cireasa frantuzita

Am mai calcat eu Parisul in picioarele-mi gratioase odata. Sa fi tot fost acum vreo 8 ani. Hehe. Ce vremuri.

Cand plopul facea pere mari ca ghindele. Si rachita nastea pe banda micsunele cu gust de pufarin. In alta viata adica. Era iarna tare frig cumplit. Si ne aflam in perioada albastra a inginerului fara de inima. Fostul meu sot.

Dar abia acum, pe un cer de peruzea smaltuit cu vata de zahar din oraselul copiilor, am observat. Ca acest oras, Parisul, este facut aproape exclusiv din crema de zahar ars. Plus fois gras si pain aux chocolat si croissant cu unt si biftec tartar.

Am avut la Paris treaba multa si presanta. Brat la brat cu mama de cireasa am acoperit suprafete uriase. Am masurat cu pasul Cartierul Latin si strada La Huchette. Unde am tocit asfaltul in fata boulangeriei cea de toate zilele.

Am facut astfel cunostinta cu maria sa painea cu nuci. Cu luminatia sa chifla cu bacon. Ce balamuc. Si cu cea mai delicioasa tarta cu mere care s-a inventat de la facerea lumii incoace.

Ne-am extaziat amandoua, mama si fiica sub forma de compot de cirese. Ne-am aplecat in fata tuturor cainilor mici pe care i-am intalnit. Cutu-cutu, ce mortal de misto esti.

Am fost pioase peste masura la Notre Dame. Am urmarit cu placere, minute in sir, cum iese schimbata la fata lumina dupa ce trece de vitralii. Eu am adresat niste rugi Domnului. Sper ca nu imi uita cererea prin vreun sertar prafuit. Am nevoie de niste chestii. Si am nevoie acum.

Am haladuit apoi in cartierul evreiesc. Am stat cireasa obedienta la coada. Si am mancat aici cel mai celebru falafel de pe intreg teritoriul francez. Chez Marianne eram stranse toate natiunile pamantului.

Muscam din sandvisul garnisit cu vinete prajite si ardei iuti. Toti aveam, va jur, sos pe ghetute. Dar nu ne pasa nici cat negru sub unghie. Eram multumiti si ochii ne luceau ca la strigoi. De atata pofta care ne alerga prin vene.

Am mers pana aproape sa ne cada picioarele. Nu ne-am oprit pana cand talpile delicate de obicei s-au transformat sub ochii ingrijorati ai trecatorilor. Si au luat forma unor painici crescute si durande.

Am facut descoperirea uluitoare ca francezii au caini mici pentru ca au si case cat un degetar. Si am aflat ca nu putem sa ne inchiriam un apartament la Paris, chiar de bugetul lunar ne-ar permit-o. Ca ne batea gandul. De ce sa nu recunoastem.

Proprietarii de camarute franceze cer un dosar beton chiriasilor. Accepta numai venituri mari si fixe. Si o viata de o moralitate exemplara. Fara insomnii, amoruri explicit de sonore si alte probleme. Altfel nu inchiriaza.

Deci mai ramanem aici, o vreme. Asa am stabilit. Desi traiul fara de bagheta si cafea ole e tare complicat. Om mai vedea.