fruta carnivora

Iar a fost cireasa la tae bo, o sesiune bo-gata in senzatii.

18 femei stau fata in fata cu antrenorul porno. Cum, nu va aduceti aminte? Este antrenorul cu ochi inocenti de bo-vina, care etaleaza muschi si vene care explodeaza prin locurile cheie.

Astazi are pantaloni scurti si albi, ce abia reusesc sa-i acopere cei doi munti ai lui Marte. Poarta maiou alb cu o inimioara rosie, care un mod surprinzator a nimerit chiar pe locul unde ii bate lui, credem noi, inimioara cea reala, mustind de sange proapat.

Poarta parul moale (cred) si negru (vad) si gene lungi peste ochii bo-lnavicios de frumosi, dar vai, asa de lipsiti de fantasmele numite idei. Dar parca te mai uiti?

Poarta o cicatrice adanca pe un umar, de la muscatura unei femei, imi inchipui. Altfel umarul lui nu ar avea vreun sens. Si un semn mare de la vaccin, pe brandul drept. L-o fi durut, cand era mic? Bietul copil...Ni se strange la toate inima de mila.

Toate femeile, inafara de o doamna mai batrana, au cate ceva rosu pe ele. Coincidenta, bat-o vina. Eu sunt in verde, poate cireasa destul de necoapta si nepregatita pentru vanarea unei asemenea trufandale.

Pornoantrenorul e zglobiu ca un calut, sare si smuceste de bucurie pe muzica de club modest, care scoate antrenul din dansul. Se pune in fata batalionului cu arma senzualitatii la picior si executa cateva miscari de-a mai mare dragul.

Intai face ca solistul din ACDC. Isi ridica adica un picior dezvelit si il tine pe post de ghitara si canta la el, in timp ce si sare ca un ied mereu in fata. Sunt sigura ca nu stie unde a vazut figura asta. Imi ard mana ca rock-ul nu e pasiunea lui fireasca.

Apoi se opreste putin descumpanit ca nu stie cu ce sa prelungeasca smecheria asta cu piciorul. Parca nici sa se opreasca de tot nu-i vine, vrea sa ne motiveze sa ne contorsionam eficient in continuare.

Dar se lumineaza repede la fata lui fara vreun rid si incepe sa dea din bazin in miscari ritmice de du-te vino, preluate din bam-bo-o si adaptate la tae-bo. Sala e in delir. Ce bo-boc, manca-l-ar sala.

Cireasa pretinde in mod normal ca ei ii trebuie nu stiu ce conversatie, ca sa ii placa un barbat. Dar pusa fata in fata cu asa produs armonios, fara betesuguri fizice, cireasa da cu a sa caciula de pamant si recunoaste. Da. Este o fruta carnivora.

tirania etichetelor asupra ciresei

Ma tot intreb cum s-o fi agreat, la nivel mondial, materialul din care se fac etichetele pe care le poarta oamenii direct pe pielea lor.

Imi inchipui ca a fost treaba serioasa si s-a facut o licitatie, unde lucrurile s-au petrecut asa.

Intai s-a prezentat un industrias avangardist. El a propus ca fiecare obiect de imbracaminte, inclusiv chilotii, sa poarte o placuta din tabla zimtata, cu zimtii orientati spre interior, adica spre om.

Apoi a mai fost o doamna ramasa nemaritata si care credea ca lumea merge intr-o directie gresita. Dansa a sustinut sus si tare o eticheta mai subtire si mai flexibila, realizata din glass papier. Unde partea grunjoasa era tot inspre om.

Si ultimul pretendent a fost un domn care avea indigestie si de-aia a si intarziat rau de tot, incat era sa nu-l mai lase inauntru. Scuturat de friguri, el a scos din servieta catre comisie un plastic alb si abraziv. Poate un fel de rafie tesuta mai marunt, pentru care n-a mai dat nicio explicatie suplimentara.

Cum timpul ii presa pe cei de la asociatia textilistilor anonimi si au fost fortati sa ia o decizie, a ramas pana la urma bolnavul, cu inventia lui. Dar va dati seama ca asta nu pentru ca era extraordinar de potrivita, ci pentru ca restul erau vadit sadice.

Poate ca greseala a fost facuta inca de la inceput: o proasta intocmire a caietului de sarcini. Dar cine sa mai stie...

Cum de nu s-a mai revenit niciodata la aceasta decizie, este de necrezut. Dar, nu-i asa, lumea geme de prioritati. Cert e ca acesta este materialul care s-a perpetuat pana in prezent si populeaza toate obiectele noastre de imbracaminte.

Doare putin, starneste mancarimi aprige, ciupeste cu sete, enerveaza cumplit. Acestea sunt calitatile materialului. Dar ne-am obisnuit toti cu ele, ce sa facem.

Ce e de apreciat este ca materialul rezista totusi la apa si de fapt rezista cam la orice. Murim noi si etichetele astea o sa dainuie.

Acum insa, ma intreb altceva. De ce au inceput textilistii sa faca etichetele din ce in ce mai mari. Si de ce au ele mereu mai multe file.

Am ajuns eu oare sa am fuste asa de complicate, incat trebuie sa imi aloc o zona orara in care sa ma asez jos si sa citesc cu atentie tot ce a vrut sa-mi transmita producatorul?

Fiecare bluza de-a mea vine cu un fel de cartitica cusuta cam in dreptul coastelor, care ma face, pana ajung sa o tai, sa-mi smulg carnea de pe mine. De ce imi fac ei asta? Cu ce le-am gresit? Promit sa nu mai fac.

Mi se pare mai normal, daca tot vor sa vorbeasca cu mine, sa imi dea mai bine o brosura sau un CD. In care sa imi si explice toate simbolurile alea de neinteles pentru o cireasa, pe care insista acum sa le puna in carticica cusuta langa coaste.

Sau mai bine sa-mi puna un cip sub piele, cu toate informatiile vitale, de care nu se pot lipsi. Pentru ca oricum, simt cum se ingroasa gluma. Cred ca nu mai e mult si o sa adauge la carticica actuala si niste paragrafe gandite de avocati.

Cum ca daca folosesc produsul altfel decat scrie in contractul cusut langa coaste, textilistul este exonerat si eu imi asum intreaga raspundere. Asta ca sa bage groaza in cireasa, si sa o oblige sa citeasca cu evlavie toate simbolurile.

Unde o sa se ajunga, intreaba cireasa cu inima mica si neagra de spaima. Unde?

cireasa fara de umor

Stiti ca se spune ca umorul este de gen masculin. Ca barbatii inca prunci primesc bonus de la ursitoare organul asta care poate sa procreeze glume, generand rasete in sala. Aproape ca sunt de acord.

Cat despre femei, nimeni nu asteapta de la ele sa starneasca hohote. Barbatii sunt multumiti daca macar ele apreciaza si inteleg glumele lor barbatesti. Si daca isi dezvelesc dintii pentru a-si dovedi oficial amuzamentul.

Acum, ce sa zic. Ciresei i s-a spus in repetate randuri ca cica ar avea si ea. In plus, ea insasi cunoaste alte fructe si legume care debordeaza de spirit si fac sa rada audiente intregi, intesate de reprezentanti barbati. Ma rog, discutabil.

Totusi cireasa isi pierde organul specific cu bruma lui de umor si isi pierde si cumpatul, cand vine vorba despre trei-patru feluri de ghidusii. Ele par sa ii distreze ceva de groaza pe niste semeni de-ai ei. Dar pentru ea, raman prilej de mirare.

1. Nu mi se pare nimic haios cand cineva ma sperie premeditat. Si 2. Trebuie sa ma gadili asiduu la granita dintre sold si talie, ca sa zambesc putin cand cineva se ascunde de mine.

Ca totul sa fie perfect, exista situatii in care lucrurile astea doua se cupleaza. Cineva sa ascunde de mine si apoi ma si sperie. Asta trebuie sa insemne dublu de fan. Si faptuitorul ramane mirat de cum de nu ma stramb eu de ras. Lui aproape ii vine rau.

Speriatul si ascunsul sunt glume ce par a nu-si pierde din farmec niciodata. Cad prada lor barbati cheliosi, militari in termen, gravide cu gemeni, batranele care trec strada si chiar si copii cu tati in brate.

Voi intelegeti magia?

Apoi, mai este situatia 3. Te apropii de masina cuiva care stie ca vii. Si cand vede ca esti pe cale sa deschizi portiera, se muta putin mai in fata. Si il vezi ranjind in oglinda.

Si poza 4, tot cumva sora buna cu ce e mai sus. Cineva iti intinde ceva si cand te pregatesti sa-l iei, il trage inapoi si zambeste.

Daca atunci cand ma sperie cineva sau se ascunde, pot sa incerc sa continuam frumoasa prietenie, aici se schimba lucrurile. Faptele astea, 3 si 4, sunt facute mereu ciresei de catre oameni care se cred prieteni deja sau in devenire.

Totusi, cand fac asta ciresei, tocmai si-au taiat craca. This is the end of a beautiful friendship. Bye-bye now, take care then. Pentru ca pe cireasa nu doar ca nu o amuza, ci si o scot asa de tare din sarite.

Aveti si voi situatii similare? Exista oameni care vor sa va amuze aplicandu-va strategii traznite? Va rog spuneti tot, chiar si laptele pe care l-ati supt de la muma voastra.

conspiratia calcaielor impotriva ciresei

Cireasa are pielita fina prin mai toate locurile. Se mandreste cu asta, va dati seama ca nu e putin lucru. Ea a crescut mai putin ca alte femei. Prin urmare e normal ca a primit bonus tegument matasos, numai bun de mangaiat.

