste la ea in vezica.

Eu nu zic, nu sunt genul nemilos, care ar arunca fiinte in strada degeaba. Dar nici asa nu se mai poate. Am si eu o demnitate. Si in fond, vezica asta e a mea. Si nu inteleg sa inchid ochii la asa neamprostie.

sarpele de aur din salajean

Toamna aduce ziua grifonului, prietena mea buna de tot. Iar grifonul adora outfiturile speciale.

Moare dupa carnavaluri, deghizari, palarii fistichii. Inventeaza pentru ea si pentru altii personaje si universuri pline de paiete, strasuri mov si pene stralucitoare de pasari nobile.



Ca sa-i fac pofta, intru si eu in poveste. Odata pe an e ziua grifonului.

Asa ca ce daca e toamna afara. Si termometrul imi sopteste timid si putin speriat sa nu il dau se pereti ca afara sunt 11 grade. Trag pe mine o rochie cu bretele si cu imprimeu de sarpe veninos.

Este mulata ca si cum e pielea mea. E scurta bine de tot. In plus e despicata adanc in parti, pana la prasele. Si stropita cu aur pe alocuri. De fapt e stropita mai peste tot. Daca treci cu mana pe ea, parca si simti o atingere speciala. Rrrrrr.

Picioarele libere de dres mi le cuibaresc in niste pantofi din sarpe veritabil. Probabil tot veninos. Cu tocuri inalte si varfuri ascutite, de vrajitoare urbana pusa pe rele. Bici imi mai trebuie.

Si cand ma vede asa prietenul meu imaginar, I., ramane uluit. Il apuca sinceritatea si uita sa puna cenzura la iesirea cuvintelor din gura. Tot ce mai poate sa ingaime este. Esti un sarpe de aur. Si apoi, dupa o scurta pauza. Din salajean.

Geniala mi s-a parut asocierea asta. Esti sarpe de aur nu era destul. Asta stiam si eu. Esti din salajean iarasi era o afirmatie schioapa. Dar esti un sarpe de aur din salajean explica perfect chintesenta naturii mele.

Mi-am luat pielea mea noua, cu solzi lucitori, la spinare. Mi-am luat sangele rece la purtator.

Si unduindu-ma din soldurile de sarpe care tocmai a mancat o mica vacuta si sasaind porcarii cu limba mea despicata special pentru aceasta ocazie, ma deplasez la grifon.

Ce multumit a fost grifonul, nu pot sa va explic. Cum m-a luat si m-a intors pe toate partile. Si i-a obligat si pe altii sa se uite bine la mine. Si sa invete cum se face sa ajungi asa.

I-am spus cum ma cheama. Buna grifonule. Sunt sarpele de aur din salajean. Grifonul a bagat imediat la cap si m-a prezentat ca atare. Uite la cireasa, cum s-a transformat intr-un personaj. Este sarpele de aur din salajean.

Dar degeaba incearca fitecine. Trebuie sa fii pe bune din salajeaaan. Si sa ai tupeu 100% sa iti schimbi pielea ta cu pielea lui, a sarpelui. Si sa ai si atitudinea potrivita.

Doar asa poti sa fii sarpe veritabil de aur din salajeaaaan. Asta nu este o reteta. Ci iese din tine, daca e. Daca nu, nu.

cireasa gainusa clocitoare

Ce mai cireasa pusa pe petreceri am fost.

Daca era weekend, ma puteai gasi usor in 5 cele mai tari locuri de dans din oras. In acelasi timp. La orice ora din noapte eram pusa pe boogie. Noaptea se incheia cu parere de rau la 5 dimineata in zilele mai slabe. Si la 6 si ceva daca totul mergea ok.

Lunimartimiercuri ma incalzeam in que pasa pentru ce urma sa vina. Si incepand de joi fredonam ceva in pasi de dans. Concentrandu-ma asupra unui fapt simplu dar esential. Sa am tiraj maxim cand trag martini prin paiul mereu prea subtire.

De aici si numele, dat mie de unii invidiosi, de Mos Martini.

Cine ma vede acum, nu crede ca sunt aceeasi cireasa. Seman mult mai tare cu o gainusa. Una de carne, la prima vedere. Dar daca nu esti superficial, vezi ca ouale sunt marea mea pasiune recenta.

Daca ar fi dupa mine, sambata seara as avea un singur dor. Sa-mi puna cineva niste oua proaspete sub fund. Si sa ma roage sa le clocesc asa. Cu aerul ca fac ceva foarte important pentru umanitate. Dar si un curs de dezvoltare personala.

O invitatie in oras la ora 9 ma face sa tremur de frica. Devin o gainusa in deriva. Daca prin cine stie ce mijloace nemernice persoana respectiva reuseste sa ma retina pana la 1 noaptea. Eu ce ma fac.

