mi-e dor de Vama ca de mama

Si de mama mi-e dor mereu, ca un copil plecat de timpuriu de acasa ce ma aflu.
Cine recunoaste peisajul, stie ca Vama nu asteapta prea mult. As zice cateva luni asa. Apoi te trezesti ca mine intr-o dimineatza, impachetandu-ti slipul si prosopul colorat, fara sa stii nici macar o piscina deschisa.

Atunci m-a traznit: doamne, ma duceam spre Vama. Si-ncep sa dau telefoane in stanga si dreapta sa intreb de loc in masina, de sac de dormit, de tipul ala bun, sau de sora-sa, dupa curaj. O sun pe doamna Stefan, sa nu care cumva sa dea cabanutza altcuiva. Doar gandul m-ar ucide.

Nimeni, nimic. Mai da-o naibii!! Ce-au oamenii astia? Tocmai ei care mi-au aratat masa mai buna la Stuf sau ce sa beau la Expirat, ce sa mananc la Soni si unde sa ma asez sa ma prinda soarele pe toate partile? Ei chiar n-or vedea ca Vama ne asteapta?

As, nu las eu lucrurile asa. Imi iau slapii, imi pun palaria, shalul, si ma duc sa-i conving prin prestantza. Ies din bloc si simt putina racorica. Nu-i nimic, e dimineatza imi zic. Asa e mereu cand sunt obosita.

Dar in autobuz oamenii ma privesc ciudat. E drept ca sunt albastra fara motiv, dar ce-are? merge cu shalul oricum. Nu mai suport zgomotul unei doamne care clantzane si ma intorc cu fatza spre geam. Ce ciudat.. niste picatzele albe se lipesc de el. Decid sa le ignor. Sunt prea mari sa fie nisip, asa ca ma lasa rece. Prea rece totusi, pentru o fiintza asa simtzitoare ca mine.

Cobor aici. Am o prietena in zona care sigur vrea plaja. Hm.. suspect. Ma priveste de sus cumva si ma trage inauntru. Ma imbraca pana la gat. Ma revolt. Ne luptam, ne rostogolim. Obosesc.


Ma obliga sa ma uit in jos. Unghiile mele sunt mov. Un mov netrandy din pacate. Asta ma infrange. Pedichiura ei e ascunsa in sosete groase si moi.

Ma tarasc spre casa s-o sun pe mama.