De cate ori deschide gura, zice ceva si despre asta. Ca o gainusa ce tocmai a facut un ou de aur si pretinde drept rasplata portie dubla de graunte, avand drept topping un viermisor.

Si totul merge struna pana la calcaie. Care, in timp ce cireasa doarme fara de griji, se apropie pe muteste si isi pun generalii sa discute la ceas de seara. Si nu se lasa pana nu gasesc cea mai buna solutie sa o innebuneasca.

Sigur, ei nu cu mine au treaba. Dar generalii calcaielor sunt fiinte paranoice si au mereu impresia ca cineva o sa-i atace dinspre susul corpului meu. Se tem ca vor fi facuti robi de catre alta parte din cireasa, mai indrazneata, pierzand astfel toate privilegiile.

Eu ii ridiculizez mereu, pentru ca hai sa fim seriosi: cine e nebunul care sa vrea sa lase imparatia lui, sa zicem gatul de cireasa sau buricul. Si sa cotropeasca taman calcaiele, care sunt zilnic supuse unei presiuni imense. Si trebuie sa trudeasca spre a o duce pe cireasa mereu undeva.

Dar n-ai cu cine sa te intelegi. Pentru asta se pregatesc ei necontenit si orice le-as spune, nici nu vor sa auda. Ma acuza ca tin cu dusmanul. Si uite cum, cu ravna demna de un nebun, ei sapa in calcaiele mele transee adanci, in care stau cuibariti pe timp de zi.

Eu verific ce au facut peste noapte, si incerc sa le zadarnicesc lucrarea nedemna prin tot felul de procedee. Dar pentru ca razboiul asta tine de multa vreme, sunt invatati sa se apere.

Cum vad ei ca ma apropii sa le inec lucrarea intr-o tona de crema reparatorie, dupa ce am nivelat constructia inarmata cu furie si o piatra ponce, cum se da alarma.

Incep sa sune sirenele si generalii isi trag pe ei costume speciale, care sa-i fereasca de urgie. Stau acolo pitulati pe burta, aprigi luptatori de gherila, pana ma iau cu altele si parasesc zona. Apoi noaptea o iau de la capat, bieti zevzeci.

Si de parca nu era destul, mai fac ceva. Ca sa debusoleze, vezi doamne, dusmanul, si sa-l faca sa cada in capcana, fix langa transee plasmuiesc niste constructii solide. Niste ridicaturi facut cu simt de raspundere, pe care le numesc mandri "fortificatii".

Indaratul carora stau inarmati pana in dinti. Isi mangaie cu mandrie tresele, isi fixeaza mai bine cascheta pe cap si murmura marunt in musteti (pentru ca generalii calcaielor au lungi si stufoase musteti): acum daca incearca, ii nimicim!

Si iar vine dimineata si iar le dau asaltul cu piatra ponce si potiunea fermecata. Dar mai adorm si eu, ca om sunt, desi cireasa. Si atunci ei se incordeaza si, boscorodindu-ma, repara totul cum a fost.

Daca cineva dintre voi are probleme similare, rog sa contacteze cireasa. Impreuna poate le vom veni de hac. Pentru ca eu una, sincer, m-am cam plictisit.

miroasele blocului M8

Cireasa e un fruct zamislit din dragoste, in Salajan. O buna halca de copilarie si-a petrecut-o insa in livada din Bulevardul Muncii, in sau pe langa blocul M8.

M8, acest bloc inecat in verdeata si triluri de pasari, unde nu s-a schimbat chiar nimic, de cand era cireasa pui. Cum ieri am fost la matusa grasa sa vad daca traieste in buna pace, m-am lasat cuprinsa de vraja.

Fiecare fereastra din M8 e o poveste ce incanta nasul, si nu urechea trecatorului. Cireasa cu narile desfacute si ochii mici de pofta pluteste lin pe langa geamurile deschise, din care ies miasme potrivite.

Gospodinele din M8 n-au auzit de prosciutto cotto con melone. Si nici mozzarella sau carpaccio nu se afla pe lista lor de prioritati, atunci cand compun cosnita zilnica.

Asa ca atunci cand se lasa cucerita de miroasele emanate de M8, cireasa se intoarce la radacini. Aici isi baga nasul in platoul cu scovergi proaspat prajite in tigaie. Presara zahar si, mancand pe drum, zboara mai departe, pana la etajul doi.

Ia sa vedem ce avem aici. Mmmm, buna ziua cumatra. Vad ca matale tocmai ai prajit niste pestisori crocanti. Ia sa guste si cireasa, sa vada daca ai gatit corespunzator pentru familie.

Crontanind un pestisor in botic, cireasa isi ia putin vant si trece la urmatoarea fereastra. O ciorbita cu leustean proaspat o cheama putin inauntru. Se umple polonicul, se da ciresei sa soarba cu zgomot. Ce-i mai place.

Se linge cireasa pe bot de asa bucate alese. Dar parca nu-i e destul. Ciresei, de fapt, aici ii e chichita care ii guverneaza viata, nu ii e niciodata prea destul.

Aterizeaza fortat iarasi la parter, unde o femeie strasnica coace pui si cartofi la cuptor, in sos de vin. Stimata doamna, numai putin sa intru, sa vad daca v-a iesit bine mancarea. O sa fiu sincera, incredeti-va in mine. Sunt aici sa va ajut. Miam-miam.

Inca mai pastrand gust de copanel cu ceva crusta pe el, cireasa pofteste chec din cel negru, cu glazura lucitoare de ciocolata de culoarea pacurei. Zis si facut, vecina de palier a doamnei care a prajit pestisori a avut grija de asta numaidecat.

Atrasa ca un fluture la lampa de mirosul de vanilie, mai pune cireasa in gura lapte de pasare. Apoi isi mai baga nasul unde ii fierbe oala cu zahar ars. Si fura doua-trei-patru prajituri cu visine si coca pufoasa, galbioara.

Asta-i pohta ce-a pohtit-o. Duduie aragazele blocului M8. Aici productia nu s-a oprit niciodata, de 33 de ani incoace, cel putin. Nu stie cireasa sa se mai afle pe fata pamantului alt bloc mai harnic decat acesta. Si faptura mai harnica decat ea la mancat.

A luat cireasa multe guri de mancare. Si o gura de normalitate si copilarie.

m-a strans iar de gat

Cu un fular bogat de matase rosie m-a strans de gat de data asta, sfanta duminica.

Unde trebuie sa platesc o taxa babana? La cine sa ma caciulesc? Pe cine sa impresionez tinand in echilibru perfect o mingiuta pe nas si facand cu ea dulci giumbuslucuri? Unde sa fac eu o cerere ca sa fiu sigura ca duminica la ora 4 nu sunt pe Stefan cel Mare, in Bucuresti.

Cu fiecare duminica astfel patita, se mai duce putin din cireasa. Care o sa ajunga confiata daca mai are de trecut multe zile cu acest nume, in intervalul orar 3-7 dupa-masa. M-am topit si ieri, inca o data, ca un limax pe care pui sare.

Cu cine trebuie sa vorbesc, sa ia haturile vietii mele furtunoase intre orele astea. Si sa se asigure ca duminicile mele viitoare or sa ma prinda pe drum, veninda dintr-o calatorie?

Cam pe unde m-a apucat plansul data trecuta. Probabil ca e un loc critic, in mod sigur un procent important din sinuciderile metropolitane au loc in sectorul ala de drum de pe Mihai Bravu. Rog autoritatile locale sa se autosesizeze. Aici m-a apucat amocul.

Mi-era foame dar nu ma tenta nimic de mancare. Mi-era dor dar nu stiam de cine. Voiam sa stau pe-afara dar abia asteptam sa ajung acasa. Am state vechi eu cu starea asta de spirit. Dar niciodata nu stiu sa gestionez cumsecade o asemenea psihoza duminicala.

Nu prea stiu matematica. Dar ce pot sa zic sigur este ca astfel de duminici care sa scoata raul suprem din cireasa au fost mai multe decat toate degetele de la o mana. Mai multe decat cealalta mana, de la un picior si apoi celalalt picior al ciresei.

Am fost si neatenta, nu zic. Cum sa ma las eu nonsalanta in voia unei duminici care sa ma amusineze, apoi sa ma apuce cu gura precum o orca apuca o foca? Stiti cum o arunca si o prinde iar, inainte sa o manance de tot.

Orca sinistra, desi cu un penaj asa de frumos care vrea sa-i mai dea focii senzatia falsa ca nu e totul pierdut. Ca ar mai fi ceva de facut si ca poate scapa.

Asa si duminica mea, presara deznadejdea cu impresia ca dupa-masa nu e complet ratata. Si ca, vezi Doamne, s-ar mai putea face ceva. Un program care sa salveze cireasa de la un inec sigur din apele involburate ale depresiei la termen.

Am ajuns acasa, am iesit pe balconul meu mereu incantator, care acum semana in mod izbitor cu valea plangerii. M-am uitat cu neprietenie la adultii care se zbenguiau in piscina de la poalele ciresei.

Mi-am reprosat inca o data, cireasa sleampata ca nu am prin casa, alaturi de ibric, perie de WC si aparat de strans firmiturile de pe masa. Si un aruncator de flacari productie germana, care sa ma ajute sa aduc putina liniste in viata mea si-a lor.

