ei se insoara, soarele dispara

Am considerat mereu ca fostii mei trebuie sa-mi ramana cumva inchinati mie. Exact precum Moldova era pe alocuri inchinata turcilor, cand Stefan nu era atent sau nu era deloc.

Chiar nu conteaza daca eu i-am parasit pe ei sau ei pe mine. Poate sa fie vorba chiar si de fosti pe care am sperat fierbinte ca nu o sa-i mai vad in vecii vecilor. Nici macar din intamplare la raionul cu ulei de masline la Carrefour.

Oricare ar fi statusul, eu tot cred ca fiecare dintre ei trebuie sa sufere pe undeva, pe unde este detasat, macar un pic. Si toti au datoria sa traiasca mai greu dupa ce m-au cunoscut.

Pentru ca uite. Fostele suflete pereche au fost atinse de magia ciresei. Au cunoscut deci paradisul sentimental feminin pe pamant.

Prin urmare odata ce ele, sufletele astea, nu mai au paradisul, trebuie sa schioapete vizibil toata viata. Sa le vada lumea pe strada si sa exclame plina de compatimire. A, uite la domnul asta ce greu merge. Trebuie sa fie de-al ciresei.

Eventual (si de fapt de dorit), fostii nu-si vor mai gasi linistea niciodata. Pai da: cum sa mai traiesti la fel dupa ce m-ai iubit pe mine? Trebuie sa fii nebun. Sau peste, ca ei au memoria de doua secunde.

Si nu e vorba aici ca as simti nevoia sa mai fac vreodata ceva cu fostii, orice. Ca doar nu de bine si frumos ce era ne-am despartit. Stiu si eu atata lucru. Ca ciorbele care sunt puse iar pe foc nu prea mai au acelasi gust.

Dar cand aud ca vreunul se insoara, simt o musca verde si carnoasa pe creier. Care insista sa faca pui acolo si bazaie ca o tampita.

Raman asa, dezabuzata, si nu inteleg cum e posibil. Ei chiar cred ca o sa le mearga bine fara mine? Asa s-ar parea, imi canta la unison in ritm de blues corul de la biserica unde se savarseste ceremonia religioasa.

Adica inteleg ca fostul poate sa manace cativa ani buni fara mine. Pot sa accept ca doarme dus noptile cu luna plina. Pricep ca merge zilnic la toaleta fara sa-mi zica. Si ca in vacante chiar se distreaza si e fericit.

Inteleg si ca are relatii cu alte femei, cum sa nu inteleg. Dar sa se insoare? Asta e complet diferit. Si arata o detasare si un curaj emotional ceva de speriat. Nu-mi vine sa cred ce grad ridicat de autonomie a atins. Omul ala e liber de cireasa.

Cum n-am fost putin atenta, cum s-a vindecat. Pai sa nu trimiti paramedicii sa-i faca un picior mai scurt? Platesc eu proteza. Platesc oricate proteze trebuie. Aviz amatorilor: stati in banca voastra.

S-a insurat cel mai iubit dintre pamanteni. Si cum puteam sa tac despre asa curioasa intamplare.

la praga pentru sunca si magie

Proshe. Arabelo, panie rumburaku. Panie profesoru. Sunt vorbe care mi-au marcat copilaria.

Daca ma gandesc bine, sunt femeia de azi care este. Si din cauza acestor vocale si consoane puse impreuna intr-un mod atat de armonios. Si in plus, cine nu si-ar dori asa un partener ca Petr Majer? Arabela inseamna magie si relatii reusite.

In plus, toata copilaria mea a fost marcata de sunca de Praga. Mai capatam o bucatica, ca mama de cireasa facea mereu smecherii si matrapazlacuri cu o ceainarie. Cand nu, ma multumeam si cu mai putin. Sunca sa fie. Asa ca mancam presata.

Si acum ma duc la Praga. Weekendul asta. Cred ca am plecat deja cand cititi voi asta. Ma duc acolo in interes de serviciu. Asta pentru ca sunt prinsa in valtoarea unui trend. Care ma surprinde, dar ma plec lui.

Eu ma consider scrib. Dar vad ca din ce in ce mai multa lume considera cu sunt jurnalista. Cine sunt eu sa-i contrazic?

