da si primeste, frateste si prieteneste

De astazi inainte sunt o cireasa care uneori are gust de lamaie.

Asta pentru ca noi, doua fructe puternice. Cireasa de fata si lamaia partenera, iubim oamenii si iubim planeta. Si cum oamenii si planeta ne iubesc inapoi (trad. engl.), iacata ce am pus la cale.

Un blog, pe numele lui de familie dasiprimeste. Un loc unde voi si altii, pe care ii cunoasteti sau nu. Puneti o poza si o minidescriere a unui obiect pe care il posedati dar nu il folositi.

Desi el e in stare ok si poate fi folosit de catre altcineva, cu succes, in continuare. Sau in unele cazuri e chiar nou-nout, dar nu intra in sfera de interes a posesorului actual. Ati crezut ca il doriti, dar v-ati inselat.

Un loc unde voi, dar si altii. Pe care cu ocazia asta puteti sa-i si cunoasteti, va uitati. Si daca vedeti ceva de care aveti nevoie, spuneti acolo, in comment. Si obiectul devine al vostru. Fara bani, normal. Si pe modelul primul venit, primul servit.

Scopul din spatele proiectului sunt de fapt mai multe scopuri care este.

Sa ne facem ordine in vietile noastre. Si sa tinem langa noi doar ceea ce folosim. Asa e sanatos.

Sa facem fericiti alti oameni care au nevoie de un obiect de-al nostru. Ce bucurie sa poti face asta, cu efort minim.

Sa facem noi rost de un obiect pe care ni-l doream, fara sa platim un shfantz. Ador lucrurile moca.

Si ultimul, dar nu cel de pe urma. Sa recirculam lucrurile intre noi, salvand in felul asta putin si planeta. Pentru ca daca reintroducem in circulatie lucrurile deja achizitionate, nu cumparam altele noi similare. Adica diminuam consumul.

Va dati seama. Obiectele astea, si nu sunt putine. Stau acum printr-o gramada de case, nefolosite. Pitite care pe unde. Si isi doresc cu ardoare sa-si gaseasca un stapan care sa le atinga macar din cand in cand. Sau, de ce nu, sa le atinga mereu. Pentru ca pentru asta au fost create.

Intrati pe blog si uitati-va un pic. Eu si lamaie am pus primele produse de dat, din casele noastre. Apoi uitati-va prin casele si vietile voastre. Apoi prin casele si vietile celor apropiati voua.

Verificati si dulapul din bucatarie. Al vostru si al lor. Poate va sare basca de surpriza dand nas in nas cu vreun storcator. Care nu apuca sa stoarca nicio pulpa. Si apoi uitati-va sub pat. Al vostru si al lor. Unde poate este un aparat de alergat pe care nu transpira nimeni niciodata.

Faceti poze obiectelor carora nu le gasiti un rost. Dar despre care banuiti ca pe altii ar putea sa-i tenteze. Si intrati inapoi pe dasiprimeste. Dati-ne mail cu poza. Si fiti buni reprezentanti ai unei comunitati.

Sper ca va place ideea cu magazinul nostru gratis. Daca va place chiar prea tare, luati de la noi de pe blog patratelul cu ideea. Si propovaduiti si voi. Daca nu, nu.

Ai, si in curand abia astept sa ne si intalnim regulat. Noi, oamenii astia cu suflet mare si pufos. Care avem chef si timp si interes pentru alti oameni. Si pentru lume, in general.

Multumesc frumos.

vasilonia* vazuta cu ochi fals austrieci

*Unde vasilonia este tara in care traiesc eu putin de fiecare data dupa ce vin din strainatate. In mod traditional geografic ea este numita Romania.

Vasilonia pentru ca asta a fost una din primele firme pe care le-am vazut dupa ce am trecut de la unguri spre aici. Firma de constructii Vasiloni. Poate vine de la Vasile si oniric. Sau poate de la altceva, astept sugestii.

Vedeti sirul de ferestre din poza, cel din stanga? Sunt ferestrele unui bloc din Vasilonia, ales la intamplare. La intamplare si nu prea. Intrucat pentru mine este extrem de semnificativ.



Daca va uitati putin, cele 10 ferestre sunt complet diferite intre ele. Cei 10 vecini n-au reusit sa se inteleaga intre ei asupra modelului de urmat atunci cand ai la dispozitie o fereastra.

De fapt nici nu au discutat vreun pic. De fapt nici nu le-a trecut prin cap sa discute cum sa faca niste ferestre unitare. Ti se da de la bloc o fereastra. Cum procedezi? Cum te taie capul, ca oricum nu conteaza.

Fereastra primului de sus e impartita in 3 pe verticala. Urmatorul a zidit-o complet cu niste caramida rosie pe-a lui. Cel de sub el a impartit-o in 2 bucati inegale si a zidit una din parti cu bca, cred.

Asta care vine mi-a placut mult. A luat o lopata si-o mistrie. Si si-a facut el o fereastra mai mica in centru si restul a zidit grosier. Urmatorul are o fereastra doar dintr-o bucata si imediat dupa el vine unul cu 5 bucati, pe maro inchis cred.

Apoi inca unul cu 4 bucati cu rama alba, apoi unul cu 6. Inca unul cu 4, dar diferit de cel mai devreme, pe maro si alte proportii. Deci si culoare si impartela diferite. Si...nu mai are rost. Va zic eu ca nu erau doua la fel.

Eu nu traiesc in alta tara pentru ca imi place mult aici. Romania ca tara mi se pare foarte misto. Am cutreierat-o in lung si in lat. Si o sa o mai cutreier. Mi se pare extrem de reusita ca peisaje si ce sa mai.

Mi-e draga. Cand ajung in Bucovina, mi se pare ca sunt in rai. Imi plac si oamenii. Mi se par liberi si simpatici. In nebunia lor, traiesc poate mai aproape de adevar decat alte natii.

Dar de cate ori ma intorc de pe alte meleaguri. Nu pot sa nu raman absolut traznita de cum sta treaba pe la noi. Si ma doare de mor ca nu pot sa plec de aici. Si ca trebuie din cauza sangelui dornic, sa ma intorc mereu. In aceste locuri fara de concept unitar.

Vasilonia e rodul unui capcaun nebun. Care a luat 2 andrele si a crosetat in graba niste aberatii. Pe care alt personaj cu tulburari de comportament, prieten cu primul, le-a luat si le-a lipit cu grija. Pentru ca asta il relaxeaza cand se enerveaza.

Fix ca intr-un puzzle dar in care ideea e sa nu se potriveasca nimic cu nimic. Un puzzle care imi aminteste de poezia dadaista. Curent interbelic parca, ai carui reprezentanti jucausi se distrau alaturand alandala cuvinte scoase din caciula, curiosi sa vada ce iese.

Si noi, vasilonienii, ne-am distrat. Asta e clar. Am facut tara asta speciala. In care totul e incropit, lipit si crampocit. O tara dezolanta, cu lighiane sparte aruncate pe camp. Cu receptoare de telefon cu fir cu tot lasate pe plaja.

Cu papuci sariti din picioarele oamenilor care au fugit cine stie unde desculti. Cu bucati de pungi agatate de cine stie cine si cine stie cum prin copaci. Tara cu trotuare asezate in aceeasi ordine ca dintii strambi ai unui batran.

Stiti cantecul ala de la cenaclul lui Paunescu. Tara de unde vin, calator/I-o taaaara, o tara de dor/Deeee dooooor/. Culmea e ca desi inca mai am ochii fals austrieci cu care privesc lucrurile astea elucubrante. Mi-e draga rau de tot tara mea. Nu pot Doamne fara ea.

Si mai stiu ca in cateva zile ochii fals austrieci o sa treaca. Pana cand plec catre urmatoarea destinatie straina. Si sigur, orice-ar fi, mai bine organizata ca Vasilonia, tara mea.

Mai e putin de tot, poate inca doua zile. Si o sa vad totul romaneste, cu liniste. Cantand refrenul national: asta e.

o lume de wc-uri buclucase

Exista pe lumea asta wc-uri si wc-uri. Cum sunt si oameni si oameni. Sau caini si caini. Zile si zile. Nopti si nopti. Iubiri si iubiri. Si putem sa o tinem tot asa pana in amurg.

Aviz neamatorilor: vorbim aici despre cand mergem la baie sa facem. Hai sa dam lucrurile pe fata. Mergem sa facem No. 2. Deci nu pipi. Celalalt lucru. Those we don't speak of.

Nenumitul sa-l numim de acum incolo pe acest personaj iluzoriu dar principal al zilelor noastre. Erou jenant dar atat de prezent in diminetile sau serile noastre. Si care ne face sa fim cand nefericiti, cand extatici. Dar niciodata indiferenti.

Gata. Simt cum am pierdut deja inca un cititor, pe dumneata. Iarta-ma ca nu ma pot abtine sa vorbesc despre asa ceva. Si te rog revino maine dimineata. Daca mai poti. Cand vom vorbi despre vreme, for a change.

Asa. Cand te intalnesti cu un wc nou. Trebuie sa stii ca exista 3 feluri in care poti sa interactionezi cu el, dupa cum urmeaza:

Wc-ul care da feedback

Este cel pe care te asezi. Te relaxezi sau dupa caz, te incordezi, consecutiv. Dupa ce nenumitul realizeaza aterizarea. Conformatia nefireasca ceramicii face ca ti se lipeste cu viteza luminii inapoi de fund o fleashca.

E greu de spus din ce este ea exact formata. Dar tu, protagonist, iti inchipui ce e mai rau. Esti umilit si suferi ca un caine. Aici ma opresc cu descrierea. Dar cred cei care au reusit sa invinga pudoarea si sa ajunga pana aici stiu exact despre ce vorbim.

Wc-ul care te uimeste

Este cel care din fabricatie are un fel de anticamera. Cea pe care nenumitul poate sa se odihneasca putin, inainte de a lua drumul pribegiei in neant. Banuiala mea este ca inginerul a fost vreun neamt pervers. Abuzat cand era mic.

Tipul asta de vas te face mereu sa te intrebi. Cum am putut sa fac eu asa ceva. Apoi, imediat, vin in lant celelalte intrebari. Cine sunt eu. Si incotro ma indrept. Si, tinand cont de ce tocmai am comis. In ce masura o sa reusesc sa ajung acolo unde mi-am propus.

Wc-ul care te lasa nedumerit

Nenumitul a plecat pe drumul lui. Ai auzit si pleoscul care confirma faptul ca ai livrat. Si totusi el nu este de gasit. Te uiti inca o data, mai atent de data asta. Da, e incredibil.

Nu exista nicio dovada cum a nenumitul a trecut pe acolo. Te simti neimplinit. Si parca si cumva tradat in amorul propriu. Tu ai produs ceva important si vrei sa-l verifici. Imposibilitatea acestui CTC te lasa golit pe dinauntru.

Wc-ul plicticos

Calare pe care nu ti se intampla niciuna din faptele de mai sus. Si care te impinge la o viata monotona, fara aventura. Asta este, cred, primul pas catre alcolism.

Daca ai mai multe experiente la rand in felul asta, ajungi sa nu mai stii cine esti. Sa ti se para ca totul este pierdut. Ca nimic nu are rost pe lume. Si ca singura cale este resemnarea.

Asta a fost.

Daca mai puteti sa ma priviti in fata. Si mi-a scapat ceva, vreun alt tip de tron sau de impact. Va rog sa nu ezitati sa ma contactati la adresa stiuta. O zi minunata, inceputa si terminata cum trebuie, va doresc.

Si acum va las tezaur 13 litere de aur: another cherry

strange-ma in brate tare o data la 10 zile

Se pare ca in timpuri moderne ca cele pe care le traim. Atat ne tin capacele fara afectiune. Si un corp cu sange cald care sa stea lipit putin langa soparla din noi noaptea in pat.

Adica eu am invatat sa-mi iau brad singura. Si sa nici nu mi se mai para ca sunt napastuita si pedepsita de astri. Sa formez numarul ala cand se opreste centrala in toiul iernii si sa butonez ce-mi zice domnul Adrian la telefon.

