marți, 4 martie 2008

de la toleranta la exasperare

cred cu tarie, pana-n vf coditzei, ca oamenii sunt facuti sa traiasca in perechi, nu singuri. si cand apare cineva care nu contravine violent valorilor mele fundamentale, ma gandesc ca da. poate exista o sansa.

asa si cu el. nu taraia un picior si nu purta vreo cocoasa. nu traia in cutii de carton. nu era gropar de meserie. nu avea pantofi cu varfurile intoarse in sus. am zis ca putem sa facem cativa pasi impreuna.

la inceput mi se parea asa de amuzant, asa de natural. asa de proaspat. asa de spiritual. vai, e dragut si ca look! desi stim ca ce conteaza e doar interiorul unui om.

si unde mai pui ca are valori simple, de baza, nesofisticate. ce reconfortant e sa fii langa cineva asa, back to the roots!

cum ma face sa rad, si ce bine ne distram impreuna! cum parca vrem aceleasi lucruri si langa el drumul pare mai simplu. ne intelegem din priviri.

uite domnule, ca nu imi trebuie cine stie ce lucruri complicate ca sa fiu multumita. si ideea asta despre mine, ca sunt usor de multumit, m-a sedus si m-a multumit enorm.

mi-am purtat gaselnitza cu mandrie si cu praf de minune in privire. ba chiar am pus un reflector pe ea, sa vada toata lumea ce flexibila sunt in alegeri.

un pic mai tarziu, doar un pic, am inceput sa nu mai rad la toate glumele. am descoperit ca are gesturi si mimici pe care nu le observasem inainte.

peste putina vreme m-am intrebat: care glume?! au inceput sa ma lejer enerveze unele dintre simplitatile lui. tot ce propunea mi se parea nepotrivit. voiam sau credeam exact pe dos.

apoi dragalaseniile care la inceput mi s-au parut asa de dulci, acum ma scoteau din sarite. mi s-a parut urat. prezenta lui a inceput sa-mi atarne ca un pietroi de gat. ba nu, ca 2.

peste doar putin timp, mi se parea ca respira prea pregnant. si ca respira pe timpul meu, oricum. si eu am atatea de facut.

mi-a venit sa explic cunoscutilor ca e doar o intamplare ca avem corpurile unul langa altul. ca de fapt nu sunt cu el. si de fapt nici nu-l cunosc. cine, barbatul asta?! nu stiu, domnule... s-a aciuat asa pe langa mine.

modul cum se uita. gura de o marime nepotrivita. ce spune. cand spune. ce feluri de mancare alege. ce melodii fredoneaza. culoarea parului. totul e asa de exasperant. ba unde mai pui ca ii place si culoarea portocaliu. nu exista speranta.

cand decizi sa incerci sa legi o prietenie bazata pe afinitate de suflet pereche, o
infasori intr-un cocon de virtuti. pui si ce nu are, sa o faci suportabila. esti creativ, adaugi tot ce-ti trece prin cap. lasa ca ne intelegem noi.

se iau calitatile preferate, se adauga in cantitati mari, se amesteca cu o lingura. se da la masa.

cand se dovedeste ca nu e ce tb, dezamagirea e mare. asa de mare, ca ii smulgi eroului toate tresele si decoratiile. ii negi si calitatile pe care le are. nu-i mai recunosti niciun merit, cat de mic.

e fascinant cum poti ajunge de la toleranta si bunavointa pana la exasperare si dorinta de omucid.

in numai cativa pasi simpli. ca intr-o brosura americana.

6 comentarii:

altcineva spunea...

Deci se pare ca uniforma ajuta si ea doar pana la un punct nu? :D

another cherry spunea...

ah, n-avea uniforma...
dar da, cred ca ai dreptate, uniforma ajuta doar pana la un pct:)

Cristina spunea...

Ce are culoarea portocaliu?

another cherry spunea...

nu stiu, cred ca e ultima culoare pe care as purta-o.
dar n-are nimic, tocmai asta e absurd .

Cristina spunea...

Nici mie nu-mi place (imi place albastrul); dar fi-miu o adora (hainele si jucariile sunt portocalii) - are 4 ani! E chestie de gusturi - macar in acest caz (ma refer la culori), chiar cred ca trebuie sa fim cu totii toleranti. :)

another cherry spunea...

pai cristina, e exact cum zici. dar eu tocmai asta voiam sa scot in evidenta.
ca stiu ca e normal sa fim toleranti, dar ca insituatia asta nu mai aveam strop de toleranta pt el. desi faptul ca ii placea portocaliu e ceva absolut normal, pe mine ma agasa chiar si asta, desi nu era cazul deloc:)