cine locuieste in vezica mea?

Cine locuieste in vezica mea? Si de ce?

Pe ce criterii a ales vietatea groazei locul asta. Probabil mai mic si mai neospitalier decat alte vezici. Ma gandesc asa pentru ca si eu sunt maruntica.

Am mai scris despre cistita. Si am amintit si atunci de prezenta unui potential chirias nepoftit.

Ce chestie, cand eram mica se tot pomenea termenul asta in legatura cu mine. Adultii ziceau ca sigur am. Dar era vorba despre paduchi. Care mi se tot lipeau de cap si nu mai voiau usor sa plece. Trebuia sa tai parul blond, sa ma dau cu gaz, sa ma scutur tare.

Ma rog. Ziceam eu ultima data ca trebuie ca locuieste cineva in ea. Dar ezitam atunci cu teoria asta. Era mai mult o figura de stil. Acum sunt sigura. Am in vezica nu o vietate, ci o familie intreaga de locatari din soiul cel mai rau.

Familia asta de mitocani, ca altfel nu stiu cum sa le zic, are un stil de viata dezordonat si excentric. Se comporta exact cum uram noi sa avem niste vecini.

Vorbesc tare, ca si cum sunt numai ei pe lume. Au si un caine care alearga neobosit toata ziulica prin vezica. Si latra asa de intaratat incat face vibratii. Care ma ating pana-n sambure.

Membrii, tata, mama si doi baieti, cred, deschid geamurile larg. Si asta iarna-vara. De-acolo, din josul fiintei mele, imi urca in tot corpul frisoane. Care imi fac perii de pe maini gaina si ma fac irascibila.

Trantesc usile tare, parca inadins. Cand eu vreau sa lipesc pleoapele si sa fac incantatii pentru binemeritata odihna, ei pun manele. Freaca toata ziua pardoseala cu niste materiale abrazive. Provoaca avalanse si cutremure, doar ca sa se distreze.

Daca ma apuca pipi pe undeva prin afara unei incinte, e groasa. Ei fac ce fac, se agita acolo, si reusesc cumva sa scurteze plaja pe care o am de obicei. Eram capabila sa ma tin un timp x. Acum nu mai raspund de putirintele mele.

Cum am senzatia de pipi, cum trebuie sa ma eliberez numaidecat. Daca ma vedeti prin oras mergand contorsionata caraghios, sa stiti de ce. Nu, nu cred ca asa e cool. Pur si simplu incerc sa ajung la baie.

Cateodata sarbatoresc ceva. Ma prind de asta pentru ca slobozesc acolo, jos, artificii. Apoi fac sa sara dopuri de sampanie si cionesc pahare mari, cu zgomot. Rad ca niste nesimtiti. Si putin le pasa ca eu tresar din senin.

Sunt in pericol sa ma fac de ras cand fac mutre schimonosite in timpul orei de sport. Sau invitata fiind la cineva la masa. Sunt ingrozita sa nu ma apuce chiar cand aduce omul mancarea. Cum e sa strambi din nas taman la vederea bucatelor?

Exista si situatii cand imi place si mie cineva. Si dupa ce bineinteles i-am scrutat bine sufletul, timp de luni de zile, as vrea sa devin mai apropiata de corpul lui fizic. O reactie fireasca, spun eu.

Ei bine, taman atunci familia asta prost crescuta si fara niciun Dumnezeu innebuneste de-a binelea. Isi pun picioroange si se antreneaza cu ele prin casa. Ma trag de maneca si cand nu le dau importanta, urla de-acolo de jos, cat ii tin bojocii.

Taman atunci vor ei, vezi bine, sa mearga la baie. Si cum fara mine nu se poate, de aici conflictul de interese. Eu sincera sa fiu, cred ca nici nu e o urgenta pentru ei. Dar pentru ca isi dau seama ca ma simt bine, vor cu orice pret sa-mi strice cheful.

Nu stiu cat mai pot indura asa. Mi-e ca imi pierd rabdarea de tot. Si asa a mai ramas extrem de putina. Si trimit peste ei toate urgiile pe care le poate dezlantui o cireasa. Peste o familie netrebnica ce locuieste la ea in vezica.

Eu nu zic, nu sunt genul nemilos, care ar arunca fiinte in strada degeaba. Dar nici asa nu se mai poate. Am si eu o demnitate. Si in fond, vezica asta e a mea. Si nu inteleg sa inchid ochii la asa neamprostie.