Cu doar putin timp in urma, o asemenea activitate insemna un preludiu. Dulcele inceput al nesomnului cu veselie ce urma sa vina. Azi e o conspiratie universala. Unita impotriva mea spre a nu ma lasa sa dorm somn cumsecade.

Cand vine ora 12 noaptea, cotocodacesc a somn. Imi vine natural sa las membrana peste ochisori. Si incep sa gainez pe vreun scaun.

Eu incerc din rasputeri sa-mi tin ochii deschisi catre oamenii din jur. Cateodata chiar trebuie sa-mi indes scobitori intre pleoape. Si sa rog un preiten sa ma ciupeasca de prin partile moi. Ca sa pot termina seara in mod onorabil. Eu si cu praslea la faza asta.

Fericire mai mare decat sa ajung in pat rareori exista. Puful pilotei inghesuit deasupra mea inseamna armonia suprema.

Ce bine ca a plouat in weekend. Nu a mai trebuit sa dau socoteala. Mie insami dar si mediului inconjurator. De faptul ca vreau doar sa stau in cuibar. Fara sa fac nimic special.

Am cerut iasari oua din public. Si m-am asezat tacticos pe ele facand poaaaaaac-poac-poac-poac. Poaaaaaaac. Ce daca planuisem atatea si atatea fapte de socializare si cultura. Lasa domnule, ca avem timp.

Si cand ai si o companie placuta pentru ouat, ce mai viata. Sa fii gainusa clocitoare nu e chiar asa nasol. Poaaaaac.

despre abdomen

Cat poti scrie despre un abdomnen? Oricat, as zice eu. Cat timp aveti?

M-a inspirat iar unul dintre antrenorii de la sala de fitness & farts unde merg. El e un neplacut. Iar ora lui este probabil menita sa ma izbaveasca pe mine de toate relele pe care le-am facut vreodata pe lumea asta.

Dar oricum, cat rau poate sa faca o cireasa de sa fie obligata sa sufere atat? N-am omorat pe nimeni. Doar am mancat niste lapte de pasare si ciocolata de casa. Nu cred ca e cazul sa fiu trasa pe roata pentru atata lucru acum.

Dar stiti cum merge vorba. Se zice ca de multe ori victima, desi apasata cu piciorul pe gat de catre un nemilos calau, prinde oarece fascinatie catre acesta. Si vrea sa fie chinuita in continuare. Mai apasat. Mai fara regrete.

Cireasa n-a patit asta. Cireasa nu va pati asta. Calaul tot un neplacut ramane. Si la ora lui voi merge doar rar. Cand simt ca am pacatuit si trebuie sa ma purific prin suferinta extrema.

Dar cireasa nici nu poate sa nu bage de seama cum si in cel fel are el alcatuit abdomenul. Oricate greutati ar pune-o monstrul sa care, sa ridice sa arunce si sa rasuceasa.

Abdomenul lui este fixat pe un bazin cat trebuie de lat. Cand sta pe spate si ne obliga sa facem abdomene, tricoul i se ridica. Si poti sa vezi acolo, daca te contorsionezi putin, o scobitura placuta. Ba nu. O scobitura ametitoare.

Abdomenul este acoperit de o cantitate de par negru asezat dupa un design traditional. Parul respecta normele de desime in/si vigoare. Si pielea pe care este fixat are o culoare numai buna, asortata cu tricoul si tot restul.

Cand sta el, calaul, in picioare. Si ridica mainile, cu intentia clara sa ne faca si pe noi sa le ridicam, cu niste greutati de vreo 2 kile cu tot. Se iteste intre pantalonii de trening gri si tricou ceva extraordinar.

Sunt chiar muschii lui oblici. Cei care pleaca din abdomenul principal. Si o iau in jos, tot in jos, asa. Pierzandu-se in zona...in zona...unde locuieste...traieste...infloreste...probabil...ea.

Cand vad abdomenul asta, nu are prea mare importanta cum. Culcat pe spate sau pus pe display pe verticala, ce conteaza. Ma apuca asa o mare bucurie si o caldura la cap si o exuberanta. Si ochii mi se fac precum lui Kaa, sarpele din Cartea Junglei.

Ma mir ca nu m-a dat afara de la ora pana acum.

Sau nu m-a pus la colt pe coji de nuci. Ca doar e calau, na. Ma mir si ca se mai poate concentra pe care are el putin de zis, acolo. Si ca nu simte ceva curios in vintre. Care sa-l impiedice sa mai functioneze.

Asta e doar un abdomen, care mi-a atras atentia recent. Dar abdomnul lor, al domnilor, este un spectacol porno.