M-am pus pe pat, cu mainile desfacute. Am pus Amalia Rodrigez, ca sa sufar pe un fundal potrivit. Am pus de un ceai turcesc. Si am asteptat cuminte duminica, ora 8. Izbavirea.

Nu pot sa suport duminici acasa. As vrea sa le dau shut down. Nu le fac fata. Cu cine trebuie sa vorbesc sa fiu sigura ca nu se mai repeta.

cireasa si papucii altuia

Obligati mai bine cireasa sa-si aplice. Un periaj viguros si corect cu periuta altcuiva. Cu periuta unui personaj abject, pe care ea il detesta. Cu dinti de o culoare indoielnica.

Mai bine convingeti cireasa ca e spre binele ei. Sa se stearga de apa siroind pe pielita subtire. Cu prosopul cu care in prealabil s-a sters un batalion de infanterie. Imediat dupa lupta cu dusmanul.

Puteti usor obtine de la cireasa promisiunea. Ca o sa se pieptene cu peria cu care s-a pieptanat inaintea ei. O baba necunoscuta cu paslari in carouri. Pe care a intalnit-o la coada de la dispensar. In timp ce tara ardea.

Dar va rog, sub nicio forma nu incercati sa siluiti cireasa. Sa-si vare piciorusele-i mici si delicate. In papucii in care a mai pus piciorul vreo alta fiinta omeneasca. Pentru ca s-ar putea sa va moara-n brate. Si atunci sa va vad.

De cand este cireasa mica. Are frica de picioarele oamenilor. Care i se par doua vietati cu vointa proprie. Mereu imprevizibile si infricosatoare ca o padure noaptea, cand e vant.

Picioarele ei sunt singurele pe care le poate accepta pe de-a-ntregul. Cu bune si cu rele. Nici macar sapte ani nu i-au ajuns ciresei. Sa se poate obisnui cu picioarele sotului ei. Cu care a dormit atata amar de vreme in pat.

Iar ideea de a se vara ea insasi. In cele doua sarcofage ce poarta nume nevinovat: papuci. In care au mai locuit si alte 10 degete, chiar si pentru putin timp. Este, va zic. Crima mai mare ca violul.

Prin urmare, cand cireasa merge la cosmetica. Si doamna care urmeaza sa o jumuleasca ca pe gaini. Inainte de a fi puse la fiert pentru o supa pe cinste, cu banuti galbeni de grasime. Doar ii sugereaza sa incalte papucii in care au facut doi pasi.

Papuci prin care au poposit obosite. Atatea trecute picioare de doamne si domnite. La ideea asta, cireasa trebuie sa se sprijine de pereti si sa respire ca la nastere. Ca sa nu se prabuseaca.

Cand cireasa merge la ginecolog. Si el o invita sa isi bage labutele in niste papuci de sorginte chinezeasca. Genul Shian Lian. Pana sa ajunga la scaunul placerilor medicale.

Cireasa se lasa moale si sta putin jos, pe linoleum. Apoi il ameninta pe doctor cu pumnul sumetit. Si da sa plece ingretosata. Noroc ca domul doctor intelege. Si o lasa sa mearga lipa-lipa, fara ei.

Se-ntelege ca despre patinoar fara patine proprii. Ski fara clapari adusi de-acasa. Bowling cu pantofiorii aia specifici. Nici nu poate fi vorba.

Si in sfarsit, aflata in vizita. Cireasa trebuie sa faca tot felul de matrapazlacuri si mantzocarii. Ca sa poata evita papucii care ii sunt mereu oferiti de catre gazdele. Care niciodata nu sunt de acord ca ea sa haladuie descultata.

E adevarat ca aici nu e asa de rau ca la cosmetica sau ginecolog. Sunt doar oameni cunoscuti si prieteni. Dar cireasa are aceeasi problema. Ea nu poate incalta ce a mai incaltat alt om.

Si daca prestatorilor de servicii de mai sus. Gaseste ea o cale abrupta sa le explice sila. Cand e vorba de prieteni, e greu. Ca doar cireasa nu vrea sa jigneasca. Dar sufera de aceasta nebunie cronica. Un flagel de necontrolat care musca din cireasa ca din branza.

Ca sa fie si mai clar. Este mai convenabil pentru cireasa. Sa manance dintr-o mancare din care tocmai a extras un fir de par. Decat sa poarte papucii altora.

prietenul meu imaginar

Se stie ca mai toti copiii mici au prieteni imaginari.

Se sfatuiesc cu ei asupra problemelor aparute mai mereu in viata de copil. Le dau sa manance bunatati si daca astia nu mananca cum trebuie. Copiii mici se ingrijoreaza si ii duc degraba la doftori. Apoi au grija sa ia tratamentul.

Prietenii imaginari merg cu copiii in vacante si au si ei mofturile lor legate de destinatii. Mama, lui Toto nu-i place in Turcia, la all inclusive. Si eu fara el nu plec. Bine puiule, mergem in Italia. Stie si mama ca e serioasa problema.

Prietenii astia nevazuti se joaca cu ei la malul marii, zglobii, printre valuri. Le impart perna si visele noaptea in pat. Invata sau sunt rebeli in aceeasi banca, la scoala. Si mai tot timpul nu suporta mancarurile ce includ broccoli.

E, si cireasa a inceput de curand sa povesteasca apropiatilor. Dupa cum urmeaza.

Ca a vazut cu I. un film care i-a placut tare. Ca a mai vazut cu el un film care a infricosat-o. Desi ea l-a ales. Ca cica I. ar fi intrebat-o daca e sigura ca il vrea pe-ala.

Si a insistat ca surda pe mormant. Ca ce de filme are de vazut in continuare cu I. Si cum I. are vin nu stiu de care. Si stie atatea despre filme. I-a zis chiar si mamei de cireasa.

Apoi ca nu poate sa se vada cu ei, prietenii. Pentru ca, vezi doamne, se vede cu I. Care e asa si pe dincolo, cu dantela de amanunte. Ca a fost weekend-ul trecut in Bucovina, cu I. Ca ce peripetii au avut, cate si mai cate intamplari.

Ca a fost cu trenul. Ca era soare. Ca I. stie un loc unde poate cireasa sa se intalneasca cu stramosul ei Stefan Cel Mare. Ma rog, ati prins ideea.

La inceput prietenii s-au bucurat ceva de speriat pentru cireasa. Au felicitat-o din inima. Zau ca I. pare un om de isprava, cireso. Bravo. Cand il cunoatem si noi?

A, pai sa vezi ca acum e plecat. Si alta data are treaba. Si de fapt acum tocmai a plecat. Nu simtiti mirosul de parfum? M-au crezut o vreme. Apoi au devenit ceva mai suspiciosi. Si au cerut dovezi.

Neputand sa le produc. A inceput sa-mi mearga vestea, cum ca cireasa. Ea, care a reusit sa treca cu bine. Si fara un prieten imaginar peste perioada copilariei. Si apoi fara prea multe cosuri peste pubertate.

Acum insa a fost razbita de singuratate, saraca. Cat sa reziste si ea?! Si n-a mai putut. Asa ca si-a inventat un prieten cum i-ar placea ei. Toti avem modelele noastre.

I-a dat un nume, i-a croit o identitate care sa stea in picioare fara de proptele. I-a pus o varsta prielnica pentru imaginea ei. Si a inceput sa il ia dupa ea peste tot. Si sa pretinda ca stai, ca sa il consulte si pe I. Cand e vorba de mers undeva.

Apel catre I. Daca tii la imaginea mea. Si vrei sa mai pot scoate capul in lume. Arata-te macar un pic. Cand sunt undeva in public. Cu cat mai public, cu atat mai bine. Hai la ceas la universitate, si ii chem eu pe toti.

Dupa aia poti sa-ti vezi de treaba, ne luam de-un stres. Si ne uitam la niste filme.

cand iti moare la intrare

Parca mai ieri va povesteam cu emfaza. Cum sunt convinsa eu ca as scrie cele mai bune anunturi mortuare de pe pamant.

Chestia e ca nu m-am razgandit. In continuare exista sanse sa scriu cel mai bine din lume. Paranoia & aroganta, bata-le vina. Eu sa fiu sanatoasa.

Dar exista niste circumstante in care chiar si cuvintele emanate de un fruct. Se poticnesc si nu-si mai asculta stapana. Care le biciuie si le trage de par. Si le pune la colt pe coji de nuci.

Si le ademeneste cu o prajitura cu multa ciocolata. Si apoi le da afara si le cheama inapoi. Si le face si multe alte lucruri bune si apoi rele. Dar degeaba.

Sa vedeti care e treaba cu scrisul asta. Ma lasati, sper, sa fac o paralela cu sexul. Desi stiti ca asta nu e deloc genul meu. Hai sa facem doar astazi o exceptie.

Cand cineva imi zice cu speranta, vrand pasamite sa ma motiveze. Vezi, sa scrii bine si de data asta. Cat mai bine poti tu, ca avem o miza mare.

Deci cand scoate pe gura asta. E ca si cum mi-ar fi fixat bine capul intr-un suport, sa nu pot scapa. Si m-ar fi palit fulgerator cu o ghioaga cu tepi la tampla.

Dupa care mi-ar cere. Zambind cu blandete si ciupindu-ma cu simpatie de obrazul vanat. Sa cant coerent, in direct la televiziunea nationala. Toate melodiile din Jesus Christ Superstar. Cu tot cu orchestratia de rigoare. Si exact in ordinea din film.