Si prin urmare se asteapta de la mine purtari jurnalistice. Pareri jurnalistice. Si activitati jurnalistice. Motiv pentru care plec cu alti colegi jurnalisti in orasul suncii si al magiei.

Abia astept sa vad cu ochii mei ce lauda toata lumea. Orasul de aur. Am la mine aparat foto cu un card mare si gol. O carte pentru avion, un pulover pufos, o umbrela, niste banuti de buzunar si atentia marita. Ca sa vad tot ce misca.

Nu am net.

Cum ajung, cer o bere locala. Apoi caut un inel potrivit pentru giumbuslucuri magice. Pe care sa il rotesc des. Ca sunt o cireasa nesatioasa, care mereu pofteste cate ceva. Si o pelerina pentru deplasari rapide, in conditii de maxima discretie.

Praga, detextileaza-te ca vin.

cum e posibil

Cum e posibil asa ceva? Ma intreb cand descopar ca un sex tare nu ma place.

Si nu ma refer la sexele tari care au apucat sa ma cunoasca putin si apoi s-a intamplat ceva care le-a dovedit ca totusi nu sunt ce paream a fi prima data si ce si-ar fi dorit ei de fapt sa fiu si atunci ei nu m-au mai placut, care este. Nu.

Ma refer la un scan practicat de masculi din sport, asa, cand vor sa identifice potentiale femele disponibile. Stiti cum un barbat trece cu ochii peste o adunare si se opreste acolo unde i se pare ceva deosebit, pentru stabilire de eye contact.

Eu nu inteleg si pace ce fel de barbat e ala care cand da cu ochii de cireasa, nu ramane stupefiat de ce tocmai a descoperit.

Cum de nu-si suna mama pe loc sa ii zica am cunoscut pe cineva. Si cum de nu se repede sa ma sarute, in aplauzele tuturor, ca in filmele americane. Scotand apoi din buzunarul de la spate si o cutiuta cu inel, pe care eu il refuz imbujorata, pentru ca nu sunt pregatita.

In loc sa faca toate astea, el e in stare sa plimbe privirea mai departe, ca si cum sunt mii de cirese pe lume. Si asta de fata nu are nimic special. Hellooooo, pe ce lume esti?

Ce ai mancat tu cand erai mic de nu esti capabil sa vezi magia? Asta vrea cireasa sa-i strige in obraz omului nepasator. Si apoi, sa ii arate cu rabdare orbului, ca si cum insira margele pe o ata, ce calitati minunate are ea.

Ca putem sa avem pareri diferite despre viata, ca poate tu vrei sa emigrezi in hatisurile canadiene si eu simt ca trebuie sa duc mai departe ce a inceput Stefan cel Mare, pot sa inteleg. Dar cum sa ma scoti din competitia de imperechere la mamifere mari, inainte sa stii toate astea?

Sigur, nu ma intereseaza sa ma placa toti barbatii. Dar aia carora le fac eu favoarea sa-i observ si catre care dau marunt din gene, da. Aia trebuie musai sa-si vina in fire si sa arunce dupa mine un lasou cu care sa ma gatuie dragastos, precum cowboy-ul gatuie cu satisfactie a sa vaca.

Cum e posibil sa nu vezi licuricii din ochii mei, ce au o rezolutie asa de buna incat se vad si in toiul zilei? Asta nu sunt eu pregatita sa inteleg. Sau poate ei vad magia, dar simt pericolul de a fi inghititi cu fulgi cu tot de catre cireasa-anaconda?

Daa, asta trebuie sa fie. Si atunci se prefac indiferenti, ca sa fie scutiti de o mutilanta ulterioara suferinta. Au toti credite, asigurari, telefoane noi si plasme de cumparat. Si nu-si permit niciun moment de ratacire, asa ca se feresc de orice pericol.

Gata. Uite, vorbind cu voi, m-am mai linistit. Am inteles de ce unii barbati par sa treaca pe langa cireasa ca gasca prin apa. Pffiiii, ce bine ca mi-am dat seama. Pentru ca nu puteam neam trai cu ideea ca unii barbati pot sa aleaga sa nu ma placa.

Saracii de ei. Acum m-am incalzit si simt mila. Mila pentru privirea lor fals rece. Mila pentru ca, vazand cum trebuie sa arate o cireasa pe cinste, ei trebuie sa aleaga tot felul de surogate.

