latra cainii din centrala mea. ce ma fac.

Voi stiti ce importanta ma simt eu cand ajung acasa? Ma simt stapana absoluta pe lucrurile din casa mea. Si asta imi da un simtamant ca sunt un fel de general.

Un conducator de osti temut. Care are in responsabilitate o gramada de categorii de osteni. Si cand vine el acasa. Incep toti sa tremure, ca stiu ca e aprig profesionist si iute la manie. Si-i trebuie doar o scanteie ca sa tabare cu gura pe ei.

Cu vesela si majoritatea cutitelor nu are probleme. Ma rog, sunt doar cateva cutite izolate care se mai rascoala, visand la libertate. Si atunci taie cireasa s-o sperie. Crezand ca se face floare cu doar o primavara. Gresit.

Ma induiosati, sincer. Va iau pe flancuri si va divid. Si apoi va voi si impera de nu va vedeti.

Scaunele stau nemiscate si nu creaza probleme. Patul, desi mai scartaie neintrebat exact cand e cazul sa taca, este in grafic. In fond el duce tot greul, metaforic si realistic vorbind.

Daca paturile lumii ar putea vorbi...cum ar mai plange cu lacrimi de sange.

Cand dau usa de perete si ma incrunt odata. Prajitorul de paine fuge cu parul maciuca si firmituri sarinde inapoi in bucatarie. In dormitor face el bisericuta cat e ziulica de lunga. Cu pasarelele luminoase de la capatul patului si cu una din veiozele mai indraznete.

Covoarele care s-au rulat cat am fost plecata, sa se mai relaxeze. Se intind pe pititelea repede la loc. Si computerul isi stinge repede ecranul, ca si cum nici pe net n-a stat, nici gura nu-i miroase.

Astea sunt nereguli minore si eu nu zic nimic. Orice general mai trece cu vederea scaparile aproape induiosatoare ale ostenilor lui. Nu poti nici chiar mereu sa fii absurd. Ca dupa aia fac complot si pun aspiratorul sa te ucida in fapt de seara.

Nu stiu insa cum sa ma comport in urmatoarea situatie. Din centrala mea latra cainii. Adica eu am geamuri termopan prin care slava domnului, nu se aude in nicio directie.
Productiile sonore emise de masini si muncitori se lovesc de geamuri, fac buba si mor.

Iar urletele de inviorare dimineata. Si exclamatiile de multumire ca s-a mai sfarsit inca o noua zi. Care mai rasuna prin casa. Se strivesc de sticla si intra inapoi de unde au venit, pe gatlejul generalului.

Dar fostul meu sot, inginerul fara inima. A montat, ca sa ma innebuneasca. Si apoi sa-mi fure boii de la bicicleta, cu care sa fuga in lume sa-si refaca viata. A montat zic centrala de asa natura. Incat in fiecare seara imi latra la ureche cainii care locuiesc in ea.

Si desi totul in casa ma asculta. Aici nu am nicio jurisdictie si ma simt infranta, cu fiecare batalie. Deschid mereu usita repede, sa-i surprind. Dar ei se ascund pe dupa flacara de veghe. Si tac, nemernici. Cum inchid, incep sa latre iar.

Mi-e greu sa traiesc asa. Dar nici nu moare cireasa cand vor cainii.

cireasa zum-zum

Se ia cireasa. Se aduna prietenii ei. Se imbarca in masina.

Se cumpara bucate si cofeturi, mai mult decat trebuie. Se dau 14 telefoane pentru organizare si 22 de sms-uri. Se ajunge in padurea Cernica.

Se plateste tiganului de la intrare, acelasi de acum cine mai stie cati ani. Pe care probabil ca o sa-l fac odata una cu pamantul. O dijma ca sa deschida bariera si sa lase caravana prieteniei. 15 lei 4 autovehicule, ieftin ca braga.

Se patrunde in aurul verde, totodata si plaman al planetei albastre.

Se isca niscaiva ciondaneli organizatorice legate de locul perfect unde ar trebui sa adastam. Am crescut mari, ne-am complicat vietile si mintile indeajuns.