Recunosc ca revelatia asta n-a venit la cireasa asa, singura. Am avut-o in urma unei discutii cu lamaie. In care ne-am dat seama ca soarta unui text poate fi pe veci pecetluita in rau. Daca suntem atentionate sa scriem bine.

In situatia asta cuvintele sunt sovailenice si iti mor la intrare. Cum inteleg ca se mai intampla cateodata cu sexul. Din auzite, normal. Pentru ca mie, eu, pe mine, ma. Deci mie nu vad cum ar putea sa mi se intample vreodata asa ceva. De neconceput. Nu?

Imi inchipui eu ca e ca si cum i-ai spune unui barbat. Cunoscut ca si armasar celebru, ce nu iarta nimic. Si caruia victima bine patrunsa trebuie sa-i ceara indurare sau macar o pauza de cafea.

Auzi, iubitule? De data asta chiar sa faci dragoste bine. Nu ca nu faci in general. Dar sa faci cat de bine poti tu. Vreau sa te simt in adevarata ta forma. Da-mi tot ce ai mai bun.

Am banuiala ca avantul se pleosteste, la fel si organul adjutant. E, asa e si cu pixul. Cel ce lasa pasta pe hartie. El nu mai poate face dantela de cuvinte, imagini si emotii. Daca e indemnat sa faca asta.

Asta a fost.

Dar va astept aici si maine, vreau sa impart atatea cu voi! Va simt asa de aproape ca si cum am fi prieteni vechi, de familie. Intru mereu cu emotie in aceasta lume virtuala dar totusi asa de reala pentru mine. Ramaneti cu mine, sa nu cititi alte bloguri, ca nu e bine. O sa incerc sa va ofer eu tot si zau ca urmeaza sa va impartasesc si alte simtaminte si intamplari, sper eu hazoase, din ceea ce mi-a fost dat sa traiesc pe acest pamant. Gasesc bucurie in acest jurnal si sunt emotionata ca sunteti alaturi de mine si ca ma urmariti. Chiar sunt uimita de succesul pe care il are, eu n-as fi banuit. Pe maine, atunci.

cum or dormi unii fabricanti noaptea

Ce le spun unii oameni mari, tati de familie responsabili. Care practica meserii murdare si foarte murdare. Ce le spun, zic, copiilor lor cand se intorc seara acasa. Dupa o zi de inselaciuni, matrapazlacuri si mantzocarii?

Fiule, fa-te om de isprava. Invata, munceste, sa nu ajungi ca mine? Sau lasa ca stie tata cum se traieste bine. Sfidand intreg universul ca un intreg. Dar si pe fiecare reprezentant al lui in parte? Cu ajutorul unui ibric.

Si nici macar nu ma gandesc la traficanti de copii sau la dentisti. Ci la producatorii de obiecte care au in job description pe lumea asta un singur lucru. Si si pe ala il fac prost sau chiar deloc.

Cum de nu se degradeaza si nu le cade pe rand, de rusine, fiecare particica din corp, bunaoara. Producatorilor, si sunt mii, va asigur. De prosoape care amagesc dar nu sterg nimic.

Sunt prosoapele alea care doar intind picaturile de apa dintr-o parte in alta. Si manjesc pielea cu o pelicula fina de apa, fara sa o ia insa de acolo.

Sau ma rog, prosopul ia cu sine atata cantitate de apa. Cam cat ar lua si o bucata de tabla zincata pe care as freca-o de mine, imediat dupa dus. Ceva-ceva ar ramane si pe ea. Ca si pe prosopul care nu sterge.

Eu inteleg ca un prosop facut si cu alte fibre decat cele de bumbac. Iese mai ieftin la raft. Dar ce inima sa ai sa le faci asa ceva consumatorilor de prosoape, oameni cu frica lui Dumnezeu. Care atunci cand cer un prosop, se asteapta sa-i si stearga.

Dar pana la prosop, avem sapunul care nu face clabuc. Un fel de bucata de cauciuc. Care prin udare devina cel mult mucilaginoasa, cu puternic miros cosmetic si consistenta unui os fals de distrat cateii.

Poti sa te racai cu sapunul asta cat poftesti. El nu o sa-ti ofere niciodata satisfactia unui spalat cumsecade. Nu o sa alunece pe tine, nu o sa lase in urma o racoare placuta.

Daca esti genul insistent. Poti la fel de bine sa iei telecomanda si insisti sa obtii de la ea o reactie asemanatoare cu clabucul.

Ibricul este, sper ca sunteti de acord cu mine. Un obiect in care fierbi ceva si apoi vrei, orice-ar fi, sa torni chestia fiarta in altceva. Pentru facilitarea turnarii, inginerii au inventat mututoiul. Adica limbuta de metal pe unde alegi sa faci transferul.

Ei bine, unii producatori de ibrice fabrica mii de ibrice, zeci de mii de ibrice, pe care la imprastie prin lume. Fara un mututoi adecvat. Adica lichidul curge pe oriunde. Pe mine, pe tine, pe aragaz, dar nu in cana.

Mai e farasul care nu strange gunoiul. Despre el sunt scurta, ca am mai zis. Marginea lui sta saltata de la podea. Fix cat sa nu poti sa urci gunoiul pe el, cum ar fi normal. La ce foloseste un faras care nu accepta sa stranga gunoiul?

Si vreau sa stiu daca o instanta superioara tine cont de faradelegile astea. Si le contorizeaza undeva. Si le face oamenilor astora. Care elibereaza asa niste produse aberante in lume. Daca le face ceva, orice.

Ca sa fiu sigura ca exista justitie pe lume. Si ca totul nu e pierdut. Cireasa dixit.

acolo unde sanii mei nu razbesc

Probabil ca va inchipuiti ca sanii mei mari razbesc peste tot.

Mda, cam asa e. Nu pot sa ma ascund tocmai de voi, prietenii mei virtuali. Sau de voi, ceilalti. Niste oameni cvasinecunoscuti, care intra azi pentru prima oara la cireasa. Doar sunteti la mine in sufragerie, chiar daca virtuala.

Si totusi exista doua, doar doua situatii in care nu am castig de cauza. S-au nascut pe lume niste fapturi care nu se lasa impresionate de asa opulenta. Cainii vagabonzi si portarii ce pazesc spitalele.

Prima categorie, cainii. Ma latra din orice pozitie. Ma alearga de cate ori au ocazia. Ma terorizeaza si ma fac sa merg pe varfuri, cu frica-n oase. In timp ce, evident, am sfarcurile intarite de oroare.

Se uita cu dispret la partea mea de sus. Si stramba din bot. Mai dau si cu laba a lehamite, in aer, asa. Indiferent cu ce chestii mulate as fi imbracata. Cireaso, cu asta vrei tu sa ne convingi sa nu te fugarim? Ham-ham-ham. Esti amuzanta, zau. Ham-ham-ham.

N-ai cu cine domle, n-ai cu cine. Niste tarani.

Cat despre cea de-a doua categorie. Se pare ca portarii de spitale au o viata tare neplacuta. Plina de frustrari si stres, ca niste agenti de bursa de pe Wall Street. Si cum imi vad mutra, inteleg ca e timpul sa se descarce emotional.

Bine c-a venit cireasa asta, s-o luam putin in tarbaca. Cum ajung in sfera lui de autoritate. La usa spitalului in care ma asteapta, deja nervoasa, matusa mea grasa. Sa o iau cu arme si bagaje si sa o duc acasa. Se lumineaza portarul la fata.

Nu trebuie sa-mi zic numele. El stie deja. Si desi lasa pe toata lumea. Mie imi pune o mana in piept. Da, ati auzit bine, in piept. Cireaso, unde ai vrea tu sa mergi. Ca sa stiu cum te refuz.

La doctorul Ivancescu domnule, sa-mi ridic matusa. Ntzz, ntzz. Si face si din cap, cu barbia asa, in sus. Un nu categoric. Nu-ti dau voie. Domnule, dar vad ca toata lumea trece. Toata lumea dar nu tu. Tu esti aici ca sa ma amuzi.

Domnule, dar ma asteapta, si e deja nervoasa si transpirata. Si si eu. Cireaso, ma bucur ca imi impartasesti starile tare. Dar la mine in job description scrie ca matusile, fie ele si grase, se externeaza numai la ora 10.

Ia sa vedem, stii sa citesti ceasul? Sau erai ocupata sa te vopsesti blonda, cand s-a predat lectia asta. Portarul isi freaca mainile hade si se veseleste cumplit. Hihi, i-am zis-o, ii scapa printre dinti.

Du-te si incearca sa intri pe la camera de garda, cine stie. Bine domnule. Acolo, alt portar. Pe langa mine trec fara griji niste rromi, apoi o femeie grasa cu un copil si taras un batran. Mie mi se pune mana in piept.

Unde te grabesti asa, cireaso. Stiti, la matusa mea. Stiu, cum sa nu stiu. Noi, portarii, stim tot. De-aia ni s-a dat munca asta. Dar ce te face sa crezi ca intri? Pai stiti, dr. Invancescu mi-a zis ca musai sa intru. La etajul 11 ma asteapta.

Sa ma sune cireaso, daca vrea sa intri. Si chiar, de ce nu ai intrat pe usa principala. Am vrut, domnule, dar m-au trimis la dumneavoastra. Du-te inapoi, cireaso.

Pe aici nu se trece. Asta daca nu cumva ai la tine permis de vizitator la orice ora. Hihihi. Du-te cireaso. Du-te sa nu te mai vad. Incearca la ambulatoriu, poate se imbuneaza aia si iti dau drumul.

