viata fara de claxon

ce-i mai injuram pe cei ce claxoneaza. indiferent dc aveau dreptate sau nu, ma scoteau din sarite. si ii cosideram cei mai mari sociopati.

bineinteles ca eu, prin comparatie cu ei, ma vedeam stralucind de bun-simt. eram sigura ca nici macar nu ating claxonul, ca sunt o zana a tolerantei in trafic.

pana ieri, cand am ramas, nush de ce si probabil nu o sa aflu niciodata, fara claxon.

am descoperit cand am vrut sa ma ratoi din claxon la o femeie in varsta care mergea aiurea, gandindu-se la altceva. si care pana la urma, desi i-am bagat masina in coasta, a scapat nevatamata.

apoi am avut, intr-un singur drum, vreo 14-16 situatii in care aveam disperata nevoie de claxon. ca sa atentionez, ca sa injur, ca sa dau la o parte, ca sa zic stai tu sa trec io. macar ca sa il fac sa se uite sa ii fac semne ca e un sofer naspa.

in unele situatii treaba a fost asa de serioasa, si lipsa claxonului asa de traumatizanta, incat m-am dat jos. nu sa ma bat sau sa injur, dar ca sa reusesc sa rezolv situatii de trafic pentru care tare as fi avut nevoie de un claxon.

in loc sa apas de butonul eliberator, m-am precipitat jos si am batut oameni pe umar. da-te ca sa pot trece eu. n-am loc. ai oprit prost. n-am dat nici macar peste un binevoitor. au marait la mine rand pe rand.

si mi-am dat seama ca nu mai pot asa, nu vreau contact direct cu lupii din trafic. vreau claxonul meu inapoi. din care sa claxonez ori de cate ori mi se pare ceva in neregula. sau sa claxonez degeaba, doar ca am o zi proasta, asa cum clanoxeaza toti bucurestenii care se respecta.

dar a mai murit un mit. nu sunt speciala. si eu sunt un freak care are nevoie de claxon in trafic. ca sa exprime dorinte, sentimente, valori morale. vise, credinte si subtilitati.

nu pot sa mai traiesc o viata fara de claxon.