Mila ca o sa se trezeasca asudati in toiul noptii, intrebandu-se unde au gresit. Cum e posibil?

polar express, film de capatai

Ce m-a apucat sa va vorbesc despre un film de Craciun exact cand imi zboara deasupra capului muste verzi, semn ca primavara este aproape?

Well, pentru ca filmul asta, Polar Express, o productie pentru copii. Contine o idee care ma bantuie pe mine, cireasa adulta, non-stop. Idee dupa care ma conduc eu in viata asta care este ea. Dar ei sunt cei care au pus-o intr-o forma asa de placuta.

De fapt in film sunt doua idei bune. Una este ca in viata trebuie sa iei trenuri. Dar despre asta am apucat sa redactez deja. Iar cealalta, cealalta este sora buna cu prima, din aceeasi muma de succes. Apriga femeie nascatoare de concepte de succes.

Indemnul este asa.

Sa faci ce-oi stii. Incat sa reusesti sa auzi si ca adult zurgalaii de la sania lui Mos Craciun. In film doar copiii reusesc sa auda sunetul, iar adultii au pierdut organul cu care se face asta.

Sigur, ne balacim intr-o metafora. Se tot vehiculeaza ideea ca te nasti optimist si cu deschidere si cu pofta de viata. Si esti dispus sa crezi in minuni. Marturie ne stau copiii. Carora li se pare ca orice e posibil.

De exemplu, am fost in vizita la o familie. Care a convins-o pe fetita casei, punandu-i un ou sub scaunul pe care statea. Ca tocmai s-a ouat colorat, cu ocazia Pastelui.

Ea la inceput s-a aparat de idee. Probabil pentru ca nu a simtit cand a facut asta. Oul, adica, fizic vorbind. Dar apoi s-a obisnuit imediat cu ideea si i s-a parut chiar un proiect izbutit si amuzant.

Bine, intre noi fie vorba, era si oul frumos. Nu era chiar un ou simplu. Si eu mi l-as fi asumat, poate. Doar ca nu m-a intrebat nimeni daca nu cumva eu l-am facut. Bine, ei nu stiau ca eu fac training zilnic sa aud zurgalaii saniei lui Mos Craciun.

Pe masura ce vicisitudinile vietii incep sa apese pe umerii intai plapanzi, apoi obisnuiti sa duca greutati. Oamenii medii si apoi oamenii mari isi inchid pavilioanele urechilor. Si isi trag o membrana ca de reptila peste ochi.

Prin noile urechi cenzurate patrund sunete care le permit sa munceasca si sa intretina conversatii, chiar elaborate, cu alti oameni medii si mari. Prin noii ochi reusesc sa vada pe unde calca si produse pe care trebuie sa le cumpere.

Unii oameni adulti mai aud si vantul. Altii mai vad cate un munte sau un izvor care le trezeste ceva, dar nu pot sa-si explice anume ce. Si apoi uita, luati cu treburi cotidiene.

Dar prin urechile si ochii de care se ajuta majoritatea adultilor. Nu mai trece niciun strop de magie. Care este lasata intr-un cos la intrare, ca o umbrela de care nu mai ai nevoie. Ca doar inauntru e uscat.

Eu aud zurgalaii, zau ca ii aud. Si tot anul, nu doar de sarbatori. Mie mi se pare ca orice e posibil. Si vad lucrurile imbunatatite sau imbunatatibile cu mici minuni urbane. Si asta imi place de mor. Si o sa ma zbat mereu.

Dar ca sa intelegeti mai bine. Vedeti va rog filmul Polar Express. Pentru ca este un film de mare exceptie. Eu sunt sigura ca voi, astia de aici, care cititi postul asta, auziti zurgalaii. Asa imi place mie sa cred.

Dar filmul va reconfirma ca sunteti pe drumul cel bun. Si va motiveaza sa ramaneti asa. Expusi la magie, in timp ce tocmai luati un tren.

Craciunul intre paturi fixe si umblatoare

E prima zi de Craciun, pe inserat. Care le gaseste pe another si a cherry calare pe patul umblator.

Suntem in cuseta spre Cluj, taram de reflectii mistice si aventura. De cate ori suim in trenul asta, e ca in Polar Express. Un loc fara reguli, unde ni se poate se intampla absolut orice.