Se duce cireasa si la ambulatoriu. Acolo reuseste, pretextand ca e bolnava si are nevoie de ajutor specializat. Ca si demo, lasa sa-i curga putin sange din nas. Si se tine si de perete, emanand falsa slabiciune.

Portarul se uita la sani, se uita la fata. Da, arati cam sfrijita, ce sa zic. Hai da-i drumul. Matusi-ta a daramat spitalul intre timp. Liftiera, un portar cu fusta, nu vrea sa ma lase in lift.

Si da-i, si lupta. 11 etaje lungi cat niste zile de post. Ajung transpirata si cu fata rosie si lucioasa. Mi se inmaneaza premiul. Sunt fericita castigatoare a unei matusi grase si tafnoase. Care nu intelege de ce am ajuns asa tarziu.

Si de ce, de ce sunt eu asa de slaba de inger. Daca noi doua totusi suntem rude. Matusa, zau ca in rest nu sunt. De obicei sanii isi fac treaba.

Dar nu cand vorbim de caini. Si nu cand vorbim de portari. Tot un fel de caini mai mari, si ei. Cand trebuie sa aiba de-a face cu cireasa.

alunita pe buza e porno

Dar nu simtiti ca era timpul pentru o noua marturisire? E vorba, stimati ascultatori. Despre alunita asezata ca din greseala pe buza superioara a cuiva.

Da, ma starneste nespus. Cum vad una, mi se pare ca a fost lasata nu sa faca umbra pamantului degeaba. Ci sa ma multumeasca pe mine. Plenar. Rolul ei este strict pornografic, parerea mea.

Alunita astfel incrunstata in om este pusa anume acolo pentru a fi muscata cu salbaticie. Si daca nu de catre mine, atunci de catre cine? Si daca nu acum, atunci cand?

Haide, sezi putin. Nu iti fac nimic. Oi fi obosit. Parca te stiu de undeva. Ce muzica asculti? Ce zodie esti? Si apoi libidinos: dar ce-ai aici? Aaaa, ce dragut. Nici nu observasem. Iti sade tare bine. S-o porti sanatos.

Indicatie scenica: aici cireasa scoate ca pentru sine un scurt rrrrrr. Si face ochi de varcolac, verzi bombon. Dar se piteste, sa nu sperie vanatul.

Doar din cauza acestui accesoriu mic dar de netrecut cu vederea. Mi se pare ca un barbat e frumos, destept si devreme acasa. Si ca e dat in bobi ca cireasa si cu el. Sa aiba ceva de impartit, orice, cat de urgent posibil.

Sa vedeti ce balamuc iese cand alunitele astea umblatoare nu-si dau seama de asta. Si nu vor sa se lase rapuse de pasiunea mea devastatoare. Incercand sa-si vada de drum ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat.

Caci, ce credeti. Mai sunt si unele "in denial". Care cred, cu ignoranta. Ca punctul de frumusete asezat cu grija incat sa semnalizeze eficient gura, e complet intamplator.

Ei bine, nu. Ai alunita pe buza, inseamna ca ma iubesti. Aaa, nu ma iubesti? Tocmai ai dat de necuratul. Lasa ca vezi tu.

as scrie cele mai frumoase anunturi mortuare

Asta daca as fi contactata de catre managerii ce gestioneaza anunturile mortuare. Mortul ar privi de sus cu mandrie si fara prejudecata. Si s-ar bucura ca e cool si dupa ce a trecut in nefiinta.

As croseta din cuvinte cele mai rapitor de ademenitoare prospecte pentru medicamente. Sau macar as incerca. Daca industria de profil ar realiza. Ce mult mai frumoasa ar fi viata tuturor. Cand bolnavii s-ar si distra in timp ce citesc efectele adverse.

Placutele comemorative ar fi opere de aratat cu mandrie urmasilor. Si nu doar anodine insemnari in piatra. Daca oficialitatile de la primarie. M-ar chema pe mine sa scrijelesc cu sula-n marmura. Cuvintele menite sa ramana pe vecie sau aproape. Prin locurile din oras. 100 de ani de la trecerea in nefiinta a marelui poet. Scartz.

Am cu scrisul, eu, o relatie speciala. Nici vorba de una love & hate. Ci una asezata, cu accente de euforie uneori. Sunt momente cand ma sufoc, la propriu, de pofta sa scriu. Imi vine ideea si pana sa iau pixul, imi ies ochii din cap de emotie.

Cuvintele si modul cum le insir margele pe o ata aici. Sunt una din cele mai mari placeri. Date de Dumnezeu pe pamant, unei cirese. Inainte sa vi le dau, le mangai si le soptesc porcarii desucheate la ureche, de atata dragoste.

Acum vreo 12 ani, o revista mare a anuntat ca se lanseaza in Romania. Am aplicat, au zis ca ma suna ei daca e. N-au sunat. Asa ca, avand codita intre picioare si urechiusele pleostite. Am continuat sa fac cupoane de tombola.

Dar dupa o vreme, n-am mai putut. Si uite ca m-a luat cineva in serios. Traiesc din scris. Pofta reprimata insa, atata amar de vreme. (11 ani lungi de cupoane de tombola mai mici sau mai mari). Mi-a cauzat. Am sechele.

Boala mea nu face rau bolnavului. Ciresei, adica. Ci se manifesta prin faptul ca sunt nesatula. Vreau si mi se pare ca eu trebuie sa scriu tot. Tot ce este de scris pe lumea asta.

Nu doar articole pe teme mestesugit alese la reviste bune (vezi in stanga sus). Nu doar rubrica zilnica intr-un ziar anume. Unul din visurile mele pe termen scurt. Si nu numai carticica ce voi scoate candva, curand. Si apoi inca una. Si inca una.

Ci chiar si invelisul formal al cartilor gandite de alti oameni. Numele date nuantelor de oja. Textul pentru felicitarile trimise cu ocazia unui nou bebelus venit pe lume. Retetele de bucate vegetariene de gatit la microunde. Bleah. Dar ce conteaza.

Semnalizarea ghiseelor intr-o sectie financiara. Descrierea simptomelor gutei pentru revista lunara de resort. Indicatiile de folosit cosmetice. Contraindicatiile folosirii unor produse.

"Aceasta este poate, pentru dumneavoastra, doar o simpla punga de plastic. Dar ea, stimati concetateni, ea poate ucide. Si nu vrem asta. Nu lasati copiii sa le poarte pe cap in chip de palarii. Spuneti-le ca nu le sade bine."

Cred ca ati prins ideea. Imi vine sa scriu orice. Imi vine sa ma pun eu cu mine la tranta. Si sa castig mereu. Si cu cat mai ciudat subiectul, cu atat mai bine. In plus, faptul ca asta vine cu un castig la pachet, ma imbata. Ador castigul. Si el pe mine.

Sunt o cireasa-scriitoare-mercenara. Si imi place de mor.

imprietenirea ciresei cu esecul

Va zic de la inceput, ca ne cunoastem. Cooperarea asta a mea cu esecul e jalnica, patetica, zero barat.

Adica ma plangeam eu si acum ceva vreme despre asta. Si ziceam atunci ca uite, incerc sa invat. Sa traiesc cu el, personajul asta abject. Fara sa-mi iau singura scalpul. De atata insatisfactie.

M-am amagit. Biata cireasa optimista. Sunt ingrozita de esec si mai dihai. Niciun progres in lupta nu am inregistrat in asta vreme.

Cui ii place esecul. Nimanui, atata lucru stiu si eu. Dar mie imi ies bube pe piele cand mi se intampla vreunul mai mare. Sau chiar, de ce sa nu zic, mai mic. Bube plus clabuci la gura.

Imi ia mintea foc. Si gandurile se opresc in loc. Paralizate ca niste gandaci intorsi cu forta cu picioarele in sus. Care nu mai au unde si de ce sa mearga. Mai bine stau linistiti. Si asteapta. Ce? Oricum, nimic bun.

Chiar cand un esec se uita la mine direct in ochi. Cu ochii lui tulburi de esec. Si zice buna, cireaso. Sunt eu, escul. Ring a bell? Am venit sa te bantui. Eu refuz sa-l poftesc in casa. Si sa incerc sa invat ceva de la el.

Il lovesc la turloaie si in locuri nepermise. Ii zic taci, tampitule, nu te cunosc. Urlu tare in timp ce se prezinta. Cu mainile indesate etans peste urechile pleostite. Si ii trantesc usa in nasul lui de esec.

Acolo unde se poate, ma fac ca nici nu l-am avut. Si nici gura nu-mi miroase. Cum, domle, eu? Un esec? Nooo. Vezi-ti de treaba. Cireasa nu are esecuri. Stiti cum zic magazinele alea. In care intri sa ceri ceva si ei raspund. Ntz, nu tinem.

As face orice. Numai sa nu fiu obligata sa traiesc cu esecul lipit de piele. Sa nu-l gust in gura dimineata. Sa nu-l aud batand toba lui dementa in urechile mele noaptea.

Acolo unde nu e chip sa-l ignor. Ma asez direct pe caldaram si refuz sa mai vorbesc cu lumea. Care a permis sa mi se intample mie, tocmai mie asa ceva. Ma scuzati, am avut un esec. Dumneavoastra nu ati intreprins nimic. Acum lasati-ma sa mor in liniste.

De-aia am fost maritata 7 ani in loc de 2. Nu se poate sa nu-mi iasa mie o casnicie. Lasa ca rezolv eu, dati-mi putin timp. Lasati-ma singura putin, cativa ani, cu barbatul asta. Sigur il aduc pe calea ce buna.