Unii avem animale de companie si sacose prea grele. Altii motoare prea frumoase sa le lasi singure in codru.

O parte dintre noi, mai ales partea femeiasca. Crede in existenta poienitei perfecte, cu iarba grasoasa si luminisuri transcendentale. Cineva se mira ca nu se aude susurul unui izvor.

Altii, de exemplu cireasa. Avem pur si simplu pareri exhaustive despre unde trebuie sa ne facem tabara. Si ne enervam ca ceilalti nu vad magia noastra de specialisti in ale picnicului.

Reusim sa lasam de la noi. Si sa ajungem la o unitate stilistica in decizie. Fiecare putin dezamagit ca ceilalti sunt asa de inflexibili. Dar totusi multumit ca se intampla.

Se ia cireasa. Se pune culcata pe o paturica rosie la soare. Si i se da vin rosu din belsug. Vin care ramane pe pahar, daca misti paharul. Ce mai jucarie pentru ochi si gatlej. Se da drumul la picnic. Avem chiar si unt.

In jur zumzaie prieteni buni, zum-zum. Padurea zumzaie si ea, zum-zum. Prietenii vorbesc mereu si glasurile lor fac zum-zum.

Ce sa mai zicem de gazele ce zboara in timp ce soarele amuzat se uita la ele. Fetelor, bucurati-va. Aveti doar o zi la dispozitie.

Mintea ciresei o ia razna. Ratiunea pleaca undeva, cu treaba. Si ramane sa faca fata situatiei simtirea. Cireasa se cufunda in pahar. Se cufunda in iarba si in flori.

Zum-zum face universul, zum-zum face si samburele ei. Scos de pe net si trimis in pielea goala direct in primavara.

jos producatorii si utilizatorii de snooze

Eu inteleg progresul sa fie progres.

Dar cum sa-l las linistita pe Mos Ene sa ma stranga in bratele lui vanjoase. Cand stiu ca oamenii de stiinta lucreaza pentru cine stie ce grupare extremista. Dar numai pentru oamenii de rand nu.

Vreau acum, pe loc, rapoartele cu cheltuielile si eforturile si resursele umane si externalizarile. Si orele peste program ale inginerilor care au inventat functia snooze pentru ceasul desteptator.

Ce minte diabolica si-a inchipuit, plesnind din smocul sfichiutor din coada. Si scarpinandu-se agale la coarne. Cum sa strice somnul dulce al unui om sa zicem la ora 7 dimineata.

Si a venit cu ideea sa-l intrerupa la fiece cateva minute. Prin metode tehnice cu nume seducator. Spuneti acum dupa mine. Dar nu trisati, spuneti. Snoooooze. Snooooze. Snooooze. Este ca leganatul unui copil mic si roz. Cand de fapt actiunea in sine este taman pe dos.

In felul asta simplu, prima companie producatoare de asa ceva. Mi-a dat mie foc la valiza. Si celelalte s-au luat rand pe rand dupa ea. Si flagelul snoooooze, spuneti snoooooze, snooooooze, s-a intins ca o molima seceratoare.

Soarta potrivnica somnului dulce de cireasa. Face sa ajung sa impart spatii mici si foarte mici cu diverse personaje. Care folosesc snooooze ca pe biblia lor.

Diversi copii de gradinita crescuti doar ca si infatisare. Care nu pot sa accepte ca incepe o noua zi peste care ei sunt responsabili. Si se pitesc intre cutele cearsafului pana la urmatorul snoooooze. Si da-i, si lupta. Si iar snoooooze.

Sunt fericiti sa-si prelungeasca lesinul fie chiar si cu 5 minute amare. Si fac asta pe nervii ciresei. Care nu este deloc soiul asta. Si accepta sa ia taurul de coarne in fiecare zi. Inca de la primele tresariri care indica un nou inceput.

Ca un facut, cireasa nu trebuie sa se scoale la fel de repede ca snoooozerul. Si odata ce gongul a sunat, mai poate sa mai adoarma o singura data. Apoi, ii e fatal. Bucuria e stricata.