Stiu sa fac 14 drumuri de la masina in casa cu tone de apa minerala si cartofi. Sa conduc pana la istanbul si inapoi fara sa-mi iasa sufletul din mine de frica/stres/sfortare. Si asta desi nu inteleg sa citesc o harta. Si n-o sa inteleg prea bine niciodata, oricat ma dau de mare.

Am vazut ca si personajul barbat isi face de mancare. Ba chiar de multe ori mai bun decat i-as face eu. Alege perdele cum se pricepe si el mai bine. Si uite ca nu sufera prea tare cand trebuie sa-si faca ceai singur cand e mucios.

Eu fac rezervari la restaurant, organizez iesiri in oras, platesc bauturi ca si cum mi se cuvine. El se duce la nunti singur fara sa i se para ca poarta o palarie cu pene de strut la care se uita toata lumea.

Dar dupa 10 zile de independenta 200% la 100. Ma lasa si pe mine si pe ea si pe el si pe el nervii rau de tot. Si scobim toti in agenda dupa ajutor fara prea multe menajamente. Buna, pe unde esti. Ce faci azi? Dor.

La capatul firului raspunde tot un om independent. Care nu se supara si nici nu crede ca il tratez ca pe un element de calitate inferioara. Si nici nu il tratez asa.

Doar ca stiu ca e facut din carne si oase si piele. Si acum, dupa ce am fost wonder woman la job. Si in administrarea vietii mele de zi cu zi. Eu am nevoie de carne si oase si piele. Si el poseda asta.

Si in mod sigur si el are nevoie. Ca doar au trecut 10 zile. Si stie ca nu de el mi-e dor in mod special. Dar nu i se pare important. Ca si el trebuie sa-si refaca sistemul atat de perfect de functional. Cu niste parfum de femeie de nesuportat pe termen lung.

Ne intalnim si ne e asa de bine. Suntem tandri si sensibili si omenosi. Imi trec degetele prin parul lui. Ma ia in brate cand deschid frigiderul. Ne purtam ca si cum suntem impreuna pe bune.

Ne spunem frugal ultimele stiri. Plec la ski, mi-e frica de criza, m-au promovat. Mi-am luat mac, am racit tare, au venit ai mei sa vada noua casa.

Vrei sa mananci ceva, uite am ciorba, parca iti place ciorba. Da, n-am mancat de multa vreme, doar merdenele la pranz. Vai, ce dezatru. Zambete, imi pasa azi ce mananca el in fiecare zi.

Hai sa-ti pun eu bec, vad ca n-ai la baie. Da, nu stiu sa pun. Vai, ce dezastru, uite iti pun eu. De ce nu ai zis, doar stii ca te ajut cand e nevoie. Zambeste, lui astazi ii pasa ca eu de obicei nu am bec daca s-a ars.

In pat suntem bucurosi sa ne tinem tare strans in brate. Uite domnule ce bine e sa ai o mana mare pe stomac. Si un umar sub care sa te cuibaresti cand dormi. El se mira pe tacute ca miros frumos. Si moare de placere ca i-am incalzit picioarele de obicei reci.

Dimineata fac micul dejun ca si cum il fac mereu. Nu vrea ceai dar i-l var sub nas cu forta. Te rog bea, e normal si sanatos. Cine te crezi sa refuzi ceai, eu stiu mai bine. Nu-mi place stitlul tau de viata cu lipsa mancare dimineata si merdenele.

El bea si se mira ca ce bine e sa-ti faca cineva ceai dimineata si sa te oblige sa-l si bei. Ar fi misto sa ai tot timpul asa un gardian de soi. Care nutreste si sentimente alese pentru intelectul tau.

Ne despartim cu un sarut din varf de buze. Sarut tandru, de tras in poza si de povestit la nepoti. Care nepoti? Nu asa se capata nepoti.

Peste 10 zile sau poate 9 daca a fost o saptamana mai nasoala. Sau poate 11 daca suntem ocupati, ne scade glicemia. Trebuie benzina emotionala in sistemul individual performant nevoie mare.

Ne cautam, cartite de metropola. Unde esti, ce faci, dor. Dor de carne calda, orice carne, dar tu esti ok. Clar te prefer dintr-o multime de carne x. Si eu. Ma bucur ca te cunosc.

Strange-ma iarasi tare in brate ca au trecut 10 zile. Si urmeaza o perioada grea, trebuie sa fiu fit si ok. Mana pe stomac. Picioare incalzite. Ceai dimineata. Bec nou la baie.

Ar fi minunat sa fiu eu singurul freak care vede ca lucrurile se intampla cam asa. Dar se vede treaba ca din pacate sunt in mainstream si nu in underground. Voi ce parere aveti? Si mai ales, intelegeti ce vreau sa spun?

chemarea strabunului

In loc sa va las sa va imprieteniti cu metafora. Imi vine mie asa sa o explic taraneste, de la inceput.

Vine de la cartea lui Jack London, Chemarea strabunilor. Unde lupul crescut drept catel domestic. Care se si crede catel prin urmare, ca asa i s-a zis. Simte in sange chemari de fantasma, care il chinuie.

Si priveste cu jind si durere. Catre padure si salbaticie si alti lupi, ca si el. Si pana la urma nu mai poate sa latre politicos. Si urla cum ii vine din rarunchi.

Eu am crezut si sperat mereu ca sunt complet individuala. O cireasa cu personalitate distincta. Care si-a definitivat singura viata piesa cu piesa. Ajungand doar prin vointa proprie si context ulterior ales prin liber arbitru la apucaturile si valorile de acum.

Dar uite ca trebuie sa ma plec in fata sangelui care imi curge compot de cirese prin vene. Si sa recunosc ca aportul meu care este. Se dezvaluie complet minim si insignifiant.

Cred ca as fi putut fi crescuta, apropo, chiar si intr-o haita de lupi. Sau intr-o familie de mongoli. Ca tot acelasi lucru as fi iesit. Genele de cireasa fac toti banii.

Ce sa mai, sa o dau pe fata. Descopar ca seman cu tata incredibil de tare. Incep dimineti in care imi vine sa las tot. Si sa fug asa cum sunt in papuci, cu banii de paine, in lume. Sa vad eu care e treaba.

Bine ca nu port ochelari. Ca sigur m-as aseza peste ei in continuu. Si apoi i-as juca in picioare ca sa ma racoresc. Dar eu dau cu caciula de pamant in supermarket. Daca imi zici ceva nepotrivit.

Imi ies flacari din gura si nas si urechi. Cand universul face ceva gresit, fara sa ma consulte. Sa ma duc la orelist? si improsc cu cele mai rele cuvinte potrivite ca sa fac lumea din jur sa sufere cumplit.

Cat despre sexul opus. Traiesc numai ca sa mi-l fac prieten. Ma rog, traiesc si ca sa mananc. Fiind iarasi, si aici, in asentimentul strabunului. Stiti vorba aia cati sunt cu nadragi mie toti mi-s dragi?

Mda, jenant. Dar n-am ce sa fac. Tata adora tot ce poarta fusta. Asa ca si eu am o toleranta incredibila pentru unitatea prin diversitatea de pantaloni. Care umbla liberi prin univers.

Esti barbat? Ce bine. Hai sa te imblanzesc. Vezi magia? Si de obicei el o vede.

In plus sunt pitica, ca tata. Dar cu voce urieseasca. Ca tata. Culmea e ca atunci cand nu sunt ca tata. Sunt ca mama de cireasa.

Port unghii rosii mereu, orice s-ar intampla. Asa cum am vazut la ea cand eram cireasa necoapta. Ma fardez ca ea. Si mi se pare ca niciun Craciun nu poate sa treaca fara brad imens si prieteni. Si fara salata de icre. Si servetele cu reni.

Sunt uimita de contributia mea jalnica. Probabil un 12%. Noroc ca ai mei sunt ok. Pentru ca ma conduc aproape exclusiv dupa chemarea strabunilor. Si ce ne faceam daca strabunii astia erau jenanti. Sau insignifianti. Sau niste neplacuti.

Si la voi e asa de evident cui apartineti?

ce stim despre canadieni?

La olandezi e clar. Au saboti si au lalele. Si mai ales au mori de vant. Si un centru important unde se strang diamantele lumii.

Au si o problema cu apa care le invadeaza mereu caminul si viata. Motiv pentru care ingineresc ca niste furnici sa gaseasca o metoda eficienta.

Francezii au mmmmm ce branza si mmmmmm ce vin. Un oras incantator generator de romantism pe paine si niste rauri de lavanda in partea de sud. Se ocupa cu moda si fac toata ziua clatite.

Englezii au sange albastru, beau multa bere si au femei grase. Londra este the place to be, iar mancarea nationala, desi nu le face cinste, stim ca e fish and chips. In plus sunt mari, mari amatori de footbal, pentru care sunt dispusi sa omoare.

Australienii, care sunt tot departe rau, au canguri cum avem noi caini pe strada. Diavolul tasmanian este un animalut simpatic. Nu prea exista somaj si nivelul de trai este foarte ridicat. Dragostele lor dureaza mai mult.

Dar canadienii? Ce stim despre canadieni?

Pai ca au o tara mare. Da, au o tara foarte mare. Si ca au o cantareata, Celin Dion. Care nu prea le face mare cinste, dupa parerea unei cirese. Si mai stim ca, desi suntem aproape pe aceeasi paralela, la ei e mereu cam frig.

Ce mananca canadienii? Pai de unde sa stim. Ca se pare ca sunt foarte secretosi in legatura cu obiceiurile lor alimentare.

Bine, atunci care este simbolul national canadian? Aaaa, e frunza de artar, e frunza de artar! Am aflat asta pentru ca probabil au facut o campanie de PR la inceputul anilor '80.

Ce animale traiesc in Canada? Ce festivaluri de orice au canadienii? Ce au inventat ei? Ce la place sa faca in timpul liber? Si cum, va rog nu ma menajati, cum traiesc canadienii?

Sunt canadienii focosi sau molcomi sau buni ingineri sau duplicitari? Nu stim. Probabil ca de iubit stiu sa iubeasca. Pentru ca in caz contrar imi inchipui ca nu ar aparea mereu si mereu alti canadieni.

Sunt producatori de mobila, de masini, de ceasuri, de haine? Nu stim. Macar de ar fi canadienii mari producatori de iluzii frumoase, exportate in tot restul lumii.

Or fi canadienii buni la sport? Poate sunt. Sunt mari mancaciosi? Or fi. Sunt vanatori, pescari, apicultori? Se trag din daci, cei mai viteji dintre traci?

E curios cat de putine lucruri sunt dispusi canadienii sa imparta cu restul lumii. Si desi canadienii au rapit pe vecie. Pe una dintre cele mai iubite fiinte din viata mea, o verisoara. Eu nu stiu nimic despre tara asta. Si pe cine intreb, schimba vorba.

Ce stiti voi despre canadieni? Stiti ceva, altceva, despre ei? Va rog sa ma contactati.

timbre austriece

Stiti zicala o imagine cat o mie de cuvinte. E uite, mi se pare ca e vremea ei.

Adica eu o sa pun mai jos niste poze din Kaprun facute de mine. Care m-au impresionat tot pe mine. Plus niste poze cu acea caciula ridicola de leopard de care va ziceam. Si o sa le insotesc de prea putine cuvinte. Cum nu fac de obicei.

Bucovina de Austria:



Ridicola caciula:



Poza din telescaunul poreclit "Ce dai ma, nu stii sa-njuri?". Sau caruia ii ziceam simplu "Ce dai ma", cand voiam sa zicem repede ca punct de referinta. Asta pentru ca mereu cand ne dam jos din el ne trage una. E un smucit.