Sunt cireasa, remember? Trebuie doar sa te muncesti cum trebuie. Sa transpiri. Sa lasi nitel sange. Sa musti tablia de la pat. Sa-ti ascunzi ochii de varcolaca in timp ce faci toate astea. Si apoi armonia casnica vine de la sine. Ntz, n-a tinut. Va jur.

De-aia nu m-am facut pianista. Desi toata lumea zicea. Cireaso, esti speciala, zau. Nu ca acum cred ca ar fi fost mult mai bine sa ma fac. Dar n-am suportat ideea ca poate nu sunt the pianista. Singura din lume.

Si de-aia, chiar si acum. Imi zadarnicesc singura diverse actiuni. De care am mare nevoie. Si pe care mi le doresc cu patima demna de mutat muntii din loc. De frica sau mai bine zis groaza. Ca incerc si dau gres. Si trebuie sa traiesc cu ideea asta.

Doamnelor si domnilor, am foarte multa treaba. In perioada ce urmeaza. Treaba serioasa, de care sunt terifiata sa ma apuc. Si stau pitita in livada. Sub un culcus de frunze moarte.

Dar trebuie sa merg. Pot sa merg. Vreau sa merg mai departe. Asa ca voi, toti, cu mic cu mare. Va rog sa-mi trimiteti ganduri bune si energie. Care sa ma urneasca. Sa mi-o trimiteti sub forma de fluturi si miros de tei.

Cand o sa fiu impresurata de oricare din astea doua. O sa stiu ca ma ajutati. Sa incerc macar, cu speranta ca iese. Sau sa-l suport pe esec la usa mea. In caz ca nu.

Brrr, urat mai esti. Bleah.

de la iazul cu rate la restaurantul din gara

Oti fi citit strada mantuleasa. Sau daca nu, oti fi auzit despre ce e vorba in ea.

Era o strada vadit anormala. Care se comporta in asa fel de interactiv cu omul ce o strabatea, in caldura grea ca o plapuma. Incat sa-i faca bietului de el mintea funda marinareasca si alta nu.

Am si eu doua, ba nu, trei locuri care au functionat in viata mea. Dupa aceleasi reguli de iepuri scosi din jobenul in care nu e mai nimic. In sensul ca au aparut o data cu o claritate de cristal cehesc. Si totusi nu le mai pot dovedi existenta cu niciun chip.

Asa ca mai bine ma fac ca nici nu au fost. Altfel risc sa ajung cireasa incinsa in camasa de forta. Si sa embarasez rudele si pe fostul sot. Cand o sa auda lumea ca a treia nevasta. A mancat la un restaurant care nu a existat niciodata.

Primul loc l-am descoperit in copilarie. Pe care mi-am petrecut-o, un pic macar, si in cartierul Salajean. Leagan de civilizatie metropolitana. In spatele blocului meu. Vad ca ieri. Era un cartier de case cu ulite desfundate, ca la tara.

In curti erau porci si tata m-a dus sa vad cum se taie ei. Si cum li se perpeleste pielea groasa, porceasca, la foc deschis. Printre ulite era un iaz pe care pluteau rate si gaste infoiate. Cum ma vezi si cum te vad.

Am intrebat pe adultii din viata mea. Care stiu unde am copilarit. Ei nu au de ce sa isi doreasca. Sa innebuneasca o cireasa pe care o pretuiesc. Toti au raspuns intr-un glas. Ca asemenea loc nu exista. Nu in Salajean.

O sa ziceti ca eram pui de cireasa. Si ca nu stiu ce vorbesc. Dar eu, eu am mancat sorici din curtile alea. Si gustul ala nu poate sa mi-l ia nimeni.

Al doilea loc cu personalitate proprie. L-am intalnit in Gara de Nord. Eram deja cireasa corporata. Cu taior si rapoarte si ore tarzii la birou. Sefa mea m-a trimis sa-i ridic o sora de la gara.

Era iarna si era Craciun. Pana la sosirea trenului. Era in 1997. Mi-am incalzit oasele intr-un restaurant incredibil de frumos. Locul era scaldat intr-o baie de lumina. Tavanul era decorat cu crengute de brad.

Prin galantare (era stil autoservire) se lafaiau carnati mirifici. Stralucitori de proaspat prajiti. Am mancat unul cu pilaf ca facut de mamaia. Am baut si cafea. Canta muzica de Craciun care m-a bine-dispus.

Stiti, se pare. Ca restaurantul asta n-a existat niciodata. Nu l-am mai vazut de atunci. Desi am mai luat ceva surori de la gara. Si am avut timp de pierdut pe-acolo.

Ultima data, in drum spre Cluj. Am cercetat personal, sub privirile ingrijorate ale lui a cherry. Fiecare coltisor de gara. Nici macar nu exista spatiul in care ar fi putut sa fie restaurantul. Era unul mare si destul de bine plasat in interiorul garii.

Recent, la vama veche. Recunosc ca intr-o stare de ebrietate poate mai avansata. Si tot cu a cherry. Am intalnit in campul dintre expirat spre gazda noastra. O toneta luminand ca un OZN. Care vindea hot-dog aburind. De o calitate absolut fara precedent in istoria contemporana a hot-dogilor mioritici.

Am infulecat ca spartele. Cati hot-dogi am putut fiecare. Ne-am distrat excelent. Erau si alti oameni, la coada. Apoi am dormit somn fara vise. Am vrut sa achizitionam bucatele alese si in noaptea urmatoare. Ia toneta de unde nu-i.

Am mai intalnit-o inca o data, in aceeasi stare avansata. De prea multa surubelnita ingerata in timp ce eram cocotate pe o masuta. Si am infulecat din nou fericite, razand de bucurie. Dar gata, asta a fost. Toneta dusa de pe fata pamantului.

Si nu pot sa nu ma gandesc. Oare si ulitele desfundate, cu sorici si iaz cu rate. Oare si restaurantul primitor din gara, la Craciun. Au facut la fel ca toneta. Au avut zile in care s-au desfasurat ca si cand erau acolo de cand lumea.

Si alte zile. Acum permanentizate. In care au strans tot calabalacul. Au desumflat iazul. Au impachetat ratele. Au presat porcii intre filele unui caiet cu file veline. Si nu au mai avut de gand se arate lumii si mai ales ciresei la fata deloc?

Unde esti copilarie, cu soriciul tau cu tot.

cireasa si bestialitatea sau nu

Cireasa se tot lauda cu un minimegafon montat frontal, in loc de a ei minigura. Oricui se opreste langa ea prostit. Si sta nitel sa o asculte. Dupa cum urmeaza.

Zice ca are in gestiune pielita subtire. Ca detine sfarcuri intarite din te miri ce. Ca cica are samburele mic si rosu pe post de centrul universului. Lucruri care denota clar o fire simtitoare. Si cu nevoie grabnica de protectie de catre om cumsecade.

Cand se refera la sexul tare. Vezi bine, preferatul ei pe plan teluric dar si oniric. Mai zice ea ca-i plac inginerii care au devenit rockeri. Apoi barbatii cu nasul coroiat si cheliosii.

La rand urmeaza barbatii cu par prin locuri de unde lumea a inceput sa izgoneasca pe personajul PAR. Se da in vanturi dupa barbatii care o fac sa chicoteasca des. Cei care sunt nascuti in 1974 si sunt bine incaltati, in pantofi moi, de piele intoarsa. Si cam atat.

Pai si atunci de unde pana unde. Crede lumea intreaga. Si mai ales o parte dintre colegii de livada vietii care este. Deci fapturi apropiate. Ca ciresei ii trebuie langa ea o bestie care sa o struneasca. Si sa o puna ferm cu botul pe codita?

Cand imi place un nemernic. Nu se mira nimeni. Nici chiar mama de cireasa. Stie cineva unde-i cireasa? Uite-o colo, sta sa ii bea domnul ala sange cu paiul direct din aorta. A, ok. Credeam ca ii se intamplase ceva. Deci e sub control.

Cum insa imi place un inginer familist. Sau pur si simplu, sa zicem, un fizician. Primesc atentionari din public. Si vad sprancenele cum se impreuna a mirare profunda.

Cireasa, ce-i cu tine. Ti-e rau? De ce, stimati ascultatori? Pai cireaso, vad iti place cutarica. Care, scuza-ma, pare un om asa de linistit. Asa, si? Pai noi suntem convinsi 100%. Ca tie iti trebuie un minotaur. Care sa-ti puna capastru.

Sa puna capastru dupa ce initial. Ti-a pus un picior pe gat. De abia mai poti sufla. Te-a calcat cu masina dar nu incat sa te anuleze. A incercat sa te invete sa-ti tii cat mai mult respiratia. Cufundandu-ti al tau capsor, cu forta, in cada plina.

Dupa ce a slobozit pe urmele tale haite de caini nemancati. Te-a parasit in jungla printre canibali care n-au luat inca micul dejun. Si te-a invatat sa racai la usa de la bucatarie, spasita. Cand ti-e foame. Pentru a capata un dumicat, doi, nemuieti.

De ce, de ce ma banuiti toti. Ca nu pot sa apreciez si sa fiu multamita si sa ma simtesc indestulata. Langa oameni normali. Si de ce, de ce credeti toti ca eu trebuie sa mananc jeratic. Atunci cand vine vorba de barbati care mi-s dragi.