Dupa urmatorul sunet, nu mai poate sa puna geana peste geana. Si incepe sa-si urasca cu pasiune aproapele. Oricare ar fi el. Si orice functie ar indeplini in livada ei.

Cireasa nu poate sa-si stapaneasca ura. Si cand colegul de spatiu aplica snoooooze, ea aplica in contrapartida aboooooze. Adica, odata somnu-i e stricat, incepe sa se fojgaie.

Da cu coatele in adversar sau, daca el nu este atat de aproape. Incepe si tranteste usi. Scapa obiecte pe jos. Stranuta din senin. Aprinde lumina. Porneste radio, aparent nedandu-si seama cat de tare e. Pana nemernicul cu snoooooze se trezeste.

Pentru ca cireasa nu accepta ca cineva sa-si bata jos de diminetile ei. Si sa scape nepedepsit. Jos snooooooze si jos oamenii care cred ca pot sa traiasca asa pe langa ea. Cireasa va lupta mereu si va invinge.

viata cu sos pe piept

Sunt genul de cireasa care face ce face. Si ajunge sa puna mereu sos pe pieptu-i gene-ros de sentimente.

Totul in rest e in regula. Nu merg cu fermoarul desfacut la intalniri de strategie. Si ma duc repede la baie dupa ce mananc patrunjel sau mac. Ca sa inlatur eventualele pierderi colaterale.

Incerc sa-mi tin sanii in sutien la mare. Desi nu este usor, sfantul sisoe mi-e martor. Sunt atenta ca mucii sa stea in nas si nu pe interlocutor cand stranut.

Si dupa ce ies de la baie, fusta nu prea-mi ramane ridicata la spate pana la talie. Prinsa fiind din greseala cand mi-am tras ciorapii lungi sus la loc peste arcuitele-mi picioare.

Dar cand vine vorba despre lucruri pe care le bag in gura. Ceva merge mereu prost. Fie ca sunt eu prea hulpava si nu am rabdare si atunci indes si atunci sar stropi. Fie ca alimentele se straduie sa scape innebunite. De gura de cireasa care nu iarta.

Cert e ca am aproape zilnic pe piept drept marturie. Lista partiala a lucrurilor de care m-am bucurat cu fiecare papila. Scrijelita convenabil pe sau intre sani.

Cand beau cafea, mi se intampla cum patea Stefan cel Mare in filmele istorice, inaintea bataliilor cu turcii. Stiti cum bea el apa din pocal ca un purcel. Si avea pierderi de lichid prin marginile gurii. Mie imi place de mor Stefan cel Mare.

Daca am in fata o tocanita, marai la ea si ma zborsesc de pofta. Pana se burzuluie si ea inapoi la mine. Rezultatul fiind ca tocanita castiga si isi insemneaza victoria prin 3 mici pete rosii, inegale si dispuse anarhic. Intre sani.

Cand nu am sos rosu, pun sos din salata cu ulei de masline. Cand nu am nici macar de-asta, ma enervez subit si imi sare lapte din cana. Iar cand chiar nu-i chip sa reusesc singura sa-mi pun pe mine. Am ajutoare.

Sigur trece un caine care aluneca si da peste o baba. Care se dezechilibreaza. Scapa plasa cu paine. Care cade intr-o balta cu noroi. Din noroi se desprinde o parte care aterizeaza pe un carut si o mama.

Copilul se sperie si plange. Mama se impacienteaza, ii sare din mana borcanelul cu piure de mere si gust oribil. Borcanelul face triplu tulup prin aer si jumate din incarcatura incerta aterizeaza la mine pe sani.

Cum am o viata sociala teribil de activa. Si ma vad cu oameni la pranz, deci cand ziua abia a inceput. Mi-e rusine sa ma prezint gata patata. O sa zica respectivul lume, lume, la cireasa asta ii cade din plisc. Am o imagine de protejat.

Si atunci m-am gandit asa. Sa-mi cumpar o geanta de voiaj mica, cum au doamnele bogate. Pe care sa o car zilnic dupa mine, prin oras. In ea sa pun niste schimburi si albituri. Si la jumatea zilei sa scot bustiera plina de sos. Si sa imbrac ceva decent.