Gandurile mele, pe inserat:



Roata fascinanta a telescaunului:



Pana si aici oamenii singuri au de tras. Au un rand special in care trebuie sa se puie. Sa rada toata lumea de ei:



Barul/showroom/loc de odihna organizat de Volvo la 3,000 m, din gheata. Cu piei de animale inaintru si ecrane si bauturi si fitze maxime:



Cireasa si colega ei de camera, zisa Maimuta:



Masa uriasa la 3,000 m, la care probabil se aduna austriecii uriasi noaptea, cand le e foame:



Munti roz dupa 6 ore de ski:



Am mancat curcat cu curry si ananas aici. Intr-un soare divin. Afara, in tricou.



Soare pe post de felinar. Uite, are si stalp.



Seara comuna in Kaprun:



Ca de obicei, pantofii participantilor:



Cireasa fericita ca nu s-a dat o saptamana cu rimel si nu a purtat sutien:



Inca euforica, din acelasi motiv, sprijinita de casuta de gheata facuta de Volvo.



Partia 14, la care m-am intors. Si dupa ce m-am prosternat si am aratat umilinta, m-a lasat s-o skiez de 2 ori. Pe un soare incredibil care izbucnea dintre copaci.



Propunere de layout pentru sfarsitul lumii:



Si sfarsitul pe bune. Gata cu Austria.

tehno-cireasa

Azi nu e despre Austria. Nu ca nu mai am eu ce zice. Dar m-am gandit ca voi aia care cititi zilnic. Nu mai puteti duce. Asa ca e pauza o zi. Apoi poze.

Cu doar un an jumate in urma. Cand o cireasa pleca in calatorie. Avea cu ea o geanta plina ochi cu rochii, cercei, pantofi si niste cosmetice. A, si niste carti indesate pe ici pe colo. Dar cam asta era.

Si totusi vine o vara in care cireasa achizitioneaza un laptop. De culoarea si consistenta zaharului cubic rafinat de multe ori. Si cu un mar luminos frumos inscriptionat. Din care a muscat cineva cu sete de tehnologie.

Asa. Si cireasa incepe sa-l poarte cu ea peste tot. Laptop-ul vede in modul asta simplu toata tara. Si apoi vede si niste vecini. Hello Sofia, hello Chisinau, hello Istanbul. Si se naste asa o prietenie sincera si dezinteresata.

Incat daca cireasa pleaca sa cumpere paine, laptopul vine cu ea sa o tina de mana pe drum. Daca cireasa doarme, laptop-ul vegheaza grijuliu la capatai si ii trage pilota pana sub barbie. Daca cireasa face baie, laptop-ul ii intinde la momentul potrivit prosopul.

Dar ce e un laptop fara de un stick? Nu face cat o ceapa degerata. Cireasa achizitioneaza un stick incapator. Si lucruri incep sa intre si iasa. In miscari de du-te vino. Dinspre si inspre laptop.

Dar cireasa, sfatuita de laptop. Incepe sa prindul gustul pentru imortalizarea de momente Kodak. Asa ca achizitioneaza un aparat slim tare. Inofensiva tehnologie in viata unei cirese.

Si odata proprietara a unui astfel de obiect. Cireasa trebuie sa devina vrand-nevrand si stapana unui card incapator. Totul vine la pachet cu incarcator de aparat foto. Si niste fire. Bineinteles, imi trebuie ca aerul si imi si cumpar un cititor de card.

Iar dupa ce ii scrie lui Mos Craciun. Si il trage de haine si il implora. Si il hartuieste si il ameninta. Cireasa primiste un hard extern frumos nevoie mare, de culoarea zmeurei.

Unde poate sa-si stocheze toate informatiile si imaginile pe care le emite intreaga viata. E un hard extern de 320 de giga. Care se vara direct in laptop. Deci acum, cand cireasa pleaca in vacanta. Are si un rucsacel care contine.

Un laptop, incarcator de laptop si un stick. Aparat foto, incarcator de aparat foto, cititor de card foto. Un pachetel de fire facute sul. Si hard-ul extern, care poate trece oricand drept o posetuta eleganta pentru mers la o petrecere.

Dar acum, acum imi trebuie neaparat niste boxe pentru laptop plus un iPod gras. Si o instalatie pertinenta de ascultat muzica decenta. In care pot infige iPod-ul obtinut mai sus si totul merge struna.

Apoi un mp3 player pentru masina. Si o magazie de CD-uri incapatoare. Care sa schimbe muzica doar la un click in timp ce conduc. Si sper sa reusesc curand sa achizitionez si inca o baterie pentru laptop, pentru calatoriile mai lungi.

Doar peste putin vreme va fi in mod sigur timpul pentru un aparat foto mai performant, si mai subacvatic decat asta. Pe care oricat am incercat sa-l oblig, nu vrea in ruptul capului sa faca poze intr-o cascada. Ce vreti, are principiile lui.

So, cu putin noroc. Cand va pleca la vara in vacanta. Cireasa va avea si un bagaj imens, blindat. Care sa contina in mod armonios toate cele de mai sus. Si poate si un bonus de tehnologie aparuta intre timp.

Pentru ca lumea e in continua evolutie. Iar cireasa de la tara. Cea care credea ca se poate trai elegant fara tehnologie. Ei bine, cireasa e in plina evolutie tehnologica si ea.

cireasa-mama pe durata determinata

Sunt singura cuc pe o ceata deasa ca o padure ecuatoriala. Calare pe Alpi, in fata telescaunului kaprunez. Prietenii mei au renuntat sa se dea pe asa vreme cainoasa. Eu n-am putut sa ma opresc, n-am masura in nimic. De ce-as avea in cazul de fata.

Austriecii iti bat obrazul si te roaga oficial sa formezi un grup complet de intrat in telescaun. Cautam din ochi un suflet. Sa se mai stranga macar inca vreun polonez, de care musteste partia, ca de romani.

Nazuiesc sa ma aciuez si eu pe langa oameni, ca nu sunt cireasa salbatica. Si sa respect astfel si regulile de calatorie cu mijloacele de transport in comun la ski.

Se strecoara insa miseleste langa mine 2 copii straini. Care masoara mult sub un metru. Si dau sa plece singuri. Gloata de adulti care se ingroasa in spatele-mi imi striga mie. Alo, cireaso! Taman mie, cireasa care nu voia sa supere pe nimeni.

Ca adica sa merg cu copiii. Ce, nu vad ca sunt singuri? Asta pentru ca eu eram cel mai aproape. Si usitele de permitere in zona stau sa se ferece. Si deci copiii sturlubatici dau sa calatoreasca neinsotiti, in neant.

Intai ma codesc, ma dau putin in spate semn ca nu-mi pasa. Dar presiunea sociala se intareste si ma zapaceste. Urc in ultimul moment in strigatele indignate ale multumii de skiori nemernici, cu cei 2 prunci. Uimita de cum ma silueste soarta.

Uite cum sunt prinsa in capcana. Suspendata intr-o celula in care nici mie nu mi-e prea ok sa ma sui. Daramite sa mai fiu si asistent maternal. La mare distanta de pamant, cu 2 copii foarte mici.

Ma uit la cele doua fapturi pe care nu stiu cum le cheama. Si care nu vorbesc sigur limba mea. Sunt prea blonzi cu roz pentru asa o speranta din partea mea. Nu ma prind de ce sex sunt exact. Dar parca asta mai conteaza. Toti copiii mici, fetite sau baieti, sunt infricosatori in situatia asta.

Dar ce ironie. Ceasul meu biologic intern nu a batut asa de tare incat sa nasc eu puii mei vii de care sa am grija la inaltime. Si uite ca soarta mi-a pus sub aripa mea fals ocrotitoare doi copii aleatorii. Ma uit suspicioasa spre inocentele fapturi vrajmase.

Daca incep sa se ciondaneasca intre ele. La zeci de metri departare de niste stanci, deasupra unei rape terifiante? Sa ii bat cu salbaticie, ca sa termine? Cred ca ma leaga sus, pentru ca sigur sunt paraciosi. Nu pot. Mai bine doar ii ciupesc rau.

Dar daca se apleaca sa se uite in jos. Prea mult adica. Daca se apleaca periculos, dand sa scape pe sub bara aia. Ce sa fac. Sa-i trag acum pe amandoi preventiv de haine si de par, prin caciula. Ca sa pot sa actionez eficient in caz ca ii apuca nebunia? Copiii mici sunt complet imprevizibili.

Ia uite cum se foiesc. Ce-or pune la cale. E curios ca nu se uita deloc la mine. Si nici nu prea vorbesc. Mrrrrr. Se opreste cablul. S-a oprit de nu stiu cate ori azi. Dar abia acum e nasol.

Ii verific cu coada ochiului. Ca nu vreau sa le arat ca mi-e frica de ei. Ca stiti cum sunt copiii mici. Cum simt putin sange, cum ataca. Sunt lipsiti de mila fara de adultii slabi. Cireasa, mama cu forta, in ceata la mare inaltime, cu copiii ei.

Clipe amare se par ca veacuri. Copiii bataie din picioare. Scot ochelarii aburiti si fac ochii mici si rai catre ei. Ii domin prin atitudine si marai ceva in engleza, aratand si spre picioare. Chit ca probabil nu inteleg. Important e sa ma simta apriga.

Functioneaza, se opresc. Si uraaa, se porneste cablul. E bine ca n-a trebuit sa-i bruschez inca. Ma stradui sa eman spre ei in continuare feromonii puterii, daca exista asa ceva. Si cred ca exista. Copiii blonzi si mici si straini stau cuminti.

Ajungem la destinatie. Si ii eliberez din stransoare intr-un lapte in care nu se vede nimic. Dar de acum tatal legitim, domnul de la cablu, se ocupa de ei.

Cireasa a fost mama la anaghie pe perioada determinata. Si nu i-a fost usor.

plonjand in uimitoarea bucatarie austriaca

Ador austria si ador austriecii. Ceva insa mi s-a parut mereu in neregula cu bucataria de pe meleagurile astea simpatice.

Curcanul, pasarea soprana care isi canta ultimul cantec in mai toate tigaile si oalele austriece, o fi buna pentru sanatate. Dar e o pasare fara niciun chichirez. Ce sa mai vorbim de gust.

Si totusi austriecii insista sa iti indese inainte o farfurie plina ochi de carnita asta alburie. Peste care trantesc la misto un sos alb, fainos, incert. Hm. Bleah.

Carnatii? Sunt fapturi incantatoare. Ca sunt grasuni si albi, cu puncte negre. Weisse wurste. Ca sunt infasurati convenabil in sunculita. Berner wurste. Ca mustesc de branza fierbinte. Si cand ii intepi risti sa ramai orb de la stropii sfarainzi. Kase kraner.

Dar cat poti sa mananci din fapturile astea prevestitoare de grasimi. Care cu greu se vor vrea apoi indepartate de pe tine?

Apoi vin supele. O mare varietate de supe fara niciun Dumnezeu. Supa clara de tot. Adica cu absolut nimic in ea, de culoare galbuie. Next level: supa clara de tot in care au fost taiate niste clatite, care s-au si umflat acolo ulterior.

Supa de tomate. Sa nu va ganditi la aia din Romania. Dulce si buna, plina de morcovei si pastarnac si cu mici buburuze de ulei pe luciul ciorbei. Vine in cantitati mici si are gust de supa de plic.

Supa clara cu intromisie de niste gogoloate. Care cred ca au vrut sa imite amatoreste perisoarele romanesti. Dar n-au reusit. Si de atunci, nereusind sa primeasca esecul cu demnitate. Austriecii insista sa le produca, doar-doar.

Apoi paste cu carnati taiati bucati mai mici si cu grasimea de la prajirea carnatilor la purtator. Cartofi prajiti in ulei cu ceapa si sunculita. Varza murata si iar cartofi. Si snitel uleios care se mananca cu dulceata de coacaze. ?!

Asta e bucataria austriaca. Si cu toate astea. Dupa ce skiaza o dimineata intreaga. Si petrece timp in natura. Si da atata din picioare si de fapt din tot corpul. In cireasa creste o tenie speciala. Altfel decat cele simtite la ora pranzului la birou.