Ce anume din trasaturile mele vi se pare. Ca nu ar putea coabita cu un trai lipsit de drame si sange pe pereti. Si de ce credeti ca eu nu as putea obtine fericire pasnica, bovina, tipic taurina. Langa un om care e calm si nu imi cresteaza pielea cu lama.

Pentru mine e asa de evident. Ca apele vii si vesnic curgatoare. Cum e si cireasa. Se simt bine numai langa pietre peste care sa curga. Si pritre care sa se strecoare, sprintare. Si nu langa alte ape vii, care curg asisderea.

De ce credeti voi ca mie imi trebuie musai langa mine un nemernic. Asta ma intreb.

cireasa si maturitatea rodnica

Trebuie neaparat sa-mi pun sosete de bumbac.

Asta trebuie sa fac, inainte de orice. Sa-mi gasesc cele mai comode sosete de bumbac pe care le am prin livada. Si sa le trag pe picioarele mici de cireasa.

Este firul rosu conducator ce imi trece in mod obsedant. Prin samburele de cireasa sculata impotriva firii. E abia 6 fara un sfert, cand toate fructele dorm. Si eu plec in dimineata asta la Istanbul, pe inima goala.

Ma bag apoi pana la brau in dulap. Sunt in cautarea perfectiunii, in cutia cu sosete. Scap inauntru si inot pe spate, cu miscari largi. Pritre tesaturi roz bombon si galben serbet de lamaie.

Dau peste sosete cu roi de stelute. Sosete cu ghirlande de flori. Sosete care parca nici nu sunt sosete, ci hainute de fluture lipite impreuna. Le dau deoparte cu aripioara de cireasa-pestisor.

Inot bras si ma zbengui, iscand stropi de licra in jur. Si in sfarsit la vad. Albe, stralucitoare, pufoase ca insusi cocolino. Stiti, luptatorul impotriva materialelor tari.

Vezi doamne, ratiunea din spatele sosetelor. Fiind ca daca tot conduc 11 ore, macar sa am picioarele bucuroase. Cu degete culcate confortabil pe pernuta de bumbac moale si pufos.

Analizand toate astea. Mi-am dat apoi seama. Asta este un gand izvorat dintr-o maturitate recenta. Abia ajunsa, ea insasi, la maturitate. Cireasa nu s-a gandit in viata ei in felul asta. E prima data.

Am crezut ca e ceva trecator. Dar nu. Plecand de la Istanbul spre Bucuresti, am avut acelasi gand. Sa pun neaparat sosete de bumbac. Generatoare de multumire neconditionata pentru picioare.

Si gandul asta a mai fost insotit de inca unul, din categorie geamana. Sa-mi scot sutienul. Am in fata 11 ore de covrig, o vama turca, una bulgara, una romana. Fara sutien pot infrunta mult mai bine toate astea. Deci zbrrrr cu el, in valiza.

Uimita de asa ratiune, noua pentru cireasa. Ea si-a dat seama. Ca in sfarsit universul incepe sa capete sens pentru ea. Ca lucrurile se leaga intre ele intr-un sistem ordonat.

Si ca probabil urmeaza sa-si ia umbrela chiar daca afara e soare. Ca nu se stie. Sa ia un fular de lana de pus in jurul soldurilor. Preventiv pentru curentul care nu a deranjat-o niciodata.

In viitor se pregateste sa-si ia periuta de dinti oricum. Ca poate doar-doar o ramane peste noapte. Si trebuie sa aplice un periaj corect, chiar si in delegatie. Niciodata nu poti fi prea prevazator.

Gata cu cireasa aleatorie. Va previn ca acum sunt de-o intelepciune sora cu senectutea. Sunt cireasa care emana maturitate rodnica prin toti porii.

cireasa si placinta primordiala

A venit vremea. S-a cutremurat pamantul. S-a incretit cerul. Marea a luat o nuanta de violet. Lume, lume! Cireasa a facut prima ei placinta.

Ca un facut, acest miracol n-a fost zamislit intr-o bucatarie neaosa. Ci la indemnul si sub atenta supraveghere a lui Nihal. Prietena ce isi are salas dimpreuna cu ceilalti 12 milioane de localnici. In Istanbul, acest oras cat China.

Am luat o pensulica, am inmuiat-o in ulei. Apoi am pictat cu ea fundul tavii. Pana am facut-o sa straluce oglinda. Am luat apoi o foaie lunga cat o zi de post. Am presarat pe dansa patrunjel si branza produsa de oi turce.

Am invelit ca un cocon. Am masat branza prin invelisul de coca. Sa o determin cu vorba buna. Sa se raspandeasca in cele 4 vanturi, egal prin tava. O buna gospodina stie ca nu e bine. Sa avem filoane de umplutura undeva. Si uscaciune altundeva.

Intr-un castronel galben. Am amestecat galbenusul unui ou. Imprietenit frate de cruce inainte cu 3 linguri de iaurt rezultat din vaci turce. Am inmuiat pensulica. Am intins maglavaisul pe toata magnitudinea placintei. Muah.

Am bagat la cuptior. Nihal m-a lasat strajer si a purces la un dus. Rugandu-ma sa o scot cand se face rosietica. Si cand fac asta, sa apas o claputa turca. Sa fim siguri ca masinaria s-o fost oprit. Zis si facut. Las' pe cireasa.

Au trecut doar 12 minute. Si cuptiorul a inceput sa raspandeasca miroase. Ce ar fi determinat un bun crestin sa treaca degraba la scientologie. Doar cu promisiunea ca primeste o bucata suficienta din placinta asta.

Sigur ca mi-a plesnit, de atata mandrie. Inima cu un pleosc puternic in pieptul mic dar totusi mare, de cireasa. Am tropait cu emotie pe langa cuptior pana am vazut crusta. Am inteles ca acum e acum.

Am apasat claputa. Am scos placinta. Am bagat-o apoi la loc, din greseala un etaj mai sus. Si am lasat, mandra de asa intamplare, totul cum era, usa deschisa. M-am refugiat mandra sa-mi pictez unghiile in sufragerie.

Primele pacanituri nu m-au descurajat chiar tare. Cand insa ele s-au intetit. Si din bucataria turca a inceput sa se iveasca fum negru. Ca si cum intreg Leventul era in flacari. Am lasat unghiile si m-am inturnat in bucatarie, pentru consultari.

Cuptiorul, desi cu usa deschisa, ardea de zor placinta mea primordiala. Vazand asa, am tarait-o pe Nihal cu forta din baie, de par. Desi ea se impotrivea, va dati seama. Si am pus-o sa ma salveze.

Ceva era gresit. Placinta aureus se schimbase la fata. Era neagra de furie si in cerul gurii. Si umflata pe alocuri de atata indignare. Mirosul emanat de ea si lacasul in care dormise, cuptiorul. Era unul rau prevestitor.

Nihal si-a pus mainile turce in capul turc si a inceput sa se aoleasca in turceste. Apoi, cu umerii cazuti. Si cu dezamagirea adanc intiparita pe fata turca. A plecat sa-si continue ritualul de frumusete turca.

M-am apucat, cireasa ce nu poate accepta un esec. Sa o pigulesc scama cu scama. Pana cand din pacura am facut-o maro deschis. Ce daca a ramas in pielea goala, cu branza si patrunjelul la vedere.

Am mancat demonstrativ 6 bucati. Si Nihal a mancat si ea. Buna placinta! Buna cireasa! De cuptiorul cu pricina ma tem acum. Caci nu am inteles ce am facut gresit.

Si sigur, am ars prima mea placinta. Dar sunt multumita de ceva. Ca sunt cireasa-femeie pana in varful unghiilor. Daca am putut sa uit de placinta. Doar ca sa fiu sigura ca am o manichiura impecabila, rosie-sange. Pe taram turc.

Si Bosforul picotea. Si vara venea. Si cireasa exulta.

am luat o gura de aer

M-a inghitit Istanbulul cu fulgi cu tot. Tamam. Dar ce mi-a mai placut si mie.







Nu pot sa zic ca m-am impotrivit temeinic. Mai degraba m-am lasat moale in bratele lui. Soptind sagalnic. Ia-ma-ma si du-ma-ma. Sunt a ta. Fii capitanul meu.

Am fortat intrarea in oras in timp ce curgea de zor apa din cer. Alah decisese sa incerce abilitatile soferistice ale ciresei tocmai in felul asta.

Ia cireasa, zise Alah. Ia sa vad cum tii mata de volan cand e intunericime si turcii te-nconjor. Si din autostrada se fac 465 de iesiri ce poarta aproape acelasi nume imbarligat.







Mi-am scos de cateva ori pioletii si franghiile de catarat din geanta roz. Si m-am pus sa urc pieptis-grapis strazile inclinate periculos din Levent.

In cartierul asta locuieste nihal, zeita istanbulului si prietena mea. Denumit de turci si Manhattan. M-am inghesuit buza-n buza cu cea mai inalta cladire din oras, cam uratica.

Incercand sa cumpar o biata rochie turqoise. Am fost prinsa intr-un iures asemanator celui creat intr-o masina de spalat la programul stoarcere. Iures format din sustinatorii echipei Besiktas, beti turta.





Norocul meu ca eram imbracata in alb cu negru. Culorile vulturului negru, pet-ul echipei. Asa ca am putut manca fara probleme umar la umar cu dumnealor. Intestine de miel tocate si amestecate cu rosii, ceapa si curry. Totul invelit in juma de paine pufoasa.



Mai erau, vezi bine, 6 ore pana la meciul cu Fenerbahce. Cine o fi castigat?