Daca ma intreaba cineva, o sa pretind ca tocmai m-am intors de la Londra. Iar daca se prinde ca mint si insista. O sa-i raspund cu voce mica. Sunt genul care pune sos pe piept. Nu ma judeca prea aspru pentru asta. La toti ni-i greu.

animalutele urbane si barbatul novocasual

Animalutele urbane din hotcity lovesc din nou.

Afland ca metrosexualul e old news. Si ca stilistii de la Paris au descoperit un nou soi de barbat, novocasual. Au fost cuprinse de neliniste, ca inainte de cutremur.

Aici ilustrata agitatia din redactie si parerile noastre despre cine reprezinta barbatul asta la noi.

cireasa si legea

Se pune agentul cu picioarele desfacute in mijlocul magherului. Si ma trage de perciuni pe dreapta.

Buna ziua cireasa. Buna sa va fie inima, domnule.

Colega, verifica cnp-ul asta. O voce agitata muge tare in aparat, inapoi catre agent. E another_cherry, repet another_cherry. Suntem pe inserat si temperatura e placuta.

Stii ce-ai facut? Vorbeai la telefon si ai stresat si doua palcuri de pietoni. Telefonul ti-a distras atentia si ai trecut la mustata. O combinatie de infractiuni.

Da, domnule. Dar i-am vazut, domnule. Doar ca asa sunt eu, mai vijelioasa.

A, i-ai vazut, zici. Cati erau?

Nu stiu domnule, nu i-am numarat.

Nu i-ai numarat ca erai ocupata cu mobilul. Iti iau carnetul, cireasa.

Bine domnule.

Asta-i tot? Nu mai zici nimic?

Sunt trista, domnule, dar ce sa mai zic. Am facut-o, am facut-o. Cireasa se gandeste la excursia din dobrogea, la vizita la ferma de lapte pe care voia sa o intreprinda in weekend. Si vede cum multe planuri se destrama ca un fum.

Sa ti-l iau?

Nu stiu domnule, dumneavoastra stiti mai bine. Eu sunt doar o cireasa. Ce stie cireasa ce-i sofranul. De unde se intelege ca cireasa n-a stiut niciodata sa discute cu agentii si sa se milogeasca de ei, cum a vazut la altii ca trebuie si ca se poate.

M-am hotarat, ti-l iau.

Bine domnule. Cireasa lasa ochii in jos si simte ca ii curge sange din nas de suparare. Dar nu vrea sa dea satisfactie, asa ca se sterge cu maneca si se uita cu ochi moi la agent. Bate vantul.

Agentul fara zambet incepe si scrie. Si scrie. Cireasa asculta jethro tull. Asculta si agentul, ca nu are incotro.

Mai ai si alte puncte, cireaso?

Da, domnule.

Cate?

Nu stiu domnule, destule cred. Stiti, eu merg mai repede. Zgomotele orasului tin isonul starii de spirit incercate de cireasa.

Se opreste si se uita. Cireaso, sa ti-l iau?

Nu stiu domnule, eu nu vreau sa mi-l luati. Am multa treaba cu masina asta si nu prea pot sa ma opresc. Domnule, eu trebuie sa dansez. Dar unde-i lege nu-i tocmeala. Si daca trebuie sa mi-l luati, atunci asta e. Dar imi pare rau, ce sa zic.

Cireaso, dar ce-ti sare din portofel?

Ce-mi sare, domnule?

Uite, iti sar 2 bulioane. Stai linistita, relaxeaza-te. Nu ti-am luat carnetul. Dar platesti amenda asta maricica. Si iti dau fara incadrare.

Bine, domnule. Va multumesc ca m-ati inteles. Pot sa plec acum?

Nu cireaso, ia foaia asta. Altfel cu ce platesti?

Nu stiu domnule. Agentul saluta cireasa cu mana la chipui. Cireasa pleaca in tromba, ca o nebuna. A intarziat la tratamentul feng shui. Se lasa seara peste metropola, ca o cortina.

cireasa, chinezii si teama de linsaj

Nu, nu e gluma nesarata de 1 aprilie.