Si cireasa crede ca e indreptatita sa indese sub nas. Doi carnati zdraveni infasurati in bacon, cu garnitura de paste trase la tigaie cu curcan prin ele si ceapa perpelita. Si cu apfelstrudel mit vanilan sose la final.

Cireasa purcel pofticios e mandra de ea pe partie si crede ca i se permite orice. Si zilnic plonjeaza in cap in bucataria asta grasimoasa si nici prea gustoasa. Si stie ca atunci cand va ajunge acasa. Cireasa va fi ceva mai grasa.

Dar ce nu ma omoara ma intareste. Asa ca o pereche de frankfurtari cu mustar si paine alba. Si o bere va rog. Am facut sport, trebuie sa mananca si gura mea ceva. Ca sa ne simtem bine.

fata-n fata cu 14

Vine o vreme in viata cand ti se face un switch in cap.

De fapt, daca esti norocos, sunt mai multe momente. Cand ai vedenii tip revelatie. Si inarmat cu alte valori la pachet. Poti sa purcezi pe drum nou, nebatut. Cireasa are deja cateva astfel de momente la activ. Si stie ca inca mai vin.

Sigur, eu nu m-am asteptat ca asta sa mi se intample intr-o dimineata insorita la ski. Pe culmile inzapezite tip poveste ale Alpilor austrieci. Eram cu muzicianul grupului, prieten vechi.

Dupa ce ne tavalim jucaus prin zecile de kilometri de partii. Ne vine la indemana o partie ce poarta numarul 14. Si este marcata cu negru. Ciudat, pare inocenta. Ne uitam unul la altul si ne intelegem din ochi. Da coae, ne bagam, de ce nu.

Suntem asa de buni incat putem aborda orice partie din puanie. O jucam din tastatura. O jucam in picioare. Alunecam lejer, fara stres. Si ne miram ca austriecii au decis sa puna eticheta cu negru pe partia asta incolora.

Radem de ei si de partie. Skiam cu spatele, facem tumbe in aer. Sarim cu skiurile printr-un cerc de foc si cu ochii inchisi. Radem cam un minut, poate mai putin. Suntem singuri pe partie, nu e nimeni.

Am inchiriat-o doar pentru noi, se pare. Dar incepe sa ni se para ca asta nu prea e o veste buna. Ar fi trebuit sa fie macar 5 romani. Asa e peste tot in Kaprun. Apoi inghetam. Sub noi se deschide o prapastie frumos tapetata cu alb.

Schimbam priviri. Nu prea avem de ales. Si ne e si cam rusine sa recunoastem unul fata de celalalt ca nu am mai vazut asa ceva niciodata. Si ca ne vine sa ne punem pantalonii maro, ca in bancul cu Stefan cel Mare.

Pe un ecran urias apare scris cu rosu. Cireaso te asteptam. Arunca-te in cap in caldarea asta fara fund. Stim ca ai curaj. Dovedeste-ne. Semnat niste oameni de bine.

Incepem timid, haul se casca sub noi si se stramba ca o hidra. Inaintam melceste, ne trec toate transpiratiunile. Recunoastem in fine public ca ceva nu e deloc in regula. Macar ne-am luat o piatra de pe inima. Si nu mai trebuie sa ne prefacem ca suntem demni.

Imi trec incet, prin fata ochilor, tot felul de momente de-a lungul vietii ciresesti. Ma gandesc la mama de cireasa. La vacantele placute. La ce am realizat si ce nu. La ce as fi facut altfel in continuare. Daca mi s-ar da sansa. Dar mi se da sansa?

Muzicianul, mare schior cujaros altfel, shontacaie si el. Stim amandoi ca daca apucam sa cadem. Trecem direct pragul catre lumea cealalta. Si nu prea vrem asta. Incercam sa stam drepti. Dar presiunea e mare.

Pe ecran afiseaza acum. Cireaso, te rad si curcile. Credeam ca poti mai mult. Ma fac ca nu vad. Inca putin derapaj.

Inainte de fiecare noua cotitura. Ai zice ca se termina. Dar cum dam coltul, o noua prapastie de perle stralucitoare de gheata se deschide. Ma gandesc ca am gresit in atatea chestii.

Lasati-ma zei, sa va dovedesc cum pot face mai bine. Nu fiti haini. Daca am sansa sa ies biruitoare, o sa fiu mult mai dibace. Si mai folositoare planetei in general. Dar imi dati sansa?

Ciudat ca e tot iarna, parea ca au trecut niste anotipuri. Oricum destul cat sa mi se para ca totul e schimbat. Acum vaz enorm si simtz monstruos. Ajungem jos lamai stoarse.

Ne simtim mult mai uniti. Ca toti participantii la un cataclism. Decidem ca viata acum nu mai e la fel. Si ca putem clar sa vorbim despre viata de dinainte de 14 si viata de dupa 14.

Asa nou-nascuti dar si iesiti dintr-un travaliu. Facem legamant ca ne intoarcem cat de curand amandoi, impreuna, la cumatra 14. Asta ca sa putem fi normali din nou. Si sa incepem urmatoarea era. Si sa stiti ca nu o mergem cu nervi si cu trufie.

Mergem cu umilinta si cu steag alb in varf de bat. Cu un ecran personal, la fel de mare, pe care scrie. Draga 14, nu am venim sa ne razbunam. Am venit sa incercam sa te skiam. Sper ca nu pornim pe picior gresit. Nu vrem sa plecam ca niste papagali.

Intai am zis ca ne intoarcem peste ani. Apoi ne-am hotarat ca peste 4 zile. Tineti-ne pumnii. 14, gaura neagra se iteste la noi ranjind. Hardau fara fund din care scapa cine poate.

alerta: romanii au luat kaprunul

Gata, ne-a iesit. In sfarsit am reusit sa ne extindem. Dupa ce a picat Viena, cu anexa ei atat de draga noua-Parndorf.

Romani, am luat Kaprunul. Si asta fara lupta, ci prin invaluire. Ca la smecherii suntem primii. Habar n-au austriecii cum sa se lupte cu noi.

De ce locul asta si nu altul? Pai nu stiu exact. Dar poate pentru ca e aproape de Salzburg. Avem aici munti frumosi si inalti. Case de turta dulce cu figurine primitoare inauntru care ne indeplinesc tot felul de dorinte la bani putini.

Au carnati de cateva feluri si marimi. Care se inghit mereu, nu doar la Craciun.

Kaprunezii, popor demn si aratos. Asa de aratos ca banui eu ca asta este un alt motiv pentru care am hotarat sa-i cotropim. Barbatii, dupa parerea mea. Sunt dintre cei mai chipesi din Europa. Sunt crescuti toti cu deasupra de masura.

Au mancat bine cand erau mici. Si respira aer de la munte. Stiti cum e omul de la munte. Sunt cu umeri largi, cu dinti buni si cu par galben ca fat-frumos. Zambesc mereu si nu sunt niciodata grasi.

Si nu, nici femeile nu sunt de lepadat. Sunt zane cosanzene redutabile.

In Kaprun e ordine si disciplina. Au avut grija de tot, nimic nu iese de sub control. Locul e inconjurat de malluri si magazine in fel si chip. Asa ca am venit, am pus steagul si am ramas.

Facem cu schimbul. Pleaca romani, vin romani. De la farmacie pana la supermarket pana la patinoar. Kaprun colcaie de romani.

Ii vezi imediat pe strazi care sunt, cu furci si cu coase. Aratam altfel, vorbim altfel. Dar asta nu inseamna ca nu apartinem Kaprunului. De fapt, cred ca suntem mai kaprunezi ca si kaprunezii de origine. Care poate nu se pricep asa bine ce sa faca cu locul asta misto.

Practic aveau nevoie de noi. Romanii se simt la Kaprun ca la ei acasa. Golesc toate rafturile de marfuri. Care criza? Lasa domnule, ca ne permitem macar 2 echipamente de ski de cap de vita furajata. Cand vin in colonia Kaprun, romanii nu glumesc. Consuma tot.

La supermarket, auzind imediat graiul mioritic. Ne sfatuim intre noi ce sa cumparam. Si cum sa facem mai bine. Ce daca nu ne cunoastem intim. Suntem invingatorii si noii locuitori ai coloniei Kaprun. Si asta ne apropie teribil.

Carnatii astia sunt tare buni. Incercati-i cu incredere. Stiti cumva care e cea mai avantajoasa varianta de ski pass? In Kaprun ajunge doar sa rostesti ca vrei ajutor.

Romanii binevoitori ca se afla in colonia recent anexata se bucura sa se imprieteneasca cu tine. Pana la urma meritam asta victoria asta. Ce, nu suntem nici noi ultimele gaini din curte.

Dar tot uit ca nu trebuie sa ma port ca strainatate. Unde mai zici ce iti vine la gura. Fara sa-ti pui lacat la gura. Aici daca zici barza, varza, viezure, se intoarce toata asezarea cu fara la tine. Si te judeca, ridicand o spranceana. Sau zambeste daca ai zis ceva amuzant.

Se zvoneste ca se fura in Kaprun ca-n codru. Si ca nu trebuie sa lasi nimic nesupraveghet, cum ai face in alte locuri din Austria. Dar mie mi se pare ca e lumea rea.

In fond, in orice loc unde se schimba istoria si vine un management nou, e putin haos la inceput. Ca nemernicii profita mereu de debusolarea specifica oricarui inceput. Deci nu va alarmati.

Romani, infigeti inca o pioneza cu cap rosu pe harta noii oranduiri lumesti. Kaprunul s-a predat in chiloti, fara ostilitati.

pranzul ciresei de la A la Mi sau de la U la Mo

Am probleme legate de blogroll si de masa de pranz, interconectate intre ele. Care sunt in felul urmator. Descopar pe masura ce traiesc on-line. Tot felul de noi bloguri care imi plac nespus. Trebuie sa le consum.

Si dupa ce ma chinui o vreme sa le caut pe google ca sa vad ce au mai scris. Vezi fluture. Despre care paranteza. Nici macar nu m-am prins ca imi place. Decat dupa ce am cautat blogul lui pe google de vreo 9 ori.

Si m-am entuziasmat asa de tare la postul care a aparut la acea cautare. Incat crezand ca e proaspat, din ziua respectiva, am comentat pe loc. Ca sa descopar apoi ca sunt penibila si ca am comentat pe ceva vechi de luni de zile. Ma rog, ca sa nu mai patesc, pun in blogroll.

Dar blogroll-ul se gogoneaza pe zi ce trece. Ii curge untura pe nas. Si problema nu e ca nu se mai intelege acolo om cu persoana. Si ca e un lung carnat. Si ca trebuie sa dau scroll. Ci ca eu chiar imi citesc blogroll-ul.

Si fac asta mai ales in pauza de pranz. In timp ce infulec cate un pestisor. Sau bobinez la vreo ciorbitza care sare cu plosc pe taste si pe pieptu-mi generos. Cand dau peste ceva care ma emotioneaza.

Dar cum sunt o cireasa cumpatata si cu pielita subtire. Si tin la silueta. Pentru ca viata m-a invatat prin exemple hidoase. Ca nu doar interiorul unui om conteaza. Nu mananc o ora intreaga. Si prin urmare nu imi ajunge timpul.

Asa ca reusesc de obicei sa citesc de la A. Cand iau prima imbucatura. Pana la Mi. Cand ling farfuria cu painitza. Si ma uit cu ochi duiosi la strachinutza goala. Pulsand de dorinta sa mai hapai ceva. Si apoi gata.

Si va intreb. Ce vina au blogurile bune de la Mo la U. Si cum se poate ca soarta neprielnica. Sa imi refuze citirea lor din cauze asa de meschine. Am incercat de cateva ori sa incep invers, de la U la Mo.

Dar m-am incurcat ingrozitor in strategiile astea. Si n-am mai tinut minte de la o zi la alta ce trebuie fac. Si ce e si mai presant. E ca blogroll-ul meu creste amenintator.