Acum suntem asa de multi. Suntem 5 inchisi intr-un spatiu cat o margica. Avem cu noi, ciresele, o femeie cu aparat dentar, ca o pisica de ne-rasa. Si sotul ei cu cearcane, cu care susoteste mereu. Probabil sunt casatoriti de curand.

Si inca un baiat. Cel mai mare baiat pe care l-am vazut inghesuit intr-o cuseta. Si stam asa de aproape lipiti in compartimentul cu paturi care ne umbla prin lume. Incat a cherry are dreptate.

CFR ar trebui sa cumpere sloganul de la Nokia. CFR, connecting people. Oricum Nokia l-a folosit asa de mult, incat s-a demonetizat. CFR insa e pe val. Are nevoie de un suflu nou.

Pentru ca n-ai cum sa nu te impletesti cu vecinii de somn, intr-un fel sau altul. Visezi ceva si mormai. Ceilalti 5 aud. Faci pipi si te scobori din scorbura de sus. Cautand pe intuneric pantofii, pe care oricum ii iei mereu invers. Ceilalti stiu.

Primesti un sms de noapte. Fie ca lumina…miros de portocale…alaturi de cei dragi… voie buna. Ceilalti isi inchipuie. Am insomnie. A cherry doarme dusa, lucru care ma enerveaza ingrozitor. Mor de ciuda cand cineva doarmne si eu nu.

Am patul cel mai sus pat, patul nr. 75. In cealalta parte de compartiment, tot sus. Doarme somn lin ditamai baiatul. Vlajganul care inca are cosuri pe fata, specifice varstei fragede.

Dar e frumos tare si are codite impetite prin par. Am mancat o bomboana de pom de la el mai devreme. Avea una singura si ne-a dat-o noua. Nu foloseste scara ca sa se suie cel mai sus. Se tot catara sus-jos ca o maimuta. Maimuta tanara si fara griji.

Ma rasucesc in culcus ca in masina de spalat. Patul meu e cu incalzire intermitenta. Ba e frig de mi se face parul maciuca si imi ingheata nasul ca la cateii sanatosi. Si sangele imi ingheata rosu in vine. Sunt gata congelata, deci pregatita pentru placinta cu cirese facuta in toiul iernii.

Ba mecanicul de locomotiva apasa pe butonul lui pervers. Cum sa se distreze si el, om singur in noapte, de Craciun? Si valuri de arsita topesc gheata de pe piele. Cad solzi de promoroaca peste pasagerii de jos. Si atunci trebuie sa scot tot. Tot ce am.

Patul merge cu mine mai departe. Si ajungem la Cluj in a doua zi de Craciun. La 4.49 dimineata, Clujul e un fel de inghetata uriasa care te ia in brate. Si acum supriza. Kapra ardeleana, locuitoare a Clujului, vine cu ochii lipiti cu lipinol de catre mos ene.

Si ne spune ca locul unde noi tanjim sa ajungem degraba sa dormim. Camera cu patul neumblator si linisit. Unde am petrecut clipe de basm atatea dati, e ocupata acum. Si ca se va elibera abia tarziu. Si ca de fapt nici nu putem merge acasa, ca daca facem zgomot.

Asa ca ne invita voiasa sa ne petrecem primele ore din ziua a doua de Craciun. La benzinaria OMV. Cu niste angajati clujeni frustrati ca sunt acolo. Si care nu prea vor sa ne dea cafia. Dar pe care ca o buna romanca ce sunt, din regat, ii oblig.

Si ne facem tabara aici. Ne comandam ceai de cirese salbatice. Caci asa sade bine unor cirese imblanzite. Mancam pufuleti, sandvis cu salata de ou. Imi cumpar CD cu Rolling Stones si Stereophonics. Probez ochelari.

Abia tarziu ajungem in casa calda. Si mi se permite sa ma intind in patul tot suspendat, dar fix de data asta, al celui mai tanar locuitor. Si adorm instant, inconjurata de jucarii bormasina si pistoale. Si acoperita de o paturica cu Spiderman.

Si dorm, si dorm, caci asa se doamne in judetul Cluj. Mult si bine si fara de griji. Ma intremez ca sa plec spre Chechis, langa Jibou. Jibou, un mare nod feroviar.

Va urma.