Si de-asta cred eu ca bucata asta, si nu alte parti ale corpului, ar trebui sa fie acoperite cu multe carpe specializate. Ca sa nu vada copiii si batranii si nici eu ce se petrece acolo. Pentru ca nu toata lumea poate sa duca asa ceva.

cu ce sa ma imbrac sau ce inseamna coincidenta sau cum sunt barbatii

Acest post arata cum reactioneaza barbatii pusi de femei in situatii pe care nu le inteleg. Si cum incearca ei sa isi pastreze totusi calmul, atunci cand se trezesc fata in fata cu eternul feminin.

Cu ce sa ma imbrac? Asta l-am intrebat pe un domn, pe nume C, pe messenger. Care ma invitase la un eveniment din acest domeniu iluzoriu si nu prea care este onlineul. E bine de stiut ca nu il cunosteam indeaproape.

L-am abordat astfel, fara inconjur, pentru ca urma ca eu, holograma de cireasa, sa ma arat in carne si oase lumii. Deci era important. Si nu stiam ce fel de serata este.

Ce voiam sa dibuiesc era daca se prevede ceva casual. Si eu sa nu apar cu o rochie ca de nasa, cu trena. Purtand o diadema cu cirese de rubine si frunzulite de smaralde pe cap.

Sau daca din contra. Sa nu cumva sa fie ceva mai firoscos. Unde mogulii vin in frac. Iar eu ma prezint in conversi, cu un t-shirt cu inima. Ca o boema desucheata a vremurilor noastre tulburi.

Deci da, urmaream de la domnul C un raspuns simplu. Gen a fost sau n-a fost. Gandindu-ma ca el stie ce lume vine si de ce. Si poate sa-mi ofere niste indicatii marunte, dar pretioase.

Mi-a raspuns cu multa candoare ca sa imi pun pe mine ce imi sade mie mai bine. Eu m-am enervat putin. Pentru ca asta e raspunsul pe care il primesti daca intrebi cam orice barbat cu care te pregatesti sa iesi in oras. Nu stie, nu vrea, nu poate, si atunci iti baga chestia asta. Cu ce vrei tu. Rrrrrr.

Am insistat. Bine-bine, lasa asta. Sa incercam sa ne concentram putin. Cum crezi ca o sa se imbrace ceilalti invitati. La patru ace sau mai lejer? Cred ca fiecare o sa se imbrace dupa cum o sa il indemne pofta inimii. A venit prompt si cumsecade raspunsul din fereastra.

Am lasat-o balta. M-am imbracat cum m-a taiat capul. A fost bine. Am stralucit precum o stea. Lumea a lesinat, au venit salvari. Au ridicat intai cardiacii si copii. M-au dat afara, pana la urma, pentru ca aratam prea bine. Si faceam victime pe banda.

Va rog, domnilor, mai lasati-ma putin. Eu am treburi serioase pe aici. Pleaca cireaso. Pleaca repejor, pana nu ne enervam. Ca ne-ai dat de lucru cand stateam si noi linistiti la birou.

A doua zi am vorbit cu ariciul, sefa mea, despre C. Si cum n-a fost chip sa ma inteleg cu el. Ariciul m-a lamurit ca la eveniment nu am fost chemata de C-ul meu. Sa-l numim Cx. Ci de Cy, pe care de asemenea nu prea il cunosteam dar il aveam in lista de mess.

Deci sa ne intelegm. Eu l-am intrebat pe omul asta cum sa imbrac. El nu si-a pus niciun pic problema asta. Ca de ce am tabarat eu pe el cu asa cerinta care nu il privea catusi de putin.

Ci a incercat sa ma ghideze in demersul meu. Si sa nu ma dezamageasca. N-a intrebat niciun pic dar unde te duci. Dar ce eveniment e. Si cine sunt oamenii aia de care ma intrebi tu, cireaso, cum se imbraca.

El a vrut sa se achite onorabil de datoria ce avea. Adica napasta asta care a cazut peste el. Si stresul ce simtea l-a facut sa nu isi mai complice suplimentar existenta.

Femeile oricum sunt de neinteles. De la asta se porneste. Si daca accepti lucrul asta ca punct de referinta, poate sa ti se intample cam orice. Totul e sa iei lucrurile lejer. Sa nu te panichezi si sa raspunzi calm. Si cu asta basta.

Pentru ca intamplarea mi s-a parut fenomenala, eu n-am mai adus lumina asupra subiectului. Nu m-am intors la Cx si nu i-am spus cum ai putut. Cum ai putut sa te supui fara sa cracnesti asa unui job. Sa-mi spui mie cum sa ma imbrac. Si de ce nu te-ai zbatut.

Am lasat-o balta. Si de atunci am mai vorbit pe varii subiecte. Ne intelegem bine.

Ma gandesc doar ca el, acum ca exista un precedent. Se mai asteapta poate, in cate o seara in care aude ca e volbura mondena in oras, sa-l secer cu intrebarea. Cx, eu cu ce ma imbrac azi?

Dar e pregatit. Si o sa mi-o zica pe sleau si cu siguranta de sine. Cu ce crezi tu ca iti sta mai bine.