Ca si silueta mea. Daca tot o sa insist sa mananc in timp ce ma cufund cu totul in blogosfera. Si sa citesc tot, de-a fir a par.

sunt pe drum

Acum, cand cititi voi.

Beau deja vin unguresc si mananc gulyas si paprikas. In dulcele popas spre muntii glazurati cu zapada care-mi trebuie mie. Pentru ce-mi trebuie? Cum.

Pentru scopurile bine determinate pe care le am. Sa castig cupa Austriei la ski in 2009. Si pentru planurile desfranate pe care le am. Sa skiez 7 zile din 7, pana imi ies ochii.

O sa ma mai cer conectata. Daca observati insa incetineala in publicarea de comments, nu o luati personal. Nu e ca nu-mi place ce ziceti. Si ca m-am decis sa ramana foaia alba, fara feedback de la voi. Dar sunt pe partie. Pe partie la Kaprun, Austria.

Am luat laptop-ul. Niste medicamente de digestie. Niste medicamente de mahmureala. Mi le-a cumparat mama de cireasa dupa ce mi-a vazut fatza dupa rev. A ramas impresionata profund. Puteti sa credeti?

Stiu ca sedinta photo arata bine. Dar ce-a fost dupa, asta nu mai vreau sa comentez. Saraca mama. A vazut lupu'.

Am mai luat. Costumul de baie. Caciula de leopard cu urechi montate in crestet. (Urmeaza poze cu ea soon, e complet ridicola). Aparatul foto. O sticla de Campari. Dragoste in vremea holerei, de Garcia Marquez.

Si am mai luat speranta ca prietenii astia buni care ma cara. O sa se milostiveasca sa ma lase sa petrec. Macar o ora fierbinte cu H&M Vienna. Unde acum, simt in timp ce sub picioare am deja pamant strain. Sunt reduceri mortale.

Si macar o ora calduta cu bunul prieten Pawel. Ah, de m-ar lasa macar o ora rece si cu running sushi de langa prater.

Stai, ca m-am pierdut cu firea. Am plecat sa fac sport in aer liber. Nu sa fac shopping desantat si sa mananc ca un purcel cu mintile duse.

Revin cu impresii fierbinti de pe crestele-nghetate.

trafic si bani, veniti la mine

Spuneti drept, va deranjeaza ideea ca eu vreau mult trafic si deci poate mai multi bani in viata mea?

Va supara, ma considerati un monstru, nu o cireasa? Vi se pare ca acum, ca stiti asta, mi-a crescut un corn in frunte? Sunteti scarbiti? Daca da, tocmai va intind o punga on-line pentru voma on-line.

Si eu, eu ce sa fac? Sa ma intristez jenata, mai degraba decat sa sar intr-un picior. Cand dono trimite catre mine zilnic o populatie cat locuitorii unui mic orasel? Zau dono. Mi se face rau de la atata du-te vino pe blog. Nooooot.

Sa imi propun sa imi fac timp acum, la inceput de an. Sa trec fizic, nu virtual. Pe la toti cei care m-au pus in blogroll. Sa ii rog sa ma scoata, ca eu vreau sa citesc doar eu ce-am scris tot eu?

Ha. Si ha ha. Si ha ha ha.

M-am zburlit aici pe taste pentru ca hotcity.ro. Site-ul unde scriu si care ma hraneste fizic si spiritual. A dat drumul in toamna la proiectul ala cu sustin blogosfera feminina. E, si acum tocmai am lansat noi acolo un concurs de scris, pe o tema data.

Si daca tu femeie blogarita scrii misto. Lucru stabilit de restul cititorilor prin vot democratic exprimat. Si care este apoi in mod totalitar moderat de catre organizatorul hotcity.ro.

Castigi 1,000 de euro nu cash, ci in publicitate pentru blogul tau pe diverse site-uri. Si m-am prins ca umbla asa, o vorba printre prezente vieti de doamne si domnite. Ca ar vrea sa scrie, dar nu pentru bani/publicitate. Ci vor doar asa, sa scrie.

Dar vreau sa va rog mult de tot sa aveti curaj. Si sa scrieti nu doar ca sa scrieti, ci si ca sa castigati. Ca asta e ceva bun, nu e nimic in neregula. Nu e deloc jenant sa participi intr-o cursa pentru un premiu. Si sa faci asta scriind e cool.

Sigur, trafic de calitate si bani obtinuti numai pe cai placute. Asta vrem toti oamenii de pe lumea asta. Si ciresele ain't no different.

Dar totusi traficul, de orice calitate ar fi el, aduce bani. Iar banii, de orice calitate ar fi ei, aduc bunuri. Pentru oameni si deopotriva cirese.

Adica blanuri artificiale care par atat de naturale, campari orange, bilete de avion, 8 ore de ski pe zi in locuri minunate, pantofi verzi, impachetari in ciocolata si tehnologie de varf, cu icre de manciuria on top.

Si de ce sa-mi fie rusine sa-mi doresc o viata mai buna. Mai ales daca ea incepe sa curga sau sa picure. Din varful pixului meu. Dar eu n-am voie sa particip...

Deci doamnelor, domnitelor. Participati la concurs pentru ca e fun. Pentru ca descoperiti alte femei din blogosfera cu care probabil o sa va distrati. O sa va imprieteniti si o sa va cititi reciproc, o sa aveti revelatii. Eu azi am avut una.

Asta e foarte misto.

Dar scrieti la concurs si pentru ca ati putea castiga publicitate pentru blogul care va e probabil foarte drag. Si ce e rau in faptul ca blogul care va e drag. Poate sa va aduca si notorietate si niste bani.

Cat despre mine. Ce sa fac, raman o cireasa ciobaneasca. Trafic si bani, veniti la mine. Acum.

A, sa nu uit. Draga Sutu, te rog, cum ai putut sa ma numesti cel mai bun blog feminin, la Gala Premiilor Palatul Sutu, pe 2008? Si sa-mi versi in blog 1,524,326 de cititori din cei 3,246,789.4 pe care ii ai tu? Vai, sunt asa de jenata...

Dar va astept sa scrieti la hotcity.ro. Cu chef si cu mult curaj. Si abia astept sa va citesc.

ma lasa conversii

E vorba despre conversii mei turcoise. Despre care mi s-a spus de atatea ori si in atatea feluri. Ca sunt cei mai frumosi conversi de pe fata pamantului.

Ca lumineaza ca niste felinare inteligente in noapte. Ca sunt marturia balamucului de la mine din cap, in sensul bun. Ca sunt funky si cool si smart, smart Converse. Cred ca am avut si o relatie doar din cauza lor. Deci bazata pe valori solide impartasite.

Doar incaltata cu ei am o stare anume de spirit si imi vine sa zbor. Si cateodata mi se si intampla. Pun bidivii in picioare si o iau asa, incet deasupra floreascai.

Ma duc spre aviatiei doar sa vad daca sunt prietenii mei acasa. Apoi ma indrept spre centru ca imi place cum se vede orasul de sus cu mult trafic.

Am facut atatea impreuna. Ei au vazut lucruri pe care nu mai pot sa le repet nici sa vreau. Au dansat ca nebunii la partiuri din bucuresti, vama si europa, continentul. s-au imbibat in tequila. S-au tavalit prin nisip. S-au odihnit in iarba de mai.

Si acum au cedat psihic, s-au prabusit. Intai a gafait putin dreptul, dar nu l-am bagat in seama, aveam treaba. Apoi stangul s-a despicat mortal spre varf si m-am prins pentru ca o batea vantul pe cireasa fix pe-acolo.

Acum eu nu stiu ce sa fac. Pentru ca m-am dus oricum de multa vreme ca iepurasul la marmacie cu aveti morcovi? aveti morcovi? Insa Converse a decis anul trecut sa nu mai faca modelul asta. Si eu cui raman?

Ma gandeam ca poate, daca le scriu o scrisoare induiosatoare, semnata cu sange. Cum ca, draga Converse, imi trebuie din modelul ala retrograd de care nu mai vrei tu sa faci, 12 perechi. Adica 4 perechi turcoise cu rosu, 4 galbene cu mov si 4 argintii.

Poate ca, pentru a inchide gura unui consumator nebun, o sa faca rost de ele de prin depozite uitate de lume din Bangladesh sau Madagascar sau Honduras. Si o sa mi-i trimita. Voi ce ziceti? Sa incerc? Daca stiti ce trebuie sa fac, nu ezitati.

E iarna si m-au lasat conversii preferati. Eu cu ce mai dansez si impresionez barbatii dintr-o ochire?

mortul ar fi vrut

Stim toti ca despre morti, numai de bine.

Indiferent ce nemernic a fost in timpul vietii. Cat sange rece a dovedit in situatii in care pana si o piatra ar fi plans cu lacrimi de sange. Cat cinism a dovedit in alte situatii cand pana si o piatra s-ar fi induiosat si s-ar fi transformat in plastelina.

Acum, ca s-a savarsit, mortul este un inger.

Dar nu despre asta voiam sa zic. Ci despre cum, indiferent ce lucruri de neinteles a facut in timpul vietii. Si cum i-a lasat pe toti cu gura cascata de mirare prin actiunile lui abracadabrante.

Cum paseste in cealalta dimensiune, mortul devine ca o carte deschisa pentru cei care l-au cunoscut.

Care stiu exact, dar exact, cum si ce ar fi vrut defunctul in general. Dar mai ales se lumineaza in legatura cu ce ar fi vrut defunctul sa faca ei, dupa deces.

Sotia mortului, careia culoarea negru nu ii sade bine, explica. Mortul nu ar fi vrut ca eu sa port doliu. Avea oroare de negru. Chiar mi-a zis cu putin timp inainte, fara sa stie saracul. Dar uite, parca a presimtit, saracul. Ca sa nu ma prinda ca tin doliu.

Prietenii mortului scandalizeaza familia aducand vestea. Mortul nu ar fi vrut sa ne vada tristi. Haideti sa radem si sa incercam sa ramanem pozitivi despre moartea lui. Pentru ca ne vede si se intristeaza. Nu mai faceti fetele astea lungi.

Familia, despre absenta multor persoane cheie din viata mortului, la parastas. Mortul nu ar fi vrut in niciun caz sa facem o adunare obscena, asa. Ar fi vrut in mod sigur, stiu eu si ea si el, ceva retrans. Detesta aglomeratia si imbulzeala. Ii placeau lucrurile discrete.

Despre impartirea lucrurilor lui, mai ales, totul a ramas cum nu se poate mai clar. Mortul a fost de treaba. Si a avut grija sa lase mici detalii complice despre absolut toate obiectele din viata lui. Parca ar fi stiut, saracul.

S-a gandit exact cine sa stea pe fiecare scaun din casa lui. Cine o sa citeasca cartile lui. Cine o sa ia micul dejun pe masa din sufragerie. Si, daca puteti sa credeti, mortul s-a gandit cu placere. Pe cine ar prefera sa-l lase sa-i poarte papucii.

Cine urmeaza sa se culce cu nevasta lui in continuare. Ce om bun, chiar mi-a zis ca nu o sa se supere daca il aleg pe Virgil. Ca daca e oricine altcineva, nu prea ii convine. Dar daca e Virgil, prietenul lui cel mai bun. Atunci se schimba treaba. Si el e impacat.

Dovada ca mortul a fost un om calculat si generos. Sunt in primul rand rudele. Ca lor s-a apucat sa le impartaseasca, din timpul vietii. Intr-un fel de epopee pragmatica dar nu neaparat in versuri. Si nu neaparat scrisa. Despre cum sa se gestioneze tot.

Asa ca aflam acum, dupa atata timp in care ne-am zbatut in neagra necunoastere, bieti nepasatori. Ca mortului ii placea la maximum sa faca cadouri. Ca s-a gandit fara incetare la fiecare dintre rude. Si in mod special la unele dintre ele.

In final, e bine de stiut ca mortul, inima sensibila, ar fi vrut sa nu mai facem atata caz de moartea lui. Sa incercam sa uitam cat mai repede. Si sa vedem partile roz ale intamplarii.