Am privit, cireasa coplesita de preaplinul Bosforului. Cand stelele, cand mutra turcului aprig care imi aducea cafea din cand in cand. Am cantat cantec de sirena. Muscand cu nesat din rahatul cu nuci.



Mi-am dorit sa fiu cireasa-paznic pe stramtoare. Sa fac rapoarte cu cine vine si cine pleaca. Contra unei camarute cu vedere la apa. Si a unei diurne continand 24 de paharele cu ceai negru. Plus niste frigarui cu bulgush.



Am facut o gura cat o sura sa pot inghiti adana si urfa kebab in taksim. Cand mi s-au infatisat ele in abandon. Pe un pat de patrunjel si ceapa. Si o lipie imbibata cu sos de carne sfarainda.

Am pasit demna pe urmele lui Orhan Pamuk, in districtul Nisantasi. Am vazut cum traiesc bogatii. Traiesc si ei tot cu vedere la Bosfor. Bosforul bate filmul. Si bate saua sa priceapa cireasa. Vino, cireasa, te astept...Ce te tine?



M-am uitat cu atentie in ochii pestilor abia trecuti in nefiinta. Din pietele de peste proaspat. Oferit cu mare pompa de turci cu musteti din povesti. Am mangaiat rodii.

Am fumat narghilele fara numar, pe inserat, in Tophane. Trantita pe spate, sub un sal mov. Sorbind ganditoare din ceaiurile de mar aduse de turci ce citesc dorintele cireselor. Ciugulind alene dintr-un strugure. Schimband vorbe de duh cu turcoaica.



I-am facut ochi dulci turcului capitan de vapor. Care ne-a condus vitejeste pana in mijlocul Bosforului. La Leander Tower. Ca sa pot vedea Europa de vizavi de ea. Arata bine, sa stiti.

Am fost fericita. Am obosit placut. Am urcat dealuri abrupte. Am coborat in vai adanci. Am ras cand mi-au sarit pe fata stropi cu apa sarata. M-am lasat ciufulita de vantul Marmarauai.



Si am facut legamant la notar. Sa ma intorc degraba la orasul meu. Care pune prin panerele din vitrine. Cirese ca nestemate pretioase, din care curge zeama sangerie.

Am luat o gura de aer. Sa-mi ajunga pana in octombrie. Dar planific deja. Stiti voi ce. Si intre timp imi tin respiratia.

anunt pentru fete si femei care vor sa apara in public purtand ceva pe cap si sa se vada cu cireasa

Anunt cvasi-important pentru persoane cvasi-interesate.

Cireasa o sa fie vineri, ora 9 seara, in bd Dacia 153-156. Acolo este o cafenea numita Plach. Ea recunoaste ca n-a mai sorbit nicio cafea acolo pana acum. Deci in timp ce bea o sa tina o piatra-n gura.

Dar motivul pentru care descinde la fata locului. (Desi ii plac atat barbatii, se stie). Este o Girls Night Out. Deci nu, din pacate nu este pentru si codo. Of, si mie imi pare rau.

Evenimentul nu are niciun scop ascuns. De fapt nici macar nu are vreun scop. Ci doar sa ne mai cunoastem si sa ne mai intalnim si noi, gainile. Care ne-om strange.

Seara are un patronaj placut: rfb.ro si hotcity.ro. Cel din urma fiind acelasi loc despre care am mai vorbit. Si care ii da de mancare ciresei pofticioase.

Cireasa merge oricum acolo, ca are chef. Isi va pune ea si palaria cu cirese. Asta pentru ca avem si un dress code. Musai ceva pe cap.

Daca venim, eu zic sa incercam sa fie cat mai misto. Pentru ca primim si premiu pentru cea mai tare aparitie. Un accesoriu de par de la Josephine.

Eu nu cred ca primesc, ca sunt dintre organizatori. Iar of. Chiar nu se poate face o exceptie? O sa arat sigur minunat. O sa va sparg, o sa ramaneti traznite. Ok, incerc sa ma linistesc.

Dar sa revin. Cum mi-ar face placere sa ma intalnesc cu ceva doamne si domnite ce intra pe aici. Si cum pretextul exista. Si avem si un loc. Daca vreti sa fiti fata in fata cu o cireasa ce traieste in orasul fierbinte. Acum e unul dintre momente.

Pentru ca locurile sunt limitate. Ziceti aici daca vreti sa veniti. Gagicile au 50% off pentru orice bautura. Si cica o sa fie un domn care ne pune muzica. Mie mi-e destul.

A! Inca ceva. Pentru ca trebuie sa fac beauty sleep si poate si sex. Probabil ca nu voi sta tarziu.

am lansat MUZEUL FOSTELOR IUBIRI

Gata. Se intampla oficial. O sa zica probabil si la CNN. Dar vreau sa fiti primii care aflati.

Am lansat MUZEUL FOSTELOR IUBIRI.

Locul ala despre care vorbeam aici cu patima. Ca trebuie sa existe negresit. Ca sa avem unde sa ne tinem exponatele emotionale rezultate de prin dragosti trecute.

La inceput ma gandeam sa deschid un nou blog. Dar cand sa mai am grija si de ala. Numai sa tin minte parola. Si tot mi-ar fi incurcat mintile, facandu-le funda marinareasca, cu nod dublu.

Mi-am adus insa aminte, ce bine. Ca lucrez la un site de femei, hotcity.ro. Si ca pot, la o rigoare. Sa cer gazduire pentru un proiect care ma arde. Asa ca urmarit modelul faceti dumneavoastra o cerere si se rezolva.

Am primit un acoperis deasupra capului. Si am fost numita muzeista sefa. Eu am deschis deja colectia cu doua exponate. O camasa cam uratica ramasa de la SMPE. Si o sticluta continand cerneala dragostei. Ramasa de la cel mai iubit dintre pamanteni.

Acum veniti si voi, cei ce v-ati entuziasmat acum ceva zile. Veniti si va puneti exponatele, ca sa ne distram impreuna. Si sa ne exorcizam ramasitele amoroase. Aduceti si poze, asa e cel mai amuzantesc.

Mor de curiozitate sa vad ce-aveti prin debarale, lada de la pat, noptiera, dulapuri si mai ales capete. Lucruri si ganduri pitite acum pe nedrept prin dulapuri. De ochii nostri aposi si ai altora, mici si neprietenosi.

Veniti la MUZEUL FOSTELOR IUBIRI. Sa vedem cum arata fizic resturile care ne mai fac cateodata. Inima sa devina albastra si palpitanda.

cireasa buci de fier

Am lipsit luni dar motivat. M-a inghitit Istanbulul cu pofta. Si ce mi-a mai placut si mie. Dar va zic maine despre asta. Stati sa vedeti intre timp.

Cireasa buci de fier, cireasa buci de fier. Asa m-au strigat un stol de copii zburdalnici, mai ieri. Rotindu-se in jurul meu iute intr-o hora infiripata ad hoc.

Sa stiti ca n-am fost surprinsa. Observasem si eu ceva-ceva. In ultima vreme, cum pun o rochie. Cum ea sta poaaaaingggg pe dansele, cu 73% mai multa fermitate. Cade bine adicatelea pe cele doua rotunde edificii ciresesti.

In plus, primisem si un referat scris de la asociatia de locatari. In care eram rugata respectuos de catre toti vecinii. Se semnasera in clar, vezi bine. Chiar si doamna doctor, care nu ma are la suflet. Si vrea sa-mi cumpere casa cu orice pret.

Eram rugata sa tin o prelegere despre cum am facut acest lucru posibil. Noile mele buci adica. M-am flatat pe data. Cu atatea femei frumoase in oras. Nu e putin lucru sa mi se ceara mie asta. O cireasa pitica ce mananca tocanita si tort si bea bere.

Mi-au sugerat ca pe agenda sa includ musai topicurile. De la buci de sarlota la buci de fier in numai 22 de pasi simpli. Apoi buci de fier-scurt istoric. Si ultimul dar nu cel de pe urma. Buci de fier-incotro & buci de fier-tendinte.

M-au asigurat ca o sa am si flipchart si retroproiector. Stiau ca am lucrat prin corporatii. Si ca am si eu niste pretentii minime. Cand e vorba sa prezidez sedinte.

M-au instiintat ca seminarul se va tine la vecinul imbufnat, cu nevasta grasa. Care sade la ultimul etaj. El a cumparat si apartamentul de vizavi si a spart peretii intre ele. Acum un fel de sala de dans intr-un bloc. Nevasta insa, tot impanata...

Ma rog. Cum in josul demersului era mentionat ca o sa avem si catering stil fusion. Si o companie de masini vine sa faca drive-test in fata blocului, pentru participantii la sedinta. Si avem si o bere oficiala. Am zis da, fara rezerve. Vad eu ce le zic.

Dar sa va spun de ce are cireasa brusc buci de fier. Ea a reinnoit aboamentul la sala de fitze la care evolueaza. Iar antrenamentele de aici sunt atat de drastice. Standardele asa de atent setate. Presiunea e asa de mare.

Si profesorii supun cireasa la asa tratament nemilos. Incat pe langa ca-i mai da la rastimpuri sangele pe nas. (Lucru la care ei nu se induioseaza defel). Sunt sanse sa fie si posesoarea celui mai pietros fund de cireasa pietroasa din nordul capitalei.

Gata, eu am spus ce pofteam. V-am varsat informatia. Sa nu ziceti ca nu v-am zis. Sunt cireasa buci de fier. And there's nothing I can do about it.