Am fost sa salvez chinezi pentru a treia oara. Stiu ca pe unii i-am plictisit periculos cu subiectul asta. Iaaaar cu chinezii? Ce atata desfasurare de forte pentru nimic? Ne-am cam sastisit noi, romanii. Si le avem pe ale noastre. Da-i ma-sa-n cur.

Dar cum eu nu urmaresc sa-mi fac campanie de imagine cu actiunea asta, ci sa ajut pe bune. Nu ma deranjeaza deloc sa insist. A inceput asa. M-am dus si a doua si a treia oara. Nu sunt deloc sigura ca mai ajung a 4-a oara. Pentru ca am si eu limite, desi pare ca nu.

Am aterizat in tabara sigura pe mine, fara panica, cu lamaie. Doar sunt de-a casei. Am oprit racheta albastra la locul stiut, ca de obicei. Nici nu parea ca sunt chinezi, doar 3-4. Eu putin dezamagita. Cui dam toate astea?

Pate de ficat, banane, salam, paine, tigari, branza, paine, ciocolata, zahar, conserve de carne, portocale, croissante, mere si cate si mai cate. Un portbagaj plin cu de-ale bagatului in gura.

In momentul in care am dat la iveala prima punga. Au venit alergand cu mic cu mare, de fapt mai mult cu mic si pricajit decat mare. Zeci de chinezi. Voi credeti ca eu nu sunt in poza de mai sus. Problema e taman ca sunt pe undeva.

O armata de teracota necunoscuta mie pana acum. Cu mutre abrutizate, de animale disperate. Chinezii n-au mai avut rabdare sa le inmanez eu bucatele. M-au impresurat si au intrat jumate la mine in portbagaj.

M-am trezit stransa intre ei ca o cireasa-sardea. Impinsa de colo-colo. Chinezii au cotrobait si au luat tot ce parea sa le apartina. Au dat iama si prin plasa mea cu chestii persoanale de cireasa.

Faptul ca nu vorbim aceeasi limba nu a ajutat. Desi cred ca atunci cand omul nu mai are nimic si se poarta ca un animal hamesit. Poate sa vorbeasca orice limba, ca tot degeaba e.

Disperarea i-a facut sa nu-mi dea drumul imediat. Ci sa mai cotrobaie prin portbagajul care din plin acum era oh, asa de evident de gol. Dar ei intorceau din nou totul de dos. Doar-doar o mai fi ramas ceva pitulat, in palaria mea de soare.

In timpul asta lamaia statea stupefiata, nestiind ce sa faca si cum sa intervina sa ma scape. Oricum, chiar daca ar fi vrut sa faca ea niscaiva figuri de ninja. Ce pot face doua fructe fata in fata cu armata de teracota ajunsa la limita ei cea mai de jos.

Mi-a fost frica rau. Stiu ca ei s-au bulucit asa pe noi pentru ca nu mai au nimic. Pentru ca sunt infometati si murdari si cu nervii la pamant. Stiu ca ei stiu ca am venit cu intentii bune si ma apreciaza si n-au vrut sa ma sperie.

La sfarsit, dupa ce ne-am desclestat. S-au prins ca tremur si nu sunt in apele obisnuite in care se scalda o cireasa. Mi-au zambit si unul chiar a aplaudat. Ca la prima noastra intrevedere.

Eu nu mai pot merge singura la chinezi. Dar rugamintea mea merge in continuare. Acum, mai mult ca oricand. Chinezii prizonieri in mioritic au nevoie de ajutor cat se poate. De mancare si apa si tigari si paine goala. Si orice puteti duce acolo. Sunt inca vreo 100.

Multumesc pentru mancare si bani lui adrian, programatorul, lui mimi, suricata americana. Si stefaniei, pe care as vrea sa o cunosc mai bine. Si LieiLiei, pe care ma bucur enorm ca am intalnit-o si care m-a intrebat cu ce imi plac mie cornuletele umplute.