Daca doar am fi stiut ca mortul e asa de cumsecade. Totul ar fi fost complet diferit. Ce pacat ca e prea tarziu. Dar in mod sigur, mortul ar fi vrut sa nu avem remuscari.

cireasa pofticioasa

Preludiu: Postul asta este un fel de leapsa. Pe care mi-am dat-o eu mie imediat, in dimineata asta. Ca un nou pas in proiectul blogosfera feminina, facut de hotcity, locul meu de munca.

Un pas bun, cu premiere de bloguri feminine. Eu nu pot participa, ca lucrez acolo. Dar incercati macar voi, va rog. Tema e simpla, sa zic ce-as face pentru bani, in mijloc de criza. Sa purcedem.

Imi trebuie acum, imediat.

Un cuptor, ca nu am si brusc am descoperit ca sunt bucatareasa. Bietul meu fost sot. Ar fi omorat cu mainile goale sa-mi vina ideea asta acum niste ani. Niste scule de muzica decente pentru sufra. Fratele meu fake a zis ca ma invata ce sa iau.

Apoi palaria aia in forma de trandafir rosu imens de la Cristina Dragomir. Am vazut-o in poza. O vreau si va fi a mea.

Si jumatate din colectia de primavara a magazinului H&M Viena, pe langa care trec saptamana viitoare. Si apoi tot continutul magazinului de muzica preferat din Lyon. Sa vada ochiul meu cum vin carausii cu zeci de mii de CD-uri pe brate in floreasca.

Dar cel mai tare, n-are rost sa va menajez. Imi trebuie un bilet dus intors spre Australia de sarbatorile viitoare dar cumparat acum. Pentru ca trebuie sa inot cu delfinii si sa alerg canguri alaturi de prietenii mei cei buni.

Apoi un altul spre Japonia, de Paste. Unde a ramas ca ma uit tamp la crengute de cires. Cu stripperul mexican care mi-a carat si cioplit iarna asta bradul.

Apoi un altul spre Argentina, unde mi-am dat intalnire anul asta cu un prieten bun sa dansam tango. Si sa mancam friptura gigantica. O cireasa carnivora cu multa cheltuiala se tine.

Ar mai fi de acoperit weekendul la Londra. O saptamana in Maroc si 2 saptamani la vara prin interiorul Italiei. De sus in jos, cu oprire in Sardinia. Unde cica e destul de scump. Aaaa, si mama de cireasa vrea la Amsterdam.

Astea sunt nevoile mele imediate. Dar, acum imi dau seama. Lipseste parca cineva. Cin' sa fie, cin' sa fie. A, este cascavalul, batranul actor. Si mai e si criza. Si eu sunt si o fire sensibila si am pielita subtire de cireasa.

Ce as fi dispusa sa fac pentru banii trebuinciosi?

1. Sa cant treaza la karaoke in fiecare seara in urmatorul an. Desi mi se pare unul din cele mai rusinoase lucruri pe care le-as putea face.

2. Sa merg mai des la dentist, oh. In caz ca as da peste un om nebun care m-ar pune sa fac asta pentru propria lui placere. Cu promisiunea ca ma plateste bine la sfarsit.

3. Sa ma fatzai de trei ori pe saptamana, in prime time. Adica in timpul iesirilor mele in oras. Si chiar si cand merg la serviciu, in fata angajatorului actual. Purtand un tricou pe care sa scrie numele sponsorului meu si sa fie si poza.

4. Sa incerc sa merg pe sarma, la circ. Deasupra unei gropi cu ascultatori de manele si traficanti de copii.

5. Sa incerc sa mangai in fiecare dimineata maimuta salbatica a unui prieten bogat. Daca el ar considera, si m-ar convinge cu bani multi. Cat sa-mi rezolve 3/4 din problemele de mai sus, ca asta ii face bine (maimutei).

6. Sa ma pun la billa cu o caciula de bucatar in cap si sa oblig lumea sa guste din ultimul sortiment de salam. Cel cu ciuperci, verdeata, smantana, somon si ceapa la un loc.

Cam asta as face eu, in prima faza, pentru a putea sa achizitionez tot ce am de cumparat mai sus. Dar stiu, stiu sigur, ca doar peste putin timp o sa am nevoie de inca niste lucruri. Pentru care va trebuie sa las garda si mai jos.

Nici nu-mi da prin cap ce ar trebui sa fac pentru ele. Sa trebuiasca oare sa promit ca ma ingras 10 kile? Brrrrrr...

o lume animala subiectiva

De ce nu deseneaza nimeni elefanti care tin trompa in jos? De ce?

De ce in bibelouri toti caii au coada in vant si coama zglobie si cel putin un picior ridicat? In viata reala caii nu tin un picior ridicat, decat daca au ceva la cap.

De ce in desenele animate maimutele tocmai sar in continuu dintr-un copac in altul? Maimutele au si ele momente cand stau pe loc, degeaba, asa. Si se gandesc la ale lor. Sunt convinsa de asta.

Vreau sa vad broaste sculptate din jad care au decis sa nu fie cu capul pe-afara in clipa cand li se facea bustul. Sa imi arate doar carapacea, ca asa au vrut muschii lor.

Si mai vreau figurine cu oi care sa exprime si altceva decat nedumerire sau veselie nejustificata. Vreau oi furioase, oi visatoare, oi neinfricate, oi imbujorate de rusine si oi fara inima.

Si antilopele gnu, da, antilopele gnu, sunt dezirabile tocmai cand, ce chestie, participa la marea migratie? Dar hm, cine sa-si bata capul sa filmeze o antilopa gnu singura, cand poti filma niste zeci de mii odata. M-am plictisit de atatea gnu la un loc.

De ce zebrei ii sta cel mai bine in gura unui crocodil, dupa ce au secat toate baltile. Si furnicile poarta mereu ceva mancarica in gura? Cred ca furnicile mai si dorm. Altfel ar fi obeze. Apropo, are cineva un film cu furnici care dorm?

De ce somonii sunt filmati numai cand se intorc la origini, sa faca sex si sa moara? Si nu cand traiesc si ei fericiti, cu sfarsitul aflat departe, pe unde ii poarta pasii lor roz portocalii? Are cineva film cu somoni adolescenti si fericiti?

M-am saturat de albine pe flori. Vreau sa vad un trantor care doarme cu gura deschisa, din care curge miere, dupa ce a facut dragoste cu cea mai mare doamna posibila. Vreau sa vad si pestii in timp ce sunt gravizi si au greturi, nu numai cand nasc.

Vreau sa vad in filme si cupluri care refuza stanjenite sa se sarute pe gura cu limba, primul lucru cand se vad in pat dimineata. Pentru ca nu stiu cati dintre noi s-ar baga pe bune la asa ceva inainte sa se spele pe dinti.

Dar chiar asa: ce mi s-o fi nazarit? Pai am in baie un elefant cu trompa la cer. Si o broasca testoasa care se uita la mine cu ne-ochii ei de jad. De-aia.

romanta cu patashon cand intra in pat

Printre potentialii mei parteneri aflati pe lista de verificat. Poate sau nu poate deveni un suflet pereche pentru cireasa? Se afla si patashon.

Cand patashon imi este alaturi, noi suntem cei care dam viata zicalei aoleu, sunteti ca pat si patashon, unde eu sunt fireste pat. Adica pentru atunci cand vrei sa zici ca doua lucruri se potrivesc ca nuca-n perete.

Sau altfel zis, impreuna ne potrivim ca manusa dreapta indesata pe mana stanga.

Ma mir ca inca nu ne-au contactat cei de la Discovery Channel sa faca un documentar despre "asa nu". Sau macar cei de la Din dragoste. Ca sa faca emisiunea putin mai picanta. Si sa amuze privitorii cu bizarerii de prin metropola.

El, patashon, si eu, pat, nu avem ce sa ne spunem nici sa ne pui pistolul la tampla. Am incercat de atatea ori sa ingaimam ceva care sa semene a conversatie. Vorbele noastre se leaga numai cand alcoolul bate sangele.

E drept ca demiurgul poate, sau altcineva pus pe shotii, ne tot impinge sa ne vedem. Si sa incercam sa ne facem viata mai suportabila unul altuia apeland la partea aia, magica de-a dreptul.

Partea cand pat se potriveste cu patashon cum merg caperele pe somonul la gratar, cu lamaie, intr-o zi de primavara, in gradina. Acestea sunt momentele cand patashon isi ia avant. Si intra nemilos, cu toate fortele atavismului speciilor, in pat.

Atunci pamantul, batran pervers, se opreste nedumerit sa se uite. Iesindu-i complet din cap ca jobul lui este sa se intoarca necontenit dupa soare. Si o intreaba pe colega Venus: draga mea, tu stiai ceva? Ca eu le pusesem cruce. Stiam ca nu se potrivesc.

Venus, razandu-si in barba, vorbeste in sarade: cand urca la mine pe munte, pare ca sunt ca doua boabe-ntr-o pastaie. Pamantul zice deh, femeile, si se intoarce confuz la ce stie el sa faca mai bine. Sa se roteasca.

Cand patashon iese din pat, se uita de-a mai mare mirarea unul la altul. Unul: cum am putut sa ma alatur tie? Altul: cum ziceai ca-ti spune? Unul: cati sunteti? Altul: cinci. Unul: ce cinci? Altul: ce cati?

In timpul asta, protagonistii fac diverse activitati de rutina. Marte se ineaca de atata chicoteala. Venus da ochii cu gene lungi peste cap si strange dispretuitor din buze. Pamantul moare de drum lung. Patashon doarme. Iar pat, pat scrie.

cireasa-pisica pe soba vietii

Sa ma fi vazut acum un an.

Sa ma fi vazut acum un an, cum mai dantuiam si mai petreceam. Prin vene pasamite curgea jeratec in loc de sange de om. Altfel nu-mi explic cum de puteam sa o tin tot intr-o petrecanie. Ma mir ca nu am facut hepatita.

Cireasa party animal, asta eram. Si mi se parea ca, odata descoperit modul asta de a face lucrurile. Nici nu se poate trai altfel. Si oricum, daca chiar se poate, de ce naiba as face-o.

In weekend mi se facea in sfarsit somn. Si spuneam papa trupei de numerosi tovarasi intr-ale dansului. Si imi scoteam urechile de urs panda de pe cap. Si lasam ca mos ene sa imi coboarele ploapele grele de sclipici. Abia la ora 5.

Cine stie cate melodii ramaneau nedansate. Cate vorbe nespuse. Cate pahare negustate si neciocnite cu trupa. Mereu parere de rau. Dar lasa, ca dorm ceva somn. Si o iau maine de la capat.

Lumea mea, adica cea apropiata, zicea ca asta e complet nesanatos. N-ai avut jucarii cand erai mica, mi-a zis mama de cireasa. Parca a intrat dracul in tine, au zis altii. Stai un pic locului, ca ne faci rau. Au zis ceilalti.

O sa obosesti cireaso, o sa obosesti rau de tot. Cantau toti in cor, abia asteptand carevasazica cu interes momentul. Neeee, sunteti gelosi. N-o sa ma opresc niciodata din dans. Eu trebuie sa dansez. Trebuie.

In vara a aparut dragostea, batrana actrita. Si uite cum cireasa se opreste brusc din flic flacuri pe mese. Isi ia codita, si-o ruleaza sul si si-o vara sub cap. Si se pune pisica pe soba lui SMPE. Unde doarme somn bun si placut.

Scaraotzchi insa, viclean copil de casa, ce umple cupele cu vin mesenilor la masa, ma pandea. Ca sa ma aflu in treaba, incep sa ma plang ca SMPE m-a oprit din dans. Cine esti tu, sa nu ma lasi pe mine sa dansez, metaphorically speaking. Dar si asa, pe bune. Cine esti tu?

Nemultumirea generata de lipsa petrecerilor tinute lant pana in zori de zi imi creste sub fund musuroi. Facut din furnici din alea care inteapa. Imi placeau serile tihnite cu SMPE. Dar tanjeam si dupa party, party fara mila.

