sunt o biciclista chinezoaica

Sunt mai multe chestii, zic eu. Fara sa ma flatez singura. Dar sunt, de curand, si o biciclista chinezoaica. Asa reiese din materialul de mai jos. Scris acolo, departe.

Intai am zis sa nu-mi bat capul. Am destula treaba ca pieton european in China. Asa ca nu prea imi mai trece prin minte sa si conduc ceva. Lucrurile se intampla dupa cum urmeaza. Si toata coregrafia si intriga e aranjata de undeva de la centru. Ca prea e reusita.

Strazile Chinei sunt de obicei tare largi. Pe ele circula autocare, autobuze, furgonete, masini normale, motoare, biciclete cu motor, monocicle si tricicle. Plus un fel de motociclete cu atas. In care se cara oameni sau diverse alte acareturi.

La asta se adauga un batalion de biciclete, cata frunza, cata iarba. Pe trotuar merg pietoni, dar si o parte dintre motoare si biciclete. Cum se cern ele si cine stabileste care pe unde ii e rostul, n-am dibuit.

Strada e impartatita, ca la noi, in doua sectiuni. Dar toti participantii la trafic par sa cada de acord asupra faptului ca asta n-are nicio importanta. Daca e ai liber pe partea opusa, se infratesc toti si o ocupa.

Iar asta nu creeaza absolut nicio suparare celor care totusi vin din sens opus. Fiecare se strecoara de o maniera delicata pe unde gaseste un locsor. Astfel incat rezultatul e ca se merge pe unde s-o nimeni. Cu o usoara tendita, ce-i drept, de a-ti tine partea ta de strada.

Poate manati de faptul ca se simt cu musca pe caciula si stiu ca nu e normal ce fac, chinezii claxoneaza toti odata. In continuu, mai ceva ca romanii. Dar fara nervii aferenti.

Daca la asta adaugi faptul ca nu se respecta culoarea semaforului, e gata supa. Reiese un fel de ciorba deasa, un balamuc de chestii. Care se intrepatrund si se petrec si totusi reusesc cumva sa iasa la liman. Fara ca participantii sa urle unii la altii.

In pelteaua asta m-am gasit eu sa incalec. Eu, care ma plang perpetuu ca in Bucuresti nu se poate merge pe bicicleta. Trebuie sa ma tin si dupa doi barbati. Dintre care unul are 17 ani. Deci e un plus de savoare la mijloc.

Dar uite-ma cu parul si cu fusta in vant pe o bicicleta roz. Sper sa fie ok. Si incepe. E ca la jocurile pe calculator. Intai opreste brusc in fata o masineta din care sar chinezi ca niste scantei. Si se apuca sa descarce fructe.

De dupa ea, regizorul se distreaza cu mine. Si da drumul unei batranici de 182 de ani. Care musai sa treaca acum si pe aici. Ca sa evit impactul, tai fata romaneste unei doamne. Care calareste netulburata cu umbreluta de soare deschisa. Ca mai toate chinezoaicele.

Merg extrem de incet, cu mana facuta gheara pe frane. Sunt complet ineficient si barbatii se burzuluie la mine. Dar unde e incrancenarea aia de acasa, dulce acasa? Aici nu se supara nimeni. Toata lumea iti face loc si te ajuta.

Cu informatia asta noua prin inima. Si incep sa scot si eu capul. Ah, daca reusesc sa trec inaintea autocarului care preseaza tare din spate. Numai asa o evit pe mama cu copil chinez prins ca un rucsacel pretios in spate, care a tasnit de pe alee.

In juma de ora, nimeni nu-mi mai sta dimpotriva. Gratioasa ca o gazela, merg pe contrasens intre un taxi si o furgoneta cu care m-am facut sora de cruce. Pac, ma impresoara trei biciclete.

Nici nu ne uitam ochi in ochi. Totul merge din launtrul nostru. Din fondul nostru nelatin. Sunt o randunica chinezeasca fara griji in trafic. Sunt o randunica chinezeasca fara griji in trafic. Sunt o randunica chinezeasca fara griji in trafic.

Ca la un semn, stim sa ne organizam. Haideti domnilor, trecem? Da-da, hai acum. Toti odata. Ocupati strada. Mai lasa mata de la tine. Uite ca acum e randul meu sa cedez. Si de ce sa ne enervam? Ca ne creste tensiunea.

Asta e principiul dupa care functioneaza traficul chinez, cu mine inserata in el. Lasa ca ne-ntelegem noi. Si responsabilul de jocuri pe calculator da drumul, din culcusul lui celest, inca unei batranici. Apoi iar o mama cu un copil si un catel pufos, aparati de o umbrela. Iarasi doua furgonete.

Ma deplasez, deci exist. Sunt o biciclista chinezoaica ce detine acte-n regula.