Ii explic si mamei de cireasa, cu atitudine de mana in sold. Uite mama, in principiu e ok, dar eu nu mai dansez. S-o putea trai asa? Mama imi zice ca seman cu peter pan si se intoarce cu spatele. Eu ma scarpin in cap. Intai ma simt jicnita, apoi destul de fericita.

Mi se trage insa, ca un covor de sub picioare, soba de sub fundul de cireasa-pisica. Ma scutur si zic. Bine. Acum sa inceapa din nou petrecerile. Fratilor, unde sunteti, asteptati-ma.

Si iertati-ma ca am lipsit un pic. Stiti cum e, dragostea nu alege, ia ce prinde la mana. Am cazut, m-am lovit. Dar acum sunt ca noua. Hai sa dansam pe mese. Fratii au raspuns prompt la apel, imediat.

Dar trage mosul, trage baba, ridichea nu iese. Adica ma chinui eu ce ma chinui, dar ceva nu rimeaza. Egal lipsa chef. Lasa, imi zic eu, dragostea asta m-a podidit un pic. Dar cand ma voi scula, pre multi voi popi si eu.

Si astept, si astept. Si lucrurile, in loc sa o ia in directia dorita, o iau invers. Adica, ce sa mai. Problema s-a agravat groaznic. Acum, in zilele noastre, ca sa mai ies din casa. Trebuie sa faca prietenii mei o cerere aprobata cu multe zile inainte.

Si nici dupa ce eu personal dau viza pozitiva. Nu sunt deloc sigura ca o sa si reusesc sa ma desprind. Si sa nu credeti ca mai dansez pe undeva. Tot ce pot face, cu efort maxim, este sa ma incadrez intr-o sezatoare.

In timpul careia, fie, accept sa vad oameni, dar cunoscuti, si sa ingurgitez campari orange. Ultima ramasita a zilelor de cand petreceam. In restul, totul e mai pe liniste asa. Fac vizite la oameni acasa, ies la masa. Si in tot felul de pelegrinaje.

Mi-e dor de tara cu miroase, de ape in care sa ma balacesc, de campuri cu flori si cai, de nori la care sa ma uit atent cum trec. Nu m-as mai baga intr-un loc cu fum nici sa ma pici cu ceara. Si seara, seara am chef sa dorm.

Asta nu e rau, e chiar bine. Eu sunt multumita tare. Am tot crezut ca e o faza. Dar...

Doamnelor si domnilor, criticii mei au avut dreptate. Cred ca am obosit. Si m-am oprit din dans. Fara voia mea, dar s-a intamplat. Si asa arata noua mea viata. Asa ca am ramas cireasa-pisica pe soba. Dar pe o soba mai mare. Soba vietii care este ea.

excursie in valea plangerii

Disclaimer: asta nu este un post vesel, umoristic, giumbuslucar.

Dar este ceva ce mi se intampla, asa ca trebuie sa scriu. Tomato cu scufita, tu, mai ales, te rog sa nu citesti. Stiu eu ce stiu.

Am o matusa grasa. Cred ca toata lumea are. Da, dar a mea nu e doar o matusa grasa, ci si una tare misto. E matusa cu mult umor, e o matusa careia ii bubuie capul de desteptaciune.

Ce mai tura-vura. E o matusa pentru care sunt dispusa sa fac tot felul de lucruri. Si asta o face asa de speciala. Incat sa intre si pe blog, unde poate sa devina personaj principal.

Pentru ca ea mai are o functie. Cand am o dilema legata de oameni sau situatii limita, tot la ea ma duc. Sa-mi spune ce crede ca trebuie sa intreprind. Moment in care o numesc oracolul din balta alba. Dar despre asta alta data.

Matusa asta cam pleaca in canada, des de fapt. Si cand pleaca, ma lasa pe mine sa fac niste drumuri pe care in ruptul capului nu le-as face pentru mine. Dar pentru ea trebuie, ca nu are cine.

Si unul din ele duce la o policlinica din titan, unde ma ducea mama cand eram mica si faceam febra. Probabil de la ce-mi trecea prin cap si nu puteam da buzna pe blog, sa zic, ca acum.

Odata intrata, merg la etajul 6. Urc pe scari si pana la etajul 4 e forfota, sunt oameni, doctori, copii, vanzoleala. Etajul 5 este pustiu si e mereu intuneric bezna.

Etajul 6 vine cu lumina palpaita. Dar cu zero forfota si zero cuvinte. Etajul 6 pare nelocuit, desi luminile sunt aprinse, deci cineva e acasa. Aici e sectia oncologie.

Eu intru mereu cu cercei in forta de inimoara sau de mar sau de cireasa. Si cu unghiile rosii. Si grabita, merg repede. Si am mereu niste foi scrise de mana pe care ma uit ca sa inteleg ce am de facut. Si o carte la subrat, ca stiu ca e de asteptat.

Oamenii langa care ma opresc sunt multi si nu poarta nimic rosu sau verde sau galben sau albastru. Nimeni nu vorbeste cu un coleg de scaun, ca la alte discipline, orl, de exemplu. Nimeni nu citeste nimic.

Stau cu fete de piatra si doar se uita la usa aia care se deschide atat de greu. Asta dupa ce m-au studiat pe mine, care sunt picata ca de pe alta planeta, planeta uite-cum-crapa-altii-de-sanatate, fara prea mare interes. Fara niciun sentiment.

Stiti cum iti faci planuri mereu cand mergi la doctor, care de obicei ti-e pila, nu un necunoscut. Incerci, fara sa deranjezi rau pe nimeni, sa dai cumva de stire doctorului pitit dupa usa ca esti aici, ai ajuns, sa faca ceva.

La un moment dat te apuca un pic de panica si iti vine sa tragi de halat pe doamna asistenta care se vede treaba ca are acces la el, dar nu te cunoaste. Si sa-i suieri cate ceva in ureche. Va rog sa-i spuneti, am venit, sunt aici.

La etajul 6 in policlinica titan, nu am nici cel mai mic gand sa fac asta. Fetzele oamenilor ajunsi in valea plangerii ma opresc. Sunt foarte bolnavi si se vede rau. Aproape ca mi-e rusine ca vin de pe cealalta planeta. Si as vrea sa nu ma vada.

Dar stau acolo in picioare, ca nu vreau sa le ocup tocmai eu locurile, eu sanatoasa. Si astept, dupa ce reusesc sa susotesc asistentei ca vin in numele matusii grase. Sa mi se dea o foaie.

Pe care trebuie sa recunosc ca, odata ce o primesc, plec ca si cum am un ardei iute infipt in fund. Pentru ca nu mai suport presiunea din jur. Si linistea de cremene. Si pentru ca mi se strange inima pentru ei. Dar si de groaza sa-i mai vad.

cireasa, o (supra)vietuitoare

Patinoarul este unul din locurile cele mai periculoase de pe planeta. Cireasa dixit.

Adica atunci cand din viata lipseste cu desavarsire aventura, putem sa alegem patinoarul. Sau cand am gresit cu ceva si trebuie sa ispasim. Tot asta ar fi un loc potrivit, in loc de bice pe spinare.

Sau daca suntem inocenti de fel si credem ca totul se sfarseste cu bine, no matter what. Pasim pe gheata senini. Dar noi cei ce intram aici, musai sa lasam orice speranta.

Eu nu patinez chiar asa de precar. Dar m-am dus cu a cherry, care odata ce-i pui patinele in picioare, devine un fel de flendura asa. Si pare ca e complet la voia intamplarii. Face ca bambi, ma scuzati pentru dublarea in norvegiana.

Oricum de indata ce te afli pe gheata, se intampla asa. Zice a cherry vorbe de duh si mare dreptate are. Ca tot ce ai acumulat in viata ca si cunostinte, nu mai conteaza. Cand esti pe gheata, esti pus intr-un context complet nou.

Soarta iti da vant acolo. Si acum descurca-te cum oi putea. Dar trebuie sa faci asta si in public. Cu altii care pot si de obicei chiar si rad de tine. Nu ai posibilitatea sa patinezi intai de proba in dormitor. Unde esti doar tu cu tine si self esteem-ul tau. Si eventual cate un prieten.

Alt lucru care se schimba dramatic la pationar este modul in care percepem copiii. Pe patinoar copiii nu sunt decat niste piedici in calea succesului. Si trebuie pe cat posibil ocoliti.

Sau daca asta nu e posibil, atunci indepartati degraba. Cu cat mai putine pierderi cu putinta. Important e sa stai tu in picioare. Copiii sunt mici. Cad de mai de jos si oricum o sa uite.

Pentru ca pe patinoar cel mai puternic castiga. Este valabila aici selectia speciilor. Iar copii incurca tare mult. Pentru ca patineaza complet haotic. Exact cum zboara moliile. Bine, acum zic eu asa, de copii.

Dar pe patinoar cursa e asa de stransa. Si esti expus tot timpul la asa niste riscuri. Incat pot sa fie in fata si batranele sau femei gravide, sau bolnavi sau militari in termen.

Ca, daca esti un soi razbatator, in frunte ti se afiseaza acelasi lucru. Debaraseaza-te de obstacol. Debaraseaza-te de obstacol. Debaraseaza-te de obstacol. Cred ca doar ciobanul mioritic ar ramane calm cand, in timp ce patineaza, in fata ii apare un stol de copii. Dar el oricum suferea de ceva, saracul.

Si taman cand te relaxezi putin. Si crezi ca stapanesti alunecusul, tinandu-l in consola la degetul mic. Taman atunci ti-o iei in freza. Daramand si vreo mama care n-are nicio vina si niciun chef sa se afle acolo.

Dar eu, eu sunt buna. Zau ca sunt. Nu numai in general, dar si la pationar. Cum ma pui pe gheata, cum sunt fericita. Si zambesc tamp catre lumea larga. Ma strecor ca o soparla printre neinitiati.

Tai fata, atzin calea, imping, ating, imping din nou. Si ies castigatoare. Ce daca in spate zac victimele poftei mele de viteza. Pe patinoar poti sa mai dai cate un ghiont fara sa ti se poarte pica.

Ce sa fac domle, am alunecat. Da, cu cotul in ficatul matale. Ce, crezi ca am vrut?! Patinoarul e un loc bun pentru refulat ura fata de aproape, generic vorbind.

Dar va zic. Patinoarul nu este pentru cei cu inima slaba. Si din pationar scapa cine poate. Iar eu pot.

Asa ca sunt de gasit acolo tot weekendul. Ba mai zburatacind un grup de copii mici. Ba mai speriind o mamica, o batranica sau, daca am noroc, un militar in termen.

emoticoanele imi blocheaza simtirea

Ca sa nu mai zic de ratiune. Ca la mine cand simtirea s-a dus, hop si ratiunea. Care ii urmeaza, sora geamana, prea fricoasa sa doarma singurica.

Vorbeam zilele trecute cu cineva. Nu spui cine, persoana importanta. Pentru mine, adica. Si am trimis un zambet, pentru ca m-am gandit la el si am zambit. Si a trimis si el un zambet.

Si m-am infoiat si am trimis un batut din gene, pentru ca ma uitam la el cu ochii aia de batut din gene. Si el a trimis un ranjet, pentru ca a intuit starea precara de spirit si inima in care ma aflu.

Si apoi m-am incordat si am trimis un sarut. Si am primit pe loc brate deschise la maximum, care mergeau unse cu sarutul meu. Si am trimis inimioare care-mi ieseau din gura sau din ochi. Nu sunt sigura.

Si el a trimis thumbs up, adica ne bucuram ca ne trimiti inimoare. Si eu am raspuns cu un om care tine o petrecere si sufla in suflici din ala. Pentru ca ma bucuram ca el se bucura ca eu eman inimoare.

Dar apoi s-a-nchis. Cand eu mai aveam atatea de spus. Dar neavand curaj prin cuvinte potrivite. Pentru ca mereu cuvintele mele sunt prea vii si ma dau in vileag. As fi trimise niste semne.

Unde sunt, draga yahoo? Emoticonurile cu "vreau sa te mangai pe par. Desi stiu ca parul tau e ca o tabla si nu se poate mangaia".

Dar vreau sa te miros, ca mirosi mereu frumos. Si musai sa fac asta acum, inainte sa ma duc la culcare?

Yahoo, nu face pe durul, si scoate de la tescherea urmatoarele semne:

Vreau sa stau cu nasul lipit de gatul tau. Asa de lipit incat sa nu mai pot respira. Si sa vina descarcerarea si sa ma descarcereze. Dar pana vin ei, abia astept sa ma sufoc.

Pot sa ma cuibaresc putin, ca stii ca sunt mica, in spatiul format intre clavicula si gat si umar? Vreau doar sa trag un pui de somn, stiu ca acolo la tine e asa de bine.

Hai sa mancam impreuna din aceeasi farfurie. Stii tu unde. Si cum e lumina in jur si muzica de potrivit de tare.

Mi-e dor de tine asa de tare ca vor sa sune la salvare. Oriunde imi dai intalnire, pot sa ajung in 3.2 minute. Pentru ca imi pun aripile pentru ocazii. Si zbor ca gandul.

Si mai ales, unde e yahoo, unde e emoticonul care sa zica. Daca tu poti, eu vreau.

Ooooof, cum sa fac eu sa ma exprim omeneste emotional cu asa niste emoticoane sarace in continut si layout? Si pentru ca nu pot sa slobozesc cuvintele cum imi vin la gura. Pentru ca atunci iese mare balamuc. Uite, sed si rabd.

Dar e destul de frustrant. Si zau ca am nevoie de ajutor. Yahoo, pls help another cherry at risk.

Voi de ce emoticoane ati avea nevoie ca sa fiti mai expliciti? Facem impreuna petitie la yahoo?

mamaliga, parte din rezolutia ciresei

Ce ciudat ca oamenii au decis sa purceada tocmai acum, din toate perioadele posibile. La facerea de liste cu teluri personale.

Sa ma apuc sa insir ce vreau sa obtin in viata. Acum cand mintea aburita de carnale. Si talia ingrosata de sarmatzi. Situatie care ma cam opreste de la a gandi limpede ce am de facut anul asta. Hm.

Dar daca-i musai, cu placere. Si pentru ca stiu bine de tot ca. Pentru sa obtin ceva, trebuie in primul rand sa stiu ce vreau. Iaca-ta cum arata lista mea (selectiuni).

1. Sa vad Londra. O cireasa nu este deplina daca nu a calcat pe aici. Odata ajunsa acolo, o sa incerc sa iau masa cu Jaime, pe care o sa-l rog sa faca ceva cu avocado. Si apoi ceaiul cu regina, ocazie pentru care am palaria potrivita.

2. Sa gatesc. In topul listei sta mamaliga. Vreau sa mananc mamaliga cu lapte si cu sare. Mi-e dor de mamaliga. Apoi mai vreau sa fac peste si broccoli. Si ciorbe cu bors. Asta pentru ca m-am decis ca-mi sta bine femeie, asa.

3. Sa scriu la trei reviste bune. Asta pe langa activitatea de on-line pe care cu mult interes o desfasor acum la hotcity.ro. Si pe langa cronica de events pe care o fac saptamanal la sapte seri.

4. Sa stay fit. Adica sa slabesc putin, sa ma intaresc pe alocuri. Sa fac si mai mult sport, sa mananc si mai sanatos. Sa ajung la doar 150 de pungi de pufuleti pe an in loc de 365.

5. Sa ajung departe. In Argentina, sa vad un prieten. Australia, sa vad alti 2 prieteni. Sau Asia, unde sa nu vad pe nimeni. Dar sa vad eu care e treaba pe acolo.

6. Sa pun voci. Adica sa se auda glasul de cireasa pe desene animate sau pe spoturi. Mare dorinta mare. Sta pe rezolutie de ceva ani, dar s-a miscat putintel. Daca vrei, poti.

7. Sa dau inapoi. Adica sa inturnez oamenilor din jur care imi dau tot felul de lucruri misto. Macar o parte de alte lucruri misto. E mult de munca aici, ca eu primesc enorm. Dar poate razbesc.

8. Sa-mi cumpar roti de iarna. Ca sa pot merge la ski cand am chef, fara teama. Apoi masa cu scaune "Stefan" de la ikea. Si un cuptor in care sa coc friptura si vise.

9. Sa locuiesc 6 luni la Istanbul. Sau macar sa-mi pregatesc anul asta lucrurile in asa fel. Incat sa ma pot trezi anul viitor pe malul Bosforului o vreme. Imi curge sange turcesc prin vene, asta e clar.

10. Sa cumpar mai putin orice. Desi inima ma indeamna inca, biata naiva. Sa mi se para ca am nevoie de din ce in ce mai multe lucruri. Bad bad cherry.

11. Sa strang gunoiul diferentiat. Adica sticla la sticla si tot asa. Sa fac nu stiu ce cu uleiul. Si metalele si hartia. Si sa nu-mi fie lene sa merg pana la capat cu toate.

12. Sa fac mai mult voluntariat. Sa plantez mai multi copaci. Sa ajut in fel si chip, cum oi putea si cu ce oi putea. Fara sa curat rani si sa activez in medii in care miroase urat. Ca asta chiar nu pot.

13. Sa merg o saptamana in Maroc. In iunie, cu verisoara mea canadiana. Vreau si la Marakesh, si in desert. Vreau sa mananc cus-cus si curmale. Si sa ma dau cu covoare zburatoare ca sa ajung pe unde am treaba acolo.

14. Sa scot carticica galbena. Am eu in cap o carticica de cireasa. Stiu titlul. Stiu cum arata copertile. Stiu cam ce e inauntru. Dar nu stiu cum sa fac cu tiparirea, banii, productia, distributia, etc. Astept provincia.

15. Sa dau drumul la inca 2 bloguri. Pentru ca am si alte lucruri de spus. In tot felul de altfel de formule. Pe care nu pot sa le implementez cum trebuie aici.

16. Sa ma imbrac frumos si sa ma pieptan in fiecare zi. No comment. Dar nu-mi iese mereu.

Si dupa un an in care am trait 3 sferturi perfect. Si un sfert mizerabil. Un an bun, as zice eu, daca iau in considerare procentul. E cazul sa vina unul si mai bun. Chiar daca el vine cu ceva mai multa moderatie.

Pentru ca anul asta. Un fleac, m-a ciuruit. Nu credeam sa doara asa.

Si va las, ca ma pun pe treaba. Intai si intai ma pieptan. Restul vine de la sine.

Later edit, adica am adaugat asta mai tarziu: Auzind rezolutia mea, a cherry a dat fuga pe net si a cumparat 3 bilete la Londra. Ce frumoasa este viata!

ce ma fac?

Cica ce apuci sau alegi faci in prima zi din noul an. E clarvizionist pentru cum o sa o iti arate tot restul anului.

Chiar constienta fiind de asta. Si simtind cum imi sufla in ceafa responsabilitatea. De a nu gresi cumva actiunile in care sa fiu implicata pe 1 ianuarie. Si de a-mi croi o viata fabuloasa pentru anul asta. Cred ca deja am facut-o lata. Si am dat-o-n bara.

M-am trezit cand soarele era cu toate sulitele lui pe cer. Cu capul disproportionat de mare, cat doua banitze. Am incercat sa merg prin casa lent, ca pe oua. Si Dumnezeu stie cat sunt de atenta eu cu ouale, de orice fel.

Dar oricat de molcom pasesc, imi vajaie capul de asa viteza. Asta inseamna ca o sa fiu mahmura tot anul? O sa imi vajaie capul tot anul si o sa ma doara carnea pitita sub pielita subtire de cireasa? Vai mie.

In drumul meu melcos prin casa am dat peste o oglinda. Ce am vazut? Sunt cea mai urata cireasa in viata. Parca cineva mi-a facut fata cocolos de hartie. Si apoi a despaturit-o la loc, in batjocura.

M-am speriat asa de tare, incat am cazut rapusa, ca capul de lada de zestre. Am vazut stele verzi si am visat ca totul s-a rezolvat. Si nu m-am trezit decat cand prin stomac au inceput sa-mi viermuie nelinistite tenii mari. Dornice sa imbuce ceva in noul an.

Le-am mangaiat pe cap. Desi teniile mereu te pot insela oferindu-ti capul gresit. Asta urasc eu la ele. Si le-am rugat sa aiba putintica rabdare. Mancam imediat.

Am hapait in graba 18 sandvisuri cu unt frecat cu usturoi. Si am inceput sa am o respiratie urat mirositoare. Asa de rea ca una din florile preferate da semne ca moare.

O sa fiu urata tot anul? Si cu fata mai lata decat de obicei? Si cu cearcane negre sub ochii plini de neant? O sa miros dezagreabil a usturoi tot anul?

Seara lui 31 m-a prins cu un lighean plin cu rufe de intins. Cand masina a decis ca gata, a spalat totul cum trebuie. Eu eram deja incinsa in corsetul de Betty Boop. Si n-am mai gasit vointa sa ies pe balcon asa. Cu balcoanele la vedere, din care sa muste gerul lacom.

Asa ca ligheanul este si acum scos pe balcon. Pentru ca stiu ca n-am voie sa fac treaba. Sfinte sisoe, cate constrangeri. Ma zbat intre corset si traditii.

Dar credeti ca tot anul o sa am rufe neintinse?

Apoi am fost la o matusa calatoare sa ud florile. Constransa cu un pistol la tampla de catre mama de cireasa. Matusa sta la etajul 10 si nu-i merge liftul.

Asta inseamna ca o sa urc tot anul scari aiurea in tramvai, dupa ce am mancat prea mult? Hmmmm. Ce ma asteapta...

Noroc ca spre sfarsit am fost in domeniul maguricea. Aici am mancat cu fructele prietene, cireasa si dentista cu cei mai mari sani din univers si cei mai adanci ochi negri.

Apoi imbuibate, asa, ne-am uitat in motul patului la 2 filme. In care ne-am regasit si asta ne-a multumit. Pentru ca ce e mai dulce pe lumea asta. Decat atunci cand descoperi ca toata lumea sufera de aceeasi boala, nu spun care. Si ca nu esti singur.

Si apoi am ras si iar am mancat floricele cu unt, bomboane de ciocolata, cornulete cu magiun. Si un fel de bulgarasi maro, bumbushori cica, asa cu nuca si alte minunatii, facuti prin bucovina.

Deci credeti voi ca tot anul o sa stau in motul patului, cu cearcane, mancand bulgarasi sau de fapt orice mi se ofera, mirosind dureros a usturoi, cu carnea duranda, cu capul mare, cu fata botita, cu rufele neintinse, dupa ce am urcat multe scari?

E drept ca planul meu pentru 1 ianuarie. Continea putin sport, niste sex de calitate si inca niste intamplari spectaculoase. Care nu-mi erau ele chiar clare. Dar asta e tot ce am putut sa produc.

Si totusi parca nu e cel mai rau. Pentru ca asta inseamna ca, in ciuda celor de mai sus. Totul anul asta o sa rad alaturi de prieteni. Si cred ca pot sa traiesc asa, doar cu asta.

Voi ce ati facut in prima zi?

diva anilor '20, Tiganca si Betty Boop go wild on NY'E

De Craciun am fost tare busy, dansand prin lume. Apasati va rog another dance si alegeti de acolo ce vreti sa va dansam. Noi o sa ne supunem. A fost luna cadourilor, inca suntem generoase.

Si apoi, o sa las pozele sa graiasca. Chiar nu cred ca de data asta e nevoie de prea multe cuvinte.







Adica mai jos vedeti pentru ce m-am straduit sa intru in corset. Si ce a iesit de revelion. Cum m-am intrupat in Betty Boop.







Vedeti care este diva mea preferata, a cherry, in albastru. Si vedeti si pe dentista cu cei mai mari sani din univers si cei mai adanci ochi negri